duminică, 27 noiembrie 2016

Ce-am făcut când am tăcut


Salutare,

îmi cer scuze că am mai întârziat pe-aici, însă am început facultatea, drept care îmi este destul de greu să-mi fac timp pentru acele lucruri care, de fapt, îmi aduceau atât de multă fericire. În fine, trebuie să facem sacrificii. Și e greu, foarte greu, cel puțin pentru mine. Încă nu știu dacă asta-i ceea ce vreau eu să fac, dar încerc să-mi așez ordine în gânduri și să văd ce fac. Timpul e un sfetnic bun și o să-mi ofere răspunsurile necesare.

Voiam doar să scriu pe-aici ce-am mai făcut. Nu știu cui îi pasă, dar am să las asta ca un fel de jurnal. Am început facultatea, înainte de toate, acomodarea e nasoală, e destul de greu cu învățatul, trebuie să investesc mult timp (pe principiul „cum-să-dormi-patru-ore-în-opt-ore”), nu mai am timp să citesc, să scriu, să ies la alergat sau altele. Nu știu, poate mă stresez eu prea mult (mi s-a spus), dar alt drum nu văd. În schimb, mi-am cumpărat destul de multe cărți, de Black Friday, am găsit reduceri foarte faine pe Elefant, mi-am luat cam vreo 8 cărțișoare, abia aștept s-ajungă. Am trecut de câte ori pe la sediu, însă era un rând ca la moaște, plus că nu era venit coletul meu. Mai aștept, sper ca pe luni-marți să ajungă, vreau să profit de vacanța de câteva zile (având în vedere că pe 30 noiembrie și 1 decembrie avem liber) și să răsfoiesc măcar o carte. Hm!

Am mai scris puțin. Aproape am terminat al doilea roman, nu vă spun titlul, aștept să fie o surpriză. Momentan suntem în tratative pentru copertă, iar sfârșitul îmi dă puțin de gândit. Dar o facem și pe asta. M-am mai uitat la niște filme, Anna Karenina, Carol, hmm, „foarte multe”, dar parcă nu mă mai pot bucura de un film așa cum o făceam cândva. Nu știu de ce.

Am mai citit poezii, în schimb, îmi plac mult și-mi dau impresia că, at least, măcar citesc. Orice. Chiar dacă nu-mi place o carte de poezii, o citesc fiindcă mai adaug o carte la cele citite; e o chestie ciudată, unii poate o înțeleg.

La facultate am cunoscut oameni foarte frumoși, sincer, mi-am făcut prieteni buni cu care sper să păstrez legătura de acum încolo, oricare ne-ar fi drumurile! :) Colegi de suferință și de întâmplări. Ce-o fi! Nu știu ce să mai scriu, nu am inspirație, am vrut doar să mai șterg puțin praful de pe aici. Vă salut și vă doresc lecturi cât mai frumoase, abia aștept să revin printre voi! Un sfârșit de săptămână minunat, dragilor!

vineri, 4 noiembrie 2016

Experiențele mele de sleep paralysis


Salutare,

Înainte de toate, vreau să-mi cer scuze pentru absența-mi, dar e bazată pe motive obiective: am început facultatea. Și e greu. Destul de greu, de fapt, încât să nu mai am timp de anumite, să le spun așa, „mofturi”. De aceea am să dau mai rar pe-aici, dar să știți că nu vă uit, când am timp vă citesc cu drag și mereu am să fiu aici pentru citorii mei interesați. Cum chef de-o recenzie nu am (deși cărți de recenzat s-au adunat destul de multe), îmi fac curaj să vă povestesc de niște chestii destul de bizare care, de vreo doi ani încoace, în anumite perioade, mi se întâmplă destul de des. 

Nu știu câți dintre voi ați auzit de sleep paralysis. De fapt, eu am fost destul de ușurat când am auzit că și alții știut. De fapt, am aflat din întâmplare de chestia asta. Nu știam că există teorii referitoare la sleep paralysis și ceea ce înseamnă asta. Când mi s-a întâmplat prima dată să am o asemenea experiență, mi s-a părut atât de stranie încât nu am vrut să vorbesc despre ea. Până i-am spus cuiva care, minune, mi-a spus că li se întâmplă și altora. Drept să vă spun, deși sună greșit, m-am simțit foarte ușurat, pentru că eu am crezut tot timpul că ori îs nebun, ori am, Doamne ferește, vreo boală psihică. Dar, așa, să vă spun cum stă treaba de fapt. 

Am căutat o definiție pe Wiki, și mi s-a dat așa: Sleep paralysis is a phenomenon in which an individual, either during falling asleep or awakening, briefly experiences an inability to move, speak, or react. This is a transitional state between wakefulness and sleep, characterized by an inability to move muscles. It is often accompanied by terrifying hallucinations to which one is unable to react due to paralysis, and physical experiences (such as strong current running through the upper body). These hallucinations often involve a person or supernatural creature suffocating or terrifying the individual, accompanied by a feeling of pressure on one's chest and difficulty breathing. Another common hallucination type involves intruders (human or supernatural) entering one's room or lurking outside one's window, accompanied by a feeling of dread.

Bun. Așa. Din definiția de mai sus, vă rog să fiți atenți la asta: „ These hallucinations often involve a person or supernatural creature suffocating or terrifying the individual, accompanied by a feeling of pressure on one's chest and difficulty breathing. Another common hallucination type involves intruders (human or supernatural) entering one's room or lurking outside one's window, accompanied by a feeling of dread.” Nu știu ce părere aveți voi, dar eu simt furnicături pe piele și când citesc acum. PENTRU CĂ TOTUL E ABSOLUT GROAZNIC! Sumând în câteva cuvinte, fenomenul ăsta de sleep paralysis e cam așa: te pui să dormi, liniștit, alea, alea, și efectiv știi că ți se va întâmpla sleep paralysis-ul de dinainte să adormi, pentru că ori simți o chestie ciudată (ca un curent, un impuls, ceva) care-ți străbate corpul, ori ai niște vise foarte ciudate (de fapt, ca niște linii colorate și aglomerate și agitate care ți se proiectează în imaginație). Și adormi. Bun. Apoi visezi. De fiecare dată când am avut un episod de sleep paralysis, mi s-a întâmplat să visez. Și știi, visând, că te vei trezi. Pentru că visele îs ciudate. Cum să vă spun, ori alergi, ori cazi, ori țipi, ori e foarte întuneric și te izbești de chestii (eu, unul, mereu țin minte ceea ce am visat), dar de cele mai multe ori există un anume punct în vis în care te trezești brusc. Și te trezești. Și imaginează-ți, te rog, că te trezești, așa, și pur și simplu NU POȚI SĂ FACI NIMIC, DAR NIMIC, doar să respiri și să-ți rotești privirea în cameră (și, crede-mă, ai vrea să poți închide ochii). Îți vine să țipi, vrei să te miști, abia poți respira, și cred că cel mai groaznic lucru este tocmai acest sentiment de neputință fizică, psihică, pentru că, uneori, simți și o presiune ciudată în coșul pieptului, ca și cum ceva ar călca pe toracele tău și te-ar apăsa spre pat, nu știu cum să explic, Doamne, și ideea că nu poți țipa, nu poți face NIMIC, și vreau să insist pe acest NIMIC, și parcă țipi pe înăuntrul tău și nu te aude nimeni. Și, de parcă n-ar fi îndeajuns, uneori se aude ca și cum o centrifugă (ca o mașină de spălat), ar rula fix la doi-trei metri de tine (distanță neapreciată, metaforică, eufemistică), și ai impresia că o să înnebunești pe loc. Nu știu cum să vă explic, poate o să vi se pară o abureală, minciuni, dar ce rost ar avea? Efectiv, chestia asta nu știu dacă e demonstrată științific, nu prea am înțeles de la ce vine (am să vă explic mai jos, dacă aveți timp și chef să citiți, circumstanțele care m-au făcut pe mine să am această experiență), dar cred că nu este ceva de care aș putea să scap. 

E groaznic să ți se întâmple așa ceva. Iar motivele sunt cam aceleași: 
  1. Pur și simplu ești neputincios, nu-ți poți mișca niciun membru, ai mușchii paralizați, poți doar să respiri și să-ți miști ochii, nu poți să faci nimic, nimic, nici măcar să te concentrezi pentru a mișca un singur deget;
  2. Sentimentul de neputință este înfiorător și groaznic. Ai impresia că în orice moment cineva are să vină să-ți facă felul - bineînțeles, în asemenea circumstanțe, deși deja ești veteran în alte sleep paralysis-ului, îți faci cele mai teribile scenarii. Te temi pentru viața ta, da, să sune amuzant, nu-mi pasă, dar doar conformitatea acestei situații te poate face să înțelegi ceea ce scriu aici;
  3. Ai impresia că nu ești singur. Clar. 100%. Nu poți să stai cu gândul că, eh, lasă, mi s-a mai întâmplat. Poate să ți se întâmple de zece ori în aceeași noapte, dar mereu vei avea aceeași reacție;
  4. Faptul că nu poți striga sau scoate vreun sunet te face să te simți SINGUR AS FUCK.
  5. NU POȚI FACE NIMIC.
  6. Iar sunetul ăla, Doamne, e ca iadul adunat într-un singur loc. (chuckle
Și, în fine, nu vreau să vă sperii. Voiam doar să vă împărtășesc experiența mea. Când mi s-a întâmplat prima dată? Cred că acum vreo doi ani. Îmi aduc aminte că eram în pat, era destul de târziu, și nu puteam să adorm. Eram cam agitat pentru că avusesem o zi plină. Am adormit la un moment dat, însă, în doar câteva secunde, m-am trezit și, destul de confuz, am încercat să mă mișc. Pur și simplu am fost terifiat și șocat și confuz și ce-naiba-se-petrece când nu am putut face acest lucru. Cu imaginația mea de Fenomene stranii & Fiori de groază, emisiuni la care mă uitam ca un obsedat, bineînțeles că am avut niște impresii ciudate, că-s posedat, că ceva vrea să-mi facă rău, bla bla bla. Dada, sună deplasat, dar... Doamne, nu știu cum pot vorbi încât să înțelegeți, ca să nu par un inadaptat-rahitic-oligofren și toate cele. Cine mă crede, să mă creadă, cine nu, asta este! Buuun! Și nu am spus nimănui asta. Apoi, timp de vreo jumătate de an, cred că mi s-a mai întâmplat de vreo două-trei ori. Până anul trecut, când a început clasa douăsprezecea, și efectiv am început să mă obișnuiesc cu această chestie. Mi se întâmpla cam de patru ori pe lună (în medie, o dată pe săptămână, uneori de două ori) să am o experiență de genul sleep paralysis. Pur și simplu, într-o perioadă, am crezut că am probleme psihice, or biologice, lipsă de vitamine, calciu, săruri și toate alea. Am mers și mi-am luat niște complexe energetice, de vitamine necesare organismului. Bineînțeles, la mine întotdeauna a funcționat efectul placebo. Dar nu și cu asta. Episoadele continuau, orice aș fi făcut. Cred că am omis faptul că, de multe ori, înainte să mi se întâmplă o experiență de genul, aveam niște spasme musculare foarte puternice (iar anumite persoane o pot confirma, big-grin). Am vrut să merg la un spital să-mi fac niște analize, dar nici până acum n-am mai reușit să ajung. În fine. Din câte am înțeles, de multe ori lucrul ăsta se întâmplă persoanelor foarte instabile din punct de vedere emoțional, care-s predispuse anxietății, persoanelor care sunt foarte stresate și a căror celulă nervoasă este cam solicitată. Nu știu ce să spun, în acea perioadă eram foarte stresat cu examenele, cu admiterea și multe alte lucruri pe care nu le-aș putea scrie aici, drept care tind să cred că și aceste lucruri au contribuit la sporirea episoadelor de sleep-paralysis. Dar un răspuns clar chiar nu l-am găsit încă.

 
Sleep paralysis-ul este ca și cum te-ai trezi, de fapt, mort. Mai groaznic decât un coșmar. Bleah! Și, pe deoparte, abia mai poți dormi după. Ceea ce e și mai rău. Totuși, o mică observație: mi s-a întâmplat cel mai adesea atunci când am adormit cu fața în sus, pe spate. Și, ghiciți ce, rar pot să adorm altfel. Doar dacă mă întorc cu fața în jos noaptea, după ce adorm. Și ce e și mai trist este faptul că, în dreptul patului, cum privesc înainte, am un geam care dă spre un copac. Și, da, cum bate lumina de afară de la bec, se vede super liniștitor să te trezești într-un moment de sleep-paralysis și să vezi umbra acelor crengi care, parcă, vor să intre în casă. În fine, atunci când mi se întâmplă, deja nu mă mai tem ca prima dată. Dar un sentiment de nesiguranță tot există. At least there s nobody there to kill me. Experiențele țin de obicei, aș estima, între 15 secunde și jumătate de minut. Dar ai impresia că trece timpul pe lângă tine.

Cam atât am vrut să vă spun. Dacă vi s-a întâmplat și vouă - și sper că nu - aștept să-mi împărtășiți experiențele. Vă recomand, de asemenea, un film bazat pe mărturii ale persoanelor care au avut aceleași experiență (vă pot spune că l-am văzut și-n 75% din cazuri, cam totul e adevărat - evident, cu înflorituri pentru a spori groaza celor care se uită- dar, la o adică, merită văzut, se cheamă (The) Nightmare).

Să aveți o seară faină și un week-end liniștit, poate revin zilele viitoare cu niște recenzioare! :) Mult succes în toate și lecturi cât mai faine, oameni faini!

vineri, 7 octombrie 2016

„Cititorul din peșteră”, de Rui Zink- Recenzie


 

„O carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Este diferenţă dintre a călători şi a sta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gura-cască.” 

Editura: Humanitas
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 120

„(...) poate să mai însemne și că nu există o adevărată deosebire între realitate și vis, că nu sunt două lumi, doar două versiuni ale aceleiași lumi...”

Cititorul din peșteră, un alt (micro)roman pe care l-am amânat destul de mult timp. Mi-l recomandau cam toți, ba că a fost unul dintre primele lor romane citite, ba că e foarte bun, ba că e o poveste interesantă din care ai ce învăța. Chestii dintr-astea. Nu neg, e un roman frumos, dar nicidecum unul pe care l-aș recomanda tuturor. A avut multe lucruri care mi-au plăcut, cum ar fi ideea de inadaptare a personajelor, cum ar fi ideile lor privitoare la citit, de fapt, ideile monstrulețului privitoare la poezie (cred că acesta a fost plusul cel mai mare al cărții lui Zink), însă povestea în sine mi s-a părut banală, sfârșitul puțin grăbit, deodată, intempestiv. Titlul m-a făcut puțin curios, de fapt, însă acțiunea (dacă nu e prea mult s-o numesc așa) și sfâșitul m-au dus cu gândul la un film foarte vechi, ceva cu o gorilă uriașă care se atașează de o femeie, apoi gorila pleacă, e urmărită de poliție, în fine, nu îmi aduc bine aminte. Însă romanul lui Rui Zink, condensat în 120 de pagini se citește foarte-foarte rapid, nu e o lectură grea, ba chiar e accesibilă și ar putea fi și o lectură pentru copii - bine, trecând peste ideile frumoase și inaccesibile celor mici, idei surprinse din prisma celor două personaje.

„Astăzi știu că niciodată nu trebuie să disprețuim relația dintre ce e în capul nostru și ce e în corpul nostru, chiar și numai pentru faptul că acest cap se naște prins bine de corp; noi suntem cei care, pe urmă, din prostie sau negjlijență, îl vom deșuruba, cu drăguțul rezultat bine știut.”

Pe scurt, așa, un puști aflat în grija nimănui, hoinar, ai cărui părinți sunt ocupați de propriul lor divorț, se pare că mai mult decât de propriul lor copil, ajunge întâmplător pe corabia unor pirați-marinari-aventurieri, nici nu știu cum să le spun, care sunt plecați în căutarea unui animal ciudat, în căutarea unui monstru din ghearele căruia nimeni, cică, nu ar fi scăpat vreodată: Anibalector. Interesant nume. Și, totuși, „monstru” poate e un cuvânt mult prea mare pentru un animal pentru care lectura înseamnă ceva enorm. Pentru că da, cititorul nostru din peșteră este tocmai Anibalector, un monstru îndrăgostit de cărți, pentru care cuvintele sunt mai presus de orice hrană. A învățat să citeacă și să povestească, să scrie, iar, na, evident, băiatul nostru ajunge la un moment dat în peștera uriașului, însă acesta îl cruță - păi, evident, doar nu v-ați fi așteptat să-l mănânce, nu? De aici, totul stagnează. Nu ne este prezentată decât relația dintre cei doi, modul în care monstrulețul îl învață pe băiat să citească, CUM să citească, cum să vadă lectura și ceea ce autorul încearcă să transmită. Să spunem, de fapt, că Cititorul din peșteră este mai mult un roman despre romanul în sine, despre ce înseamnă el. Mi-a plăcut ideea aceasta, dar doar trei steluțe i-am putut da. Nu că n-ar fi fost frumos scris, dar atât am simțit că trebuie. Sunt multe alte cărți care mi-au plăcut cu mult mai mult.

„Pentru prima oară în viață am făcut această tristă constatare: oamenii spun că le place noutatea, și tura-vura, dar adevărul, adevărul adevărat e că le place orice, numai aventura nu. Între libertate și mica lor siguranță, o aleg întotdeauna pe a doua, oricât ar susține că o preferă pe cealaltă.”

Cuvintele autorului, ideile sale sunt chiar frumoase. Asta mă atrage la o carte, să-mi transmită lucruri generale, adevărate, să-mi spună că viața e atât de frumoasă, de fapt, și că noi o complicăm, noi facem toate aceste lucruri care nu ne plac, na, că așa sunt oamenii, făcuți să caute ace în carele cu fân ale societății. Cititorul din peșteră spune astfel de lucruri într-o formă estetică viabilă, care se cade unui scriitor autentic, așa cum este Rui Zink. Cred că mai am o carte de la acest autor în bibliotecă, poate am s-o încerc, deoarece am înțeles că acest microroman este printre primele sale cărți. Cu toate acestea, mi-a plăcut, v-am spus, o recomand cu mare drag tuturor, dar pentru ceea ce am citit, pentru ceea ce am simțit când am citit Cititorul din peșteră, trei steluțe frumoase și strălucitoare ajung.

„Să învăț că ușile alea au în ele cheia cu ajutorul căreia se poate, sau nu, chiar intra în casă. (...) Să învăț că, după uii, lumea încăpea toată într-o simplă literă. Să învăț să nu-mi fie frică să citesc o poezie, chiar din cea din care nu se înțelege nimic.”

Eu vă recomand acest roman, Cititorul din peșteră de Rui Zink, e o lectură ușoară, plăcută, relaxantă, îl veți citi rapid și cu siguranță veți rămâne cu un sentiment frumos după ce o veți fi citit. V-am spus, sfârșitul este puțin cam grăbit, cam prea imprecis, trasat deodată, dar poate așa a vrut autorul, să lase o vagă idee asupra a ceea ce s-a întâmplat. Nu știu. Eu doar am citit și am asimilat. S-aveți lecturi cât de frumoase se poate și pline de spor!

„Învățasem și că nu întotdeauna cuvintele sunt cel mai bun instrument pentru a ne face înțeleși de cei din jur.”
 

joi, 6 octombrie 2016

„Cei doi domni din Bruxelles”, de Eric-Emmanuel Schmitt- Recenzie


 
Editura: Humanitas Fiction
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 232

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure, cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Volognes”. Îi urmează „Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și este distins cu trei premii Molière, „Varațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare priul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și alte țări străine. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga sa activitate. De același succes se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat”, „Viața mea cu Mozart”, „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, „Oscar și Tanti Roz”. De asemenea, Eric-Emmanuel Schmit este autorul a trei volume de nuvele și povestiri: „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri”, „Visătoarea din Ostende”, „Concert în memoria unui înger”. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii și distincții literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi. 

Cei doi domni din Bruxelles a revenit în lectura mea la o a doua încercare, la ceva timp după ce am citit ceva scris de autorul francez. Sincer, mă declar un fan al acestui autor, îi ador cărțile, le am pe toate acasă, mai puțin una, Evanghelia după Pilat, și-mi place enorm modul în care autorul scrie, pentru că știe să atingă cele mai subțiri, firave și maleabile corzi ale sufletului, ale ființei umane. Tocmai din acest motiv am avut așteptări mari de la această carte. Dacă pe toate celelalte - mai puțin Oscar și Tanti Roz (5 steluțe) - le-am recompensat cu patru steluțe, acestei cărți nu am putut să-i dau decât 3, iar motivele sunt pur subiective, bineînțeles, precum este și această fabuloase-magnifică-mirobolantă recenzie. Nu am să vorbesc despre carte decât puțin, pe scurt, în următoarele: mai multe povestiri, cum ne obișnuiește autorul (pe lângă faptul că în ultimul timp a scos și niște romane, să le spun așa, de sine stătătoare), legate de viață, de ceea ce presupune aceasta, adică emoții, adevăruri, minciuni, cunoaștere, căutare, mister, iubire, dragoste, eșec, dezamăgiri, lucruri aparent banale, arhicunoscute, dar integrate într-o formă estetic-viabilă, într-o proză incomparabilă stilistic. 

Prima, Cei doi domni din Bruxelles, care dă și numele volumului, m-a surprins prin paratextualitate - origine: Schmitt a schițat-o în drum spre Bruxelles, de la Paris, în gară. Povestirea e frumoasă, cred că e printre preferatele mele, abordând tema sexualității, a dogmei și a lumii văzute prin perspective diferite (pe care alții le-ar numi anormale) de iubire. Dragostea este oare un sentiment declanșat de un proces chimic, sau este pur și simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Existo o metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan și Isolda, una dintre cele mai frumoase povești de iubire scrise - și nu numai - vreodată? Sau ce care se îndrăgostesc ascultă doar de propria libertate? De urmărit acest parcurs al iubirii sufletului. Următoarea, Câinele, mi-a displăcut enorm. Cu dublă sursă de inspirație (viața personală a autorului și refecțiile pe care filosoful Emmanuel L. i le-a provocat), iubitor de animale, autorul nu a reușit să-mi transmită ceea ce poate, altora, a reușit. Nu am rezonat cu această povestire, nu am simțit-o pe placul meu, ba chiar m-am rugat să fie una scurtă și poate, la un moment dat, să mă surprindă în vreun fel. A fost așa? Nicidecum. Evident, nu vorbește autorul despre un câine, este o poveste foarte frumoasă de familie, ceva închegat, misterios, știe el Schmitt cum să le lege. Ba chiar, la sfârșitul volumului, vorbind despre cartea aceasta, Cei doi domni din Bruxelles, spune: „(...) la sfârșitul nuvelei Câinele, este vorba despre iertare. Să ierți? Nimic nu mi se pare mai complicat.”

O inimă sub cenușă a fost, iarăși, pe placul meu, o femeie care își iubește mai mult nepotul decât propriul fiu, proiectându-și sentimentul matern mai degrabă asupra copilului surorii ei decât deasupra fiului ei. Moartea copilului ei o va face să-și dea seama de acest lucru și va trebui, ca să-și adoarmă sau să-și alunge vinovăția, să-și urască nepotul. Adorării îi urmează o ură pe măsură. Pot spune că Schmitt a analizat foarte frumos această gradație ascendento-descendentă, să-i spun așa, atingând niște imagini foarte frumoase ale complexității simțămintelor umane. Omul, în genere, poate trece extrem de ușor de la ură la iubire, de la încredere la frică, de la înălțime, tocmai în abisalul durerii. Frumoasă, cred că printre cele mai frumoase nuvele, cred, citite; mi-a plăcut aici o explicație a autorului: „dacă romantiismul constă în acordul naturii cu umanul, atunci O inimă sub cenușă este o nuvelă romantică. Puterile telurice se supără și se trezesc în același timp cu eroii mei, apoi se liniștesc la unison cu inima lor.” Cu inima lor cea de toate zilele, arsă în vâltoarea vieții - întru emoție, întru sentiment, întru oameni.

O altă povestire - care oarecum mi s-a părut trasă de păr taaaare, dar mi-a plăcut - a fost Copilul-fantomă, ultima, fiindcă după părerea mea vorbește despre ceva actual: ce părinte nu s-a temut să primească vestea cum că al său copil, după ce se va naște, nu va fi normal? Unii îmbrățișează destinul acesta, alții îl refuză, îi dau cu piciorul, se tem, se retrag. Îi admir pe cei care au acceptat copilul bolnav, dar nu voi arunca niciodată cu piatra în cei care au ales avortul. Oricum, e o chestie mult mai delicată aici, de etică, religie, spiritualitate, și chiar nu vreau să intru în astfel de discuții. Volumul de față are povești frumoase, însă niciuna nu m-a atins prea mult încât să-mi dea lacrimile - tocmai asta era magia cărților lui Schmitt, la aproape toate am avut lacrimi în ochi, însă de aceasta m-am distanțat mult mai mult. Nu știu, mi s-a părut rece, diferită. La unele chestii m-a plictisit și m-a făcut să uit că citesc ceva de Schmitt. Poate n-am citit-o într-o perioadă potrivită, poate chiar n-a fost o carte bună. Se prea poate.

Oricum, eu vă recomand să citiți cărțile autorului, scrie foarte frumos, liber, accesibil din punct de vedere stilistic, al cuvintelor. Eu m-am îndrăgostit de stilul său, de cărțile sale, printre care preferatele mele rămân Oscar și Tanti Roz & Concert în memoria unui înger. Dacă vreți să-l citiți, vă recomand să începeți cu acestea. Eu am să mă retrag, dar am să revin pe blog cât de des cu putință. Am început facultatea și deja e destul de solicitant, dar trebuie să-i facem față! Mulțumesc că mă citiți, s-aveți doar lecturi pe placul vostru, frumoase și cu spor.

luni, 3 octombrie 2016

„Lumea Sofiei”, de Jostein Gaarder- Recenzie




Editura: Univers
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 448

Într-o succesiune de oglinzi creatoare de iluzii nesfârşite, Sofia, protagonista celui mai cunoscut roman al norvegianului Jostein Gaarder, îi este povestită, treptat, întreaga filosofie a culturii occientale. Dacă filosofia sau literatura însăşi este pretextul acestei cărţi cititorul va afla pe cont propriu. El va face cunoștință, încă de la început, cu amestecul dintre fantezie şi marile întrebări ale omenirii. Pentru că nu găsise în biblioteci sau librării nicio carte în care tinerilor să li se ofere o formă accesibilă a marilor idei, scriitorul norvegian pune în scenă o poveste şi imaginează un personaj inventiv şi curios. Jocurile duble sunt specialitatea lui Gaarder: Sofia va fi pusă în oglindă de Hilde, destinatara reală a cursurilor, profesorii îşi vor schimba identităţile, iar întrebările nu vor putea primi niciodată răspunsuri unice. Aventura cunoaşterii va începe de la filosofii greci, va trece prin zorii creştinismului, prin medievalitatea europeană, va ajunge la Renaştere, Iluminism, Romantism şi până la sistemele de gândire ale secolului al XX-lea. Fără a fi o simplă carte de popularizare, Lumea Sofiei  este o introducere în filosofia occidentală, deschizând apetitul cititorului pentru cunoaştere şi meditaţie asupra întrebărilor esenţiale. Căci, aşa cum Hilde e Sofie, aceasta nu e nimeni altcineva decât imaginea cititorului însuşi.

Promițător, frumos, habar n-ai ce te așteaptă. Eu am vrut să citesc acest roman pentru că, la o adică, am auzit prea multe lucruri bune despre el, de prea multe ori mi-a fost recomandat de către colegi și prieteni, de către alte persoane, de prea multe ori a fost punct de referință în anumite discuții pe care le auzeam între persoane. Și de prea multe ori l-am amânat. Nu știu, am așteptat momentul în care aveam să simt că, într-adevăr, acum trebuie să citesc acest roman. Am simțit. M-am pus pe pat, l-am luat în mână și am început să citesc. Nu am să lungesc acestă recenzie, nu știu, simt că ar fi de prisos, dar pot spune doar că nu m-a atras cam deloc ceea ce scria, nu a fost pe stilul meu, sincer, nu prea-mi place filosofia, nu în forma ei teoretică, a cuvântului care se închide în cuvânt, nu-mi place să răspund la întrebările existențiale care ne macină și nu ne dau pace. Nu vreau, adică, să distrug acel mister care ne cuprinde ființa. Nu știu, nu vreau asta, vreau doar să rămână totul așa. Cred că motivul principal pentru care nu mi-a plăcut acest roman a fost tocmai faptul că nu am rezonat cu ceea ce scria autorul - ceea ce nu înseamnă, așadar, că el nu scrie bine, că nu are substrat, nu are esență. Nu. E pur și simplu părerea mea, dragilor, prin excelență subiectivă - și, după cum se vede, incisivă.

Considerați această carte un mic tratat despre filosofie, o cărticică a cărei inteție, după părerea mea, este de a deschide apetitul cititorului spre a se interesa întru aceste locruri care ne locuiesc viața. Ok, înțeles, am citit, mi-a plăcut, trebuie să recunosc, romanul Lumea Sofiei a avut lucruri care mi-au dat de gândit, mi-a adus răspunsuri în maniera în care m-a făcut să-mi pun și întrebări, m-a fercitit, m-a întristat. Mi-a da de meditat și gândit. Cu toate acestea, am simțit că nu e făcut pentru mine. Îmi plac cuvintele frumoase, îmi plac metaforele care ascund, răspunsurile pusă într-o formă frumoasă, dar de această carte pur și simplu nu am reușt să mă apropii. Poate a fost vorba de perioada în care am citit-o, or nu i-am acordat destulă atenție, or nu i-am acordat creditul necesar. Sau, de fapt, poate am avut așteptări mult prea mari - după toate laudele auzite - de la romanul lui Jostein Gaarder. Am mai citit, după ce am terminat Lumea Sofiei, de la același autor (iarăși, auzind ulterior multe lucruri frumoase despre), romanul Fata cu portocale, un roman căruia, iarăși, tot trei steluțe i-am dat. Nu știu, Gaarder nu e tocmai printre preferații mei, de fapt cred că e singurul autor față de care mă simt străin atunci când îl citesc - pe lângă Cărtărescu. Poate am să-l mai încerc pe acest autor vreodată, dar momentan îi zic pas. Nu e tocmai preferatul meu, nici nu prea-l citesc cu plăcere. 

Altceva nu mai pot spune. V-am spus că va fi o recenzie scurtă, pentru că simt că am spus totul în ea. Aș putea selecta citate frumoase din carte, sunt o groază, credeți-mă; cartea, în sine, transmite un mesaj frumos, dar nu într-o formă pe care eu, în mod subiectiv, aș aprecia-o, nu într-o formă cu care să rezonez, nu în maniera care-mi place mie. Eu vă invit să citiți cartea, să o frunzăriți - garantat, lucruri veți avea de învățat din ea, să nu credeți că nu, dar cred că aveți nevoie de răbdare și de o oarecare inițiere în ale filosofiei, să spun așa, pentru a o înțelege pe deplin. Eu poate nu am fost pregătit de acest roman, dar nu am de gând să-i ofer o altă șansă cât mai curând. Poate mă lovește pe mine într-o zi nebunia să mă reapuc de el, atunci clar am s-o fac; iar părerea poate mi se va schimba! :)  

Mulțumesc din suflet Editurii Univers pentru acest roman! :) Una dintre editurile mele preferate, cu numeroase cărți care se numără printre cărțile mele de suflet. Puteți cumpăra Lumea Sofiei de AICI! :) Lecturi frumoase și cât mai multe. Spor în toate!