vineri, 15 martie 2024

Stăpânul Muntelui (Leo Asker, #1), de Anders de la Motte - Recenzie (Crime Club)

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 528
Anul apariției: 2024
Traducere: Daniela Ionescu

Anders de la Motte a fost polițist. A debutat în 2010, când a câștigat Premiul Academiei Suedeze pentru Literatură de Suspans. Este unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. A scris mai multe serii de suspans de succes care au devenit și bestsellere. În colaborare cu Måns Nilsson, Anders de la Motte a început să scrie și seria Crimele din Österlen. La Crime Scene Press a apărut primul volum al seriei, O casă mortală (2023, traducere de către Daniela Ionescu).

☾ CÂND PESTE SUFLET SE AȘAZĂ PÂSLA GROASĂ & SUFOCANTĂ A ÎNTUNERICULUI ☽

Inspectorul Leonore Asker pare să fie la un pas de poziția de șefă a Brigăzii Infracțiuni Grave din Malmö. Însă exact în toiul unui caz important de răpire superiorii aleg să o „promoveze” în postul de șefă a așa-numitului Departament al sufletelor pierdute, o unitate dedicată cazurilor ciudate, cu sediul la subsolul secției. În ciuda umilinței, Asker e atrasă de unul dintre cazurile stranii. Cineva plasează figurine înfricoșătoare într-o machetă feroviară, iar una dintre ele se dovedește că o reprezintă pe femeia răpită. Legătura dintre cazul acesta și diverse locuri abandonate o împinge pe Asker să-l contacteze pe Martin Hill, un profesor de arhitectură cu o pasiune deosebită pentru explorarea urbană. În scurtă vreme, Asker și Hill încep să suspecteze că dincolo de aparențele banale stă la pândă un rău neobișnuit.
„Dar asta însemna că trebuia să se adapteze. Nu să se comporte ca un bortbytare, ci să se deghizeze. Să ascundă bestia din el, prefăcându-se că e om.”
S-ar putea ca Stăpânul Muntelui să fie una dintre cele mai faine cărți de la Crime Scene Press citite vreodată. Una dintre cele mai complexe, ușor atipice, care m-a ținut captiv cap-coadă și nu mi-a oferit nici măcar o clipă de plictiseală. Una dintre acele cărți pe care le citești cu sufletul la gură, neștiind încotro se îndreaptă toate, care pleacă de la o premisă genială și care, pe parcurs, devine și „mai genială”. Nu doar că a fost o surpriză deosebit de plăcută ca lectură în sine, ci a fost o surpriză și ca urmare a faptului că am mai citit o altă carte scrisă de Anders de la Motte - O casă mortală (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) -, o carte care nu prea mi-a plăcut, dar care, ce-i drept, a fost scrisă în colaborare cu Nilsson. După cum spunea și un prieten cititor, probabil Nilsson „a preluat frâiele” pentru acel volum, că altfel nu-mi explic cum de această carte mi-a plăcut atât de mult, iar celălalt volum nu prea (spre deloc). Însă aceasta mi-a oferit tot ce aș fi vrut de la un thriller bun, de la personaje memorabile, dialoguri delicioase, un superb și ușor întunecat simț al umorului, până la un deznodământ total neașteptat și întorsături de situație dintre cele mai nebunești.
„(...) Apoi plecase pe bicicletă spre casă, cu un sentiment nou în piept, de zece ori mai puternic decât ceea ce simțise înainte.
Putere asupra vieții.
Și a morții.”
Ni se dă „un criminal”, respectiv contextul în care el a ajuns să fie, de fapt, așa cum este. Într-o astfel de abordare, m-a dus cu gândul la acele documentare de genul „de vorbă cu un criminal”, în care afli, de fapt, ce anume fundamentează astfel de comportamente patologice, astfel de porniri - care, deși nu sunt vreodată viabile sau justificate, întotdeauna par să aibă la bază traume, dintre cele mai variate. Bun. Avem și perspectiva acestui „Stăpân al Muntelui”, la persoana a III-a, ceea ce potențează la maximum misterul cărții. Pe de altă parte, avem perspectiva lui Asker, pe care am adorat-o, o tipă inteligentă, care știe ce face, dar care încă nu își dă seama că ancheta dispariției celor două persoane (că de-aici pleacă totul) o va duce chiar față în față cu propriul trecut. Și propriile conflicte. Propriile drame. Propriii demoni. Asker nu are cum să nu-ți rămână în minte și nu ai cum, efectiv, să nu o consideri o prietenă. Te atașezi foarte rapid de ea, probabil pentru că Anders de la Motte reușește să o facă foarte ușor de plăcut. Încercând să descopere ce și cum, ea ajunge chiar să se expună unor riscuri majore. Pentru că de-acolo, din întunericul dens și înfometat, o așteaptă „un monstru cu chip de om”.
„A înțeles cine e.
Un monstru.
Foarte curând, va trebui să arate lumii ce a făcut.
Ea știe asta.
Îl așteaptă cu ochii ei magici.
Îi așteaptă următoarea mișcare.
Nu s-a mai simțit niciodată atât de viu.”
În romanul lui Anders de la Motte, muntele devine un fel de „suprapersonaj”. Măreț, în viscerele căruia întunericul sălășluiește, el este cel care creează și distruge, care distruge și creează, care dă sentințe. Parcă simți, efectiv, cum frigul, cum teroarea, cum acest munte este capabil să prindă viață și să ducă la bun sfârșit cele mai diabolice și patologie și nebunești planuri, ale celor mai diabolici și bolnavi și dezaxați „monștri”. Mi-a plăcut tare mult cadrul în care s-au desfășurat lucrurile, perspectiva completă (alternanța trecut-prezent; foarte relevantă din perspectiva anterioară poveștii de față), faptul că Anders de la Motte a reușit să mă surprindă și, sincer, chiar nicio clipă nu m-am așteptat la ceea ce s-a întâmplat. Abia aștept să descopăr și alte povești dintr-astea nebune în care Leonore (Leo) Asker va fi nevoită să joace rolul principal. O carte care îți oferă de toate și care, în ciuda celor mai bine de 500 de pagini, merge neașteptat de repede. Vrei să afli și mai mult, și mai mult, vrei să vezi încotro va îndrepta Anders de la Motte toate, ce anume va mai scoate la lumină. Vrei să vezi dacă Asker va reuși să rezolve tot acest mister bizar și, de altfel, dacă va reuși să iasă învingătoare din acest conflict care se extinde nu doar asupra victimelor răpite, ci asupra întregii comunități...
„Doar oamenii aleg renunțarea.
El urlă ca un monstru ce este.”
Stăpânul Muntelui este un roman pe care chiar vi-l recomand cu cea mai mare încredere, pentru că sunt absolut sigur că nu are cum să nu vă placă. E tare, tare bun. E complex și cu personaje faine, personaje bine dezvoltate, bine conturate. Mi-a plăcut tare mult și umorul negru al acestora, pe lângă misterul pe care Anders de la Motte a reușit să-l livreze într-o formă atât de faină. După cum deja am spus, inițial am crezut că nu are să-mi placă, dată fiind experiența anterioară cu Anders de la Motte, dar s-a dovedit că, de fapt, această carte este cu totul altceva. Probabil rețeta aceasta în care lucrează singur este mult mai pe placul autorului, deoarece poate face ce vrea, cum vrea - și o face chiar foarte, foarte bine. Abia aștept să descopăr și alte aventuri de-ale lui Leo Asker, fiindcă sfârșitul acestui volum, după cum era de așteptat, se termină în ideea unei viitoare aventuri. O aventură care sper să fie (cel puțin) la fel de interesantă, la fel de antrenantă și bine scrisă. Una peste alta, cred că este unul dintre cele mai bune thrillere citite în ultima perioadă, după o groază de rateuri și thrillere banale care, deși promiteau foarte multe, au reușit să ofere la fel de puține. Vi-l recomand cu mare încredere - fie că sunteți sau nu fani ai acestui gen literar. Anders de la Motte a scris un thriller inteligent, un thriller bine elaborat și neașteptat!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Anders de la Motte, Stăpânul Muntelui, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

Alte recenzii ale cărților scrise de Anders de la Motte, apărute și pe blog:

duminică, 3 martie 2024

Anna O, de Matthew Blake - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 528
Anul apariției: 2024
Traducere: Alunița Voiculescu 

Matthew Blake locuiește la Londra și, înainte să devină scriitor, a lucrat ca scenarist la BBC, ITV Studios și studiouri independente. A studiat engleza la Durham University și Merton College, Oxford, și a fost cercetător și autor de discursuri pentru Parlamentul britanic. Îl puteți urmări la matthew-blake.com. Anna O este romanul său de debut, apărut și la Editura Trei, colecția Fiction Connection (2024, traducere de către Alunița Voiculescu).

💤 O CRIMĂ COMISĂ ÎN SOMN & O ENIGMĂ BIZARĂ. UN MISTER CARE SE ADÂNCEȘTE TOT MAI MULT, PE MĂSURĂ CE ÎNAINTEZI ÎN LECTURĂ 💤

Anna Ogilvy, o tânără scriitoare promițătoare, comite o crimă dublă în somn, după care rămâne adormită. Suferă de o tulburare psihosomatică rară, cunoscută drept „sindromul resemnării”, și singura ei speranță e Benedict Prince, un psiholog criminalist care ar putea rezolva cazul și ar putea-o trezi ca să fie judecată. Numai Anna știe adevărul, dar numai Benedict știe cum să-l afle. Și sunt amândoi puși în pericol de ceea ce află.

„Sunt multe victime directe sau colaterale în povestea Annei O. 
Voi fi eu oare ultima dintre ele?”

Înainte de toate, vreau să spun că aveam așteptări mari de la romanul de debut al lui Matthew Blake, Anna O, și așteptările au fost chiar mari dat fiind faptul că foarte multe s-au învârtit în jurul acestei cărți. Prin urmare, am intrat în lectură cu niște standarde și, încă de la început, am avut un oarecare sentiment că s-ar putea să am așteptări mult prea mari. Well, se pare că așteptările mele n-au fost îndeajuns de mari, întrucât Blake chiar a reușit să le întreacă. Am citit acest thriller-de-a-dreptul-nebun în doar câteva reprize, pentru că nu m-am mai putut despărți de el. Într-adevăr, am auzit că ar fi puțin lungit, că unele chestii pe care Blake le-a inserat în lectură n-aveau niciun rost pentru intriga în sine, că ar fi putut fructifica și dezvolta mult mai bine ideea de bază. Însă, pentru mine, romanul a avut cam tot ce îi trebuie pentru a fi un thriller de succes și pentru a merita cele cinci steluțe - și, sincer să fiu, cam rar am început să dau cinci steluțe thrillerelor, pentru că mereu am un grad de comparație și, în esență, dacă aș da cinci steluțe unui thriller, înseamnă că mi-a plăcut (cel puțin) la fel de mult precum etalonul, nu? Însă această carte le-a meritat pe toate, pentru că m-a purtat într-o aventură absolut fascinantă, cap-coadă, și n-am simțit o clipă că m-ar plictisi, că s-ar lungi și ar trage de timp doar ca să mai scoată niște pagini în plus. Nup. Totul mi s-a părut exact așa cum ar fi trebuit, din start, să fie.
„Mi-e frică de ceea ce devin noaptea și de ce aș putea face.
Mi-e frică de gândurile întunecate care dorm în mine.”
Romanul ne spune povestea Annei Ogilvy - nume de cod Anna O - și a lui Benedict Prince, un psiholog care își ia misiunea de a încerca s-o trezească pe „Frumoasa Adormită”, că-i cazul atât să se afle care-i toată treaba și de ce a ajuns în punctul în care este în această stare mai mult sau mai puțin vegetativă, cât și să se rezolve, în sine, crima comisă (toate indiciile duc la faptul că Anna este criminala). În primă instanță, pentru Benedict totul reprezintă un caz clinic special, care ridică întrebări, un caz clinic relativ obscur, dar care, de-a lungul timpului, a mai avut asocieri în realitate. În fine, nu vreau să vorbesc prea mult despre plot, fiindcă nu are nicio relevanță, dar vreau doar să vă spun că aproximativ la fiecare capitol am simțit că Blake tot crește și crește și crește și mai mult suspansul. Mereu mi-au plăcut acele cărți în care capitolele se termină așa într-o atmosferă tensionată, care te face să vrei să citești imediat și următorul capitol. Ah, da, avem și perspectiva de trecut, conturată în jurnalul Annei, care ne ajută să ne formăm oarecum o imagine (relativ) mai clară privitoare la cum s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat și cum, de fapt, s-a ajuns la o astfel de bizară situație. Deși mi-a plăcut mai mult perspectiva din prezent, cea în care efectiv Benedict încearcă să o trezească pe Anna și să afle ce s-a întâmplat, jurnalul mi s-a părut la fel de relevant în a-i oferi cititorului și... mai multă confuzie decât exista deja!
„Ochii i se închid. Nota va fi publicată online în orice secundă. A reușit. A făcut exact cum au stabilit. Durerea aproape a dispărut. Durerea de a trăi.
Somnul se anunță îmbietor.”
Pur și simplu am cobit deloc, dar deloc, direcția în care o vor fi luat lucrurile. Într-adevăr, într-un punct ajunsesem să-mi dau seama de ideea în sine, dar nicidecum de faptul că Matthew Blake o va livra într-o astfel de formă. M-a păcălit tare, deși știu alți cititori care spun că, parcă, ar fi vrut să... Eh, nu am să menționez ce, fiindcă aș da un masiv și grav spoiler. Eu zic că faptul că Blake a ales să se ducă în această direcție a fost atât din dorința de a-l face pe cititor să revizuiască anumite întâmplări din carte, cât și din dorința, bineînțeles, de a șoca - după părerea mea, orice thriller ar trebui să aducă această componentă șocantă, neașteptată, fiindcă parcă altfel pleci dintr-o lectură care ți-a pus pe tavă ceva la care sub nicio formă nu te-ai fi așteptat (mai ales când vorbim de un thriller). Mi-au plăcut foarte mult detaliile și informațiile de natură medicală, chiar dacă viabilitatea lor, în unele cazuri, ar fi putut fi pusă ușor la îndoială. Se vede că Matthew Blake s-a documentat când a scris Anna O, deși există și câteva greșeli ușor puerile care cu un singur click distanță ar fi putut fi evitate. Dar, nu-i bai, că în literatură totul este posibil, nu-i așa? Ritmul, atmosfera, conflictele secundare, personajele bizare și întâmplările neașteptate - toate au făcut ca romanul lui Blake să-mi întreacă așteptările, și mă bucur mult că mi-a plăcut atât de mult.
„London Library. Piața St James. Mă îngrop în muncă. Nu mai trăiesc acum decât pentru răzbunare. Pe Indira, pe Douglas, pe tata. Vreau să arunc un blestem asupra tuturor. Îi vreau morți pe toți.”
Chiar cred că-i un thriller foarte bun, care merită avut în vedere, mai ales dacă sunteți fani ai acestui gen literar. Un thriller inteligent, bine executat, care îți oferă tensiune & mister & răsturnări de situație, care are un subiect destul de original - într-un domeniu în care deseori văd abordarea acelorași răsuflate subiecte -, pe care Blake a reușit să-l ducă într-o direcție, cel puțin după părerea mea, cu totul și cu totul nouă. Nu-i găsesc niciun defect, și nici nu încerc s-o fac, pentru că a reușit să-mi ofere ore bune de relaxare și, în același timp, m-a ținut acolo, m-a angajat în lectură, deoarece tot așteptam și așteptam să văd încotro se îndreaptă toate. Iar când la orizont s-a înfățișat „concluzia”, mi-am dat seama că, da, acest roman chiar mi-a plăcut și își merită toată atenția și toate laudele. Sunt sigur că v-ar plăcea și vouă, chiar dacă s-ar putea să aveți așteptări ușor prea mari, ca urmare a faptului că, în sine, a fost recomandat ca fiind thrillerul anului. N-aș putea neapărat spune acest lucru, dar pot spune că, într-adevăr, este un thriller bun, un thriller complex și bine elaborat, în care Blake a abordat cu atenție un subiect original, transformându-l într-o carte pe care cu siguranță n-ai s-o uiți, prea curând, după ce o vei fi citit. Cam asta am avut eu de spus despre romanul lui Matthew Blake. Sunt curios - voi l-ați citit? Și dacă da, cum vi s-a părut? Să aveți parte de lecturi cât mai faine!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Matthew Blake, Anna O, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut - sau urmează să apară, în scurt timp - recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

miercuri, 21 februarie 2024

Codul Katharina (Dosare enigmatice, #1), de Jørn Lier Horst - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 448
Anul apariției: 2023
Traducere: Ivona Berceanu

Jørn Lier Horst (n. 1970) a fost anchetator în cadrul poliției norvegiene. Și-a făcut debutul de scriitor de cărți polițiste în 2004, iar în prezent este unul dintre cei mai importanți autori nordici. Seria William Wisting a avut un succes deosebit, romanele fiind vândute în peste un milion de exemplare în Norvegia și traduse în 30 de limbi. În afara romanelor crime, scrie și cărți pentru copii, inclusiv seriile Agenția de detectivi nr. 2 și CLUE. La Editura Trei au mai apărut Casa de vacanță (2017, traducere de către Ivona Berceanu, distins cu Premiul librarilor norvegieni), Câinii de vânătoare (2018, traducere de către Ivona Berceanu, The Riverton Prize, The Glass Key Award, Martin Beck Award), Omul cavernelor (2020, traducere de către Ivona Berceanu, Premiul Petrona) și Adevăruri ascunse (2021, traducere de către Ivona Berceanu). Romanele Casa de vacanță și Câinii de vânătoare au stat la baza serialului Wisting, cu Sven Nordin şi Carrie-Anne Moss în rolurile principale.

🕵🏼‍♂️ INDICIU CU INDICIU CU INDICIU, PÂNĂ LA URMĂ O SCOATEM LA CAPĂT 🕵🏼‍♂️

Thrillerul Nordic Noir al anului 2018, câștigător al prestigiosului premiu Petrona pentru cel mai bun roman crime scandinav și nominalizat la CWA International Dagger Award! Katharina Haugen a dispărut în urmă cu douăzeci și patru de ani. În fiecare an, la aniversarea dispariției ei, inspectorul șef William Wisting îi vizitează soțul, pe Martin Haugen, bărbatul pe care nu l-a putut ajuta niciodată. Și recitește dosarele cazului, căutând răspunsul pe care nu l-a putut găsi niciodată. Codul pe care nu l-a putut rezolva niciodată. Până acum. Anul acesta va fi diferit. Căci un polițist de la Kripos, Adrian Stiller, aduce o informație nouă: există o legătură între dispariția Katharinei și dispariția altei femei. Acum nici Martin Haugen nu e de găsit. Iar Wisting trebuie să-l caute și să facă o alegere: salvează un prieten drag sau se implică într-un joc mortal? Amplasat între străzile înghețate și pădurile întunecate ale Norvegiei, Codul Katharina este o poveste uluitoare a obsesiei unui polițist pentru cazul său nerezolvat. Captivant și plin de suspans, acesta este un nordic noir excepțional.
„Adrian Stiller sorbi din nou din pahar. Cunoștea genul ăsta de oameni. Oameni cu secrete mai întunecate decât cele mai adânci abisuri. Acestea erau secretele pe care îi plăcea să le dezgroape.”
Înainte de toate, trebuie neapărat să apreciez cât de bine arată coperta acestei cărți, respectiv ce treabă bună au făcut prietenii de la editură „reinventându-și” design-ul copertelor. Nu că nu mi-ar fi plăcut la fel de mult și cele de dinainte, însă acum mi se pare că au un aer ceva mai sofisticat - cum, de altfel, li se cade! În al doilea rând, eu am avut o experiență tare ciudată cu această carte, în ideea în care, deseori, îmi este greu să înaintez în lecturarea thrillerelor de factură polițistă, în esență, fiindcă toată treaba asta cu ancheta nu prea reușește să mă convingă. Să se ridice la așteptările mele. Eu când zic thriller, vreau acțiune și suspans și tensiune, și nu neapărat să aflu detalii de culise privitoare la cum decurg toate și așa mai departe. Dar, culmea, deși Codul Katharina pare mai mult să se axeze pe asta - nu neapărat pe răsturnări de situație și alte cele -, eu am citit cartea aceasta în două reprize: am început-o într-o seară, citind vreo 50-60 de pagini, dar am lăsat-o deoparte fiindcă eram nevoit să mă pun la somn, că vreau să-mi formez un tipar cât mai sănătos în ale somnului. Recunosc, am adormit puțin cu gândul la ea... Apoi, a doua zi când m-am trezit și mi-am pus în ordine tot ce-aveam de făcut, m-am reapucat, undeva pe după-amiază: și, până seara, n-am mai putut s-o las din mână, iar asta a fost destul de ciudat. De fapt, aș spune că romanul e mai mult unul dintr-ăla tipic, de investigație, mai degrabă decât a fi un thriller.
„- Asta va face ca răpirea Nadiei Krogh să devină subiect de conversație, îi răspunse Stiller. Jumătate dintr-o anchetă înseamnă psihologie. Uneori nu avem nevoie de dovezi, trebuie doar să-l facem pe suspect să se încurce într-o plasă din care să nu mai poată ieși.”
Spun că a fost ciudat pentru că nu m-a prins totuși atât de tare, încât să mă țină acolo cu tot sufletul & cu toată mintea, dar a avut o chestie care, nu știu, m-a convins. M-a făcut să vreau să înaintez. M-a făcut să vreau să descopăr mai mult și mai mult și mai mult. La sfârșit am fost puțin bulversat, fiindcă nu prea am știut de unde să iau lucrurile și unde să le pun, că parcă, deși citisem ultima pagină, încă lipseau niște piese importante ale puzzle-ului. Am vorbit cu un prieten și a făcut el lumină în tot scenariul, și asta parcă m-a lăsat cu un gust amărui, fiindcă aș fi vrut ca din start Jørn Lier Horst să așeze totul așa cum, poate, ar fi trebuit. Fiindcă nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiune și ce se-ntâmplă în carte, am să fiu foarte, foarte scurt: romanul urmărește dispariția Katharinei, o dispariție în circumstanțe destul de bizare, justificată de către unii și nejustificată de către alții, care lasă în urmă un cod. Un cod format din niște numere (aparent) aleatorii, dar care, totuși, reușesc să pună ancheta pe un anumit drum. Bun. Bizar este faptul că dispariția Katharinei se intersectează, pe parcurs, cu dispariția altei persoane, Nadia Krogh, o dispariție în primă instanță considerată răpire. Dar, na, cum niciuna dintre ele nu a fost vreodată găsită, suspiciunile încă există - cu Katharina, de la început, habar n-avem ce s-a întâmplat. Nici măcar o mică posibilitate... Doar niște teorii destul de interesante! 
„- De fapt, cred că fiecare ființă umană este capabilă să ia viața cuiva, atât timp cât există motiv, insistă el. Nu este despre a ucide sau nu, ci problema se pune dacă e vorba de o persoană nevinovată sau de una care ne-a amenințat în vreun fel.”
Îi avem pe detectivul William Wisting și polițistul Adrian Stiller, care fac parte din anchetă. Mai există și personaje secundare, dar nu neapărat importante, ci doar relevante în contextul anumitor situații. De aici, ni se dezvăluie, pas cu pas, mai multe piste și scenarii, noi indicii, noi întâmplări, lucruri care anterior au fost trecute cu vederea, dar care acum sunt de importanță vitală - în lumina noilor informații aflate. Bun. Mi-a plăcut, după cum am zis, cum a decurs totul, și chiar mi s-a părut bizar că mi-a plăcut atât de mult încât să nu pot lăsa deoparte cartea. Totuși, pentru că există un totuși, la sfârșit mi-am dat seama că romanul, Codul Katharina, are niște oarecare lacune, în ideea în care aș fi vrut să aflu mai multe privitoare la anumite întâmplări pe care Jørn Lier Horst a ales să nu le dezvolte prea mult. Adică, na, totuși titlul cărții poartă numele Katharinei, nu-i așa? Una peste alta, chiar a fost o lectură pe care am savurat-o, deși în general tind mai mult spre thrillere ceva mai alerte, mai dinamice, în care să nu mă simt plictisit. Romanul lui Jørn Lier Horst nu m-a plictisit, nu mă înțelegeți greșit, dar eu chiar cred că a avut potențialul de a fi fost mult, mult mai bun. Nici așa n-a fost rău, dar având grad de comparație, cred că poate, dacă s-ar fi dus la un moment dat într-o altă direcție, dacă Jørn Lier Horst nu ar fi lăsat aceste mici gap-uri care au mai șubrezit din lectură, sigur ar fi fost o lectură de cinci steluțe!
„(...) Oportunitatea dispăruse din nou.”
Un roman bun, care cred că ar putea da startul unei serii foarte, foarte interesante. Deja, la sfârșit, ni se înfățișează puțin ideea celui de-al doilea volum (aiuritul de mine a crezut, de fapt, că ar avea vreo eventuală treabă cu ceva ce mi-a scăpat mie de-a lungul cărții, și credeam că devine relevant în contextul umplerii acelor goluri pe care cartea mi le-a lăsat - dar n-a fost așa), și sunt tare curios încotro își va îndrepta Jørn Lier Horst povestea, de data aceasta. Îmi plac tare mult thrillerele acestea cu mesaje criptice, cu coduri, care ridică necesitatea atât a unui „parcurs detectivist” relativ diferit de cele clasice, cât și necesitatea, din start, ca autorul să vină la sfârșit cu acel „wow” care să te facă să zici că, într-adevăr, a meritat așteptarea; și că nu te-ai fi așteptat la asta. Într-o măsură, Jørn Lier Horst mi-a oferit și asta, dar tot nu pot trece peste faptul că nu mi-a răspuns la niște întrebări - de fapt, a făcut-o, dar mult, mult prea vag. Cred că dacă ar fi acoperit și aceste mici goluri, mi-ar fi plăcut mai mult cartea. Dar, all in one, a fost o lectură pe care am savurat-o și care m-a ținut acolo, care chiar m-a prins și mi-a oferit ore bune de liniște & pace. Iar asta contează, în cele din urmă, cel mai mult. Nu-i așa? V-o recomand cu mare drag, fie că sunteți fani sau nu ai genului thriller (de fapt, dacă sunteți fani, s-ar putea ca această carte să vă placă ușor mai puțin decât dacă nu sunteți fani înfocați). Spor maxim să aveți!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jørn Lier Horst, Codul Katharina, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut - sau urmează să apară, în scurt timp - recenzii ale acestui roman: Anca și Cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea, Cărțile Mele și Alți Demoni!

luni, 12 februarie 2024

Salteaua de piatră. Nouă povestiri malițioase, de Margaret Atwood - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: Corint Fiction
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2023
Traducere: Mihai-Dan Pavelescu

Margaret Atwood (n. 1939) este cea mai cunoscută scriitoare canadiană, autoare a unei opere vaste care include romane, volume de proză scurtă, poezie și eseuri critice, traduse în peste 40 de limbi. A scris romane devenite celebre: Femeia comestibilă (1969), Povestea slujitoarei (1985), Mireasa hoțomană (1993), Asasinul orb (2000), Oryx și Crake (2003), Testamentele (2019) etc. I-a fost decernat de două ori în carieră Booker Prize, pentru Asasinul orb, în 2000, și, recent, pentru Testamentele, în 2019. Printre numeroasele premii care i-au fost acordate se numără și The Governor General’s Award, Nebula Award, Arthur C. Clarke Award, Giller Prize, Premio Príncipe de Asturias de las Letras etc. Este membră a Societății Regale din Canada, i s-au conferit Ordinul Norvegian al Meritului Literar, Medalia Jubileului de Diamant al Reginei Elisabeta a-II-a și titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor al Franței. La Editura Corint, în colecția Corint Fiction, au mai apărut și romanele: Mireasa hoțomană (traducere de către Gabriela Nedelea), Înainte de Eden (traducere de către Gabriela Nedelea), Alias Grace (traducere de către Nicoleta și Florin Irimia), Femeia-oracol (traducere de către Gabriela Nedelea), Dansatoarele (traducere de către Ioana Văcărescu).

🪨 AM RĂMAS DE NECLINIT PRECUM O PIATRĂ (SAU MUNTE?)🪨

Un volum extraordinar, în care Margaret Atwood ne oferă nouă povești de neuitat ce dezvăluie fațetele grotești și delicios de răutăcioase ale umanității.  „Alphinland”, prima dintre cele trei texte independente din volum, prezintă o scriitoare de fantasy călăuzită într-o seară furtunoasă de iarnă de vocea soțului ei răposat.  În „Lusus Naturae”, o tânără, suferind de o monstruoasă transformare din pricina unui defect genetic, este luată drept vampir. Iar în povestea ce dă titlul cărții, o femeie care și-a ucis patru soți descoperă o ocazie de a se răzbuna pe primul bărbat care a nedreptățit-o. Rând pe rând palpitant, amuzant și provocator,  acest volum dovedește încă o dată că Margaret Atwood este una dintre cele mai mari creatoare de lumi din literatura contemporană și o observatoare incisivă a celor mai întunecate impulsuri umane. 
„În a treia zi au umplut sicriul cu paie umede, l-au dus cu căruța la cimitir și l-au îngropat, cu rugăciuni și cu o lespede funerară modestă, iar trei luni mai târziu sora mea s-a măritat. A fost dusă la biserică cu trăsura, o premieră în familia noastră. Sicriul meu a însemnat o treaptă pe scara ei.”
„Aceste nouă povești le sunt datoare poveștilor din toate timpurile. Numind «poveste» o ficțiune scurtă, o scoatem, măcar puțintel, din sfera muncilor și zilelor mundane, deoarece evocă astfel lumea poveștilor populare, a basmelor minunate și a povestitorilor de demult. Putem presupune fără să greșim că toate poveștile sunt ficțiuni, în timp ce o «narațiune» poate fi o poveste adevărată despre ceea ce convenim de obicei să numim «viața reală», dar și o povestire ce se menține în limitele realismului social. Bătrânul Marinar spune o poveste. «Dați‑mi un bănuț de aramă și vă voi spune o poveste de aur», îi plăcea să zică regretatului Robertson Davies.” (Margaret Atwood)
„Cel mai bine este să nu exagerezi cu ea. Dacă o împingi, te va împinge înapoi. El nu uitase de crizele ei de furie din copilărie și de bătăile în care se băga, agitându-și fără efect brațele lungi, pe când ceilalți copii râdeau și o ironizau. Tin privea, aproape în lacrimi: nu putea s-o scoată de acolo, fiind limitat la partea băieților din curtea școlii.
Așa că el evită confruntările. Letargia este o metodă mai eficientă de control.”
Well, nu știu ce să zic în afară de faptul că mă așteptam la cu totul altceva. Am mai citit o singură carte scrisă de Margaret Atwood, și anume Alias Grace (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), care mi-a plăcut extraordinar de mult. Probabil, mă așteptam ca și volumul de față să îmi placă, însă a cam scârțâit - cel puțin pentru mine. Sincer, vag îmi amintesc de câteva povestiri, adică niște imagini așa ceva mai frapante, care parcă oricum sunt făcute să stăruie. În rest, mai nimic care să mă fi surprins - plăcut sau neplăcut, nu contează -, adică o lectură care pur și simplu a fost și care, sincer, la un moment dat chiar abia așteptam să se termine, și dacă n-aș fi avut obsesia asta de a nu lăsa cărțile deoparte, chiar dacă rapid se dovedește că nu-mi plac, probabil aș fi renunțat la ea. În schimb, am chinuit-o până la capăt, că, deh, să am măcar 2 cărți de Atwood citite. În momentul de față, suntem undeva la mijloc, deși ușor aș înclina spre dreapta (e de bine!), întrucât primul contact cu autoarea chiar a fost unul deosebit.
„- Veștile circulă probabil lent în viața de apoi, spune Tony, pentru că Billy s-a întors deja, nu? 
- Nu chiar la mine, spuse Charis înțepată. Adică, noi nu suntem... el doar locuiește alături.
- Ceea ce-i deja prea aproape pentru confort, spune Roz. Nu înțeleg de ce naiba i-ai închiriat parazitului ăluia.”
Voi fi foarte scurt scriind despre această carte, fiindcă nu văd ce rost ar avea s-o lungesc (așa cum mi s-a părut mie că, în sine, cartea s-a lungit): poveștile mi s-au părut chiar foarte seci. Lipsite de substrat, deseori, și nu știu dacă este vina mea, fiindcă n-am avut acces la nu-știu-ce, sau această carte chiar este nu una dintre cele mai reușite ale autoarei (și sunt sigur de asta). Sunt foarte puțin scriitori de proză scurtă (povestiri?) care-mi plac, și-aș enumera două mari nume, Alice Munro și Clarice Lispector. În schimb, cu greu mă conving alții - se pare că și Atwood este în aceeași categorie. În viitor, voi încerca să mă rezum doar la romanele ei, pentru că sigur excelează mult mai bine când i se permite să se desfășoare așa cum își dorește. Salteaua de piatră. Nouă povestiri malițioase, cuprinde nouă povestiri și anume:

  • Alphinland;
  • Revenit din morți;
  • Doamna brună;
  • Lusus naturae;
  • Mirele liofilizat;
  • Visând-o pe Zenia cea cu dinții roșii;
  • Salteaua de piatră;
  • Ghemotoace arse.

Dintre toate, cel mai mult (care, comparativ cu celelalte, nu-i chiar așa mult) mi-a plăcut ultima povestire, respectiv „Mirele liofilizat”. În rest, foarte puțin dacă au reușit să-mi stârnească interesul și celelalte, iar dacă o făceau, cu siguranță acesta era știrbit pe parcurs de niște detalii inutile și niște chestii care frizau raționamentul logic. Nu știu, de data aceasta n-a fost să fie, și îmi pare rău pentru că parcă aș fi vrut să-mi placă, aș fi vrut ca și al doilea contact cu Margaret Atwood să fie unul reușit. Însă, din păcate, n-a fost să fie. Ei, nu-i bai, că mai am în bibliotecă niște titluri semnate de dumneaei, iar faptul că acest volum nu mi-a plăcut nu a făcut decât să-mi stârnească și mai mult curiozitatea, și mai mult cheful de a mai încerca și alte cărți ale autoarei. Poate, poate, se va dovedi că le are mult mai bine cu romanele (niște standarde deja destul de înalte au fost setate de Alias Grace), iar chestia asta cu povestirile și proza scurtă mai bine ar rămâne la altcineva, care se pricepe mult mai bine! Voi ce carte scrisă de Margaret Atwood ați citit? Să aveți lecturi cât mai frumoase!

Alte recenzii ale cărților scrise de Margaret Atwood, apărute și pe blog:

Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri, de Ștefan Mitroi - Recenzie

Editura: RAO
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 144
Anul apariției: 2023

Ștefan Mitroi s-a născut în anul 1956, la Siliștea, comuna Vitănești, județul Teleorman. Absolvent al Facultății de Drept, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, din Iași. Este membru în Consiliul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat peste 20 de cărți de proză, poezie, teatru și literatură pentru copii. Cele mai multe, la Editura RAO (Biblia pentru furnici, Guantanamo, Jocuri de nenoroc, Bâlciul de argint, Dulce ca pelinul, Atunci când era mereu duminică, Goarna lui Tuturuz, Adu-ți aminte să nu uiți). În anul 2010, a primit Premiul Academiei Române pentru romanul Dulce ca pelinul. În 2011, Premiul pentru proză al Fundației NIRAM din Spania. În 2019, Premiul pentru proză al revistei Convorbiri literare. În 2020, Marele Premiu și Trofeul Festivalului Național de Literatură „Vasile Voiculescu”. În 2021, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Poveștile cerului, poveștile pământului. Câteva dintre cărțile sale au fost traduse în limbile spaniolă, franceză, portugheză și bulgară. 

💭 POVEȘTI CARE TE MÂNGÂIE, CARE ÎȚI PLAC & ÎȚI LASĂ UN GUST DULCE-AMĂRUI💭

Nu știam nimic despre această carte înainte de a o fi luat în mână - nici despre ce este (în afară de faptul că ar conține 12 povestiri), nici cine este Ștefan Mitroi. Din câte văd, foarte multe volume publicate, premii, așadar toate felicitările mele. Însă, ca urmare a faptului că nu am citit nimic altceva, decât volumul de față, mă voi axa strict pe acest lucru. Mi-a plăcut! Și mi-a plăcut mult! Niște povestiri de-a dreptul delicioase, pe care nu le-aș putea încadra neapărat într-un anumit registru; de fapt, cred că fiecare povestire este fundamentată pe ideea de a transmite o anumită stare - fie melancolie, fie o oarecare tristețe, fie ludicul, fie visul, fie poemul, fie fantasma. Basmul. Cu așa mare bucurie și tihnă am citit tot, încât nu m-am putut desprinde de lectură. Cred că acesta a fost, de fapt, și punctul forte: faptul că a fost o lectură care m-a făcut să simt într-un fel de care aveam nevoie atunci, o lectură care nu m-a solicitat, care parcă mi-a vorbit și mi-a oferit o anumită căldură. Din acest motiv, chiar aș vrea să mai citesc și altceva scris de Ștefan Mitroi, pentru că primul meu contact literar cu dumnealui a fost un adevărat succes. Și, nu ar trebui să-mi fac griji, că, din câte se pare, chiar am de unde alege; chiar vreau să mai citesc și altceva scris de autor. 
„Totul se transformase în cenușă. În găurile din pământ, singurele ce mai rămăseseră neatinse, era cel mai bine. Numai că oamenii, neluând în calcul faptul c-o să se întâmple, nu se grăbiseră să coboare în găuri. Așa că moara aceea uriașă, care trecuse prin valțurile ei sate și orașe, drumuri și păduri, țări și continente, îi măcinase și pe oameni!”
Există 12 povestiri în carte, intitulate „Bâlciul”, „Ararat”, „Dragoste oarbă”, „Cealaltă (După o idee de Floarea Calotă)”, „Cântecul cucului”, „Decolare”, „Pisica surdomută”, „Armaghedon”, „Ziua recoltei” (ușor mai lungă decât celelalte), „Câinele-spectator”, „Cobilița”. Dacă ar fi să mă gândesc care mi-a plăcut mai mult, ar trebui să menționez, încât, că nu există niciuna care să îmi fi displăcut, respectiv toate mi-au plăcut într-o însemnată măsură. Totuși, aș spune că „Pisica surdomută”, în primă instanță, iar apoi „Bâlciul” și „Armaghedon” au fost preferatele mele. Cel puțin în „Pisica surdomută”, am putut resimți un sentiment ceva mai personal, mult mai apropiat sufletului meu - și nu doar bucuria de a citi ceva frumos scris, frumos prezentat. Avem de-a face cu povestiri scurte, bineînțeles, și deseori cred că este mult mai greu ca în proza scurtă să surprinzi viabil și eficient ceea ce vrei să transmiți - un roman îți oferă o scenă „mult mai largă” de deschidere, îți permite să te desfășori așa cum îți dorești. Într-o povestire, lucrurile sunt ceva mai complicate, însă Ștefan Mitroi cred că a reușit cu desăvârșire să își transmită ideile. Și, de fapt, nu că ar fi necesar ca întotdeauna să fie ceva de transmis - uneori, te bucuri doar de o poveste bună, care ți-a plăcut și te-a convins!
„Mi-am plimbat degetele pe zăpada caldă a trupului ei, până când am dat de inimă. Am stat minute în șir cu inima pisicii în palmă, apoi am strâns-o drăgăstos la piept, cu gândul la anii tot mai îndepărtați ai copilăriei și la mama.”
N-am să spun prea multe, pentru că nu are niciun sens. Nu are anvergura unui roman, așadar nu m-aș putea lega de alte eventuale aspecte importante pentru un viitor cititor. Vă spun doar că mie, unul, chiar mi-a plăcut, și-am citit-o cu plăcere, în tihnă, bucurându-mă de faptul că am parte de o lectură plăcută, o lectură care nu mă solicită, dar care în același timp nu este ca și cum nu are esență, nu are suflet. Fiindcă proza lui Ștefan Mitroi chiar are suflet, iar povestirile din carte chiar transmit, chiar te ating acolo unde trebuie - atunci când este cazul, bineînțeles. Că avem și scene amuzante, avem și scene profunde, avem și tristețe și fericire - că așa-i viața, nu? Făcută din toate, că ar fi prea plictisitor să fie la fel în mod constant, ar fi fără sare și piper, doar cu zahăr. Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri a fost o carte pe care cu mare drag am citit-o, și mă bucur că am avut ocazia să o fac. Așa-mi place uneori să descopăr cărți necunoscute, despre care nu am auzit și nu am citit nicăieri, și autori care promit și pe care vreau să-i descopăr și mai mult! Iar acest volum este exemplul perfect!