luni, 8 ianuarie 2018

„Numele meu este Anton”, de Geo Dinescu- Recenzie



Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 96
Anul apariției: 2017

Go Dinescu a studiat actoria la Cluj-Napoca, cu Miriam Cuibus și Mona Chirilă. A jucat la Cluj, la Oradea și în București și a dat voce în studio multor personaje de desene animate. Pictează, citește, ascultă foarte multă muzică și iubește animalele. Despre Numele meu este Anton, romanul ei de debut, spune că, este o carte pe care o poate rescrie fiecare cititor. „Pentru mine, ea a pornit de la ideea că nimic nu este ce pare-a fi si că totul are o scuză”. În prezent, îl plimbă des prin parc pe cățelul Modjo și lucrează la a doua carte.

,,Cine e Anton? Un bărbat cerut în căsătorie de prietena lui. Un copil căruia îi place mirosul pământului ud. Un bătrân care, cu ochii închiși, încearcă să-și țină respirația până la tufele de trandafiri. Un adolescent care ezită să închidă ochii bunicii moarte, de teamă ca ea să nu-l părăsească definitiv. Anton e o viață, așa cum se presupune că o să ne treacă fiecăruia prin fața ochilor, în ultima clipă a ei, o viață reconstruită într-una dintre cele mai inteligente, mai bizare, în sensul bun al cuvântului, și mai sensibile cărți din câte am citit vreodată.” T.O. Bobe

Voi începe această recenzie prin a afirma, cât de sincer pot, că această carte, Numele meu este Anton, a lui Geo Dinescu, a fost una dintre cele mai bune cărți citite de către mine anul trecut. Și, sincer, aș apropia-o foarte tare de cartea Tatianei Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi (recenzia AICI), pentru că da, într-o conformitate aparte, parcă mi-a trezit aceleași trăiri, mi-a ars aceleași sentimente și licrăriri viscerale - la o adică, da, pur și simplu am adorat această carte și-am încercat s-o citesc cât de lent am putut, trăind fiecare pagină, fiecare rând, fiecare cuvânt frumos ales. Despre ce este această carte? Habar n-am, aș putea suma totul în câteva cuvinte: este despre viață. Este ori despre timp, despre prețuirea lui, ori despre blestemata lui curgere egală. Este despre dragoste, la fel cum este despre disprețuire și trădare. Este despre speranță, despre copilărie, în egală măsură fiind despre conformare și bătrânețe. Numele meu este Anton, vreau să vă spun, dincolo de a fi o carte extrem de bine scrisă, extrem de viscerală, este o stare a existenței, este un flashback de jumătate de oră în ochii oricărui cititor. Și, Doamne, cât de adevărată și dureroasă este, n-aveți idee.

Știu, de altfel, că nu pot face o recenzie acestei cărți: cartea nu are întocmai o acțiune bine conturată, n-are o intrigă aparte, o desfășurare anume; la o adică, n-are nici măcar o cronologie logică, să spun așa, având în vedere că autorul jonglează între vârstele personajului său, între mințile sale, adică ne sunt prezentate diferite perioade din viața personajului Anton, când era copil, când era adolescent, bătrân, când avea cincizeci de ani, șaizeci, douăștrei etc. (evident, nu în această ordine), pentru ca în cele din urmă să avem o perspectivă (destul de) largă asupra acestui Anton, asupra acestui om care, de fapt, într-o manieră rațională, ar putea fi oricare dintre noi. Trebuie doar să-l acceptăm și să-i oferim întreaga noastră încredere.

Ce mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult la cartea Numele meu este Anton au fost glasul profund al lui Geo Dinescu, înșiruirea perfect aleasă de cuvinte, funcțională, metaforică și modul în care a reușit să integreze totul - cu un desăvârșit talent scriitoricesc și actoricesc, fiecare acțiune fiind atent conturată și amplasată, la locul și momentul potrivit. Ador cărțile care-mi transmit acel ceva, care-mi strâng sufletul, îmi furnică acea ființă interioară și mă fac să trăiesc o sumedenie de sentimente (fie ele greșite sau corecte, să spun așa). Da, recunosc, cartea Numele meu este Anton este, într-o măsură, ciudățică (de aceea o și asemăn cărții Tatianei, Vara în care mama a avut ochii verzi), pentru că, dacă o veți citit, veți vedea că anumite imagini parcă nu-și au locul acolo, fiind prea plastice, prea „avangardiste” (nu găsesc cuvântul potrivit) - dar am reușit să văd dincolo de ele, și nimic din ce, aparent, ar părea „oribil”, nu mi-a trezit acest sentiment. Dimpotrivă, am apreciat și mai mult curajul autorului. 

Recomand cu încredere această carte, iar, dacă ați citit-o, vă rog să-mi spuneți părerea voastră! Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Numele meu este Anton. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!

vineri, 5 ianuarie 2018

„Scorpia”, de Anne Tyler- Recenzie



Editura: Humanitas
Număr de pagini: 248
Rating: 3 din 5 steluțe
Anul apariției: 2017
Traducere și note: George Volceanov

Anne Tyler s-a născut în Minneapolis, Minnesota, în 1941 şi a început să scrie scurte povestiri încă de la vârsta de şapte ani. Şi-a făcut studiile la Duke University din Durham, Carolina de Nord, unde a câştigat de două ori Anne Flexner Award pentru creative writing şi şi-a văzut publicată prima povestire, Laura, în revista universităţii, Archive

Lansată în 2015 la inițiativa editurii britanice Hogarth și preluată deja în 28 de țări, această serie propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către scriitori de faimă internațională, care le reimaginează pentru secolul XXI.

Kate Battista este fiica modernă şi independentă a unui om de ştiinţă pentru care cercetarea de laborator vine pe primul plan, înaintea vieţii de familie. Kate a trebuit să renunţe la studii pentru a prelua treburile casei după moartea mamei sale, inclusiv creşterea şi educarea lui Bunny, o adolescentă superficială care o şicanează mereu pe sora ei mai mare. În plus, Kate lucrează la o grădiniţă şi nu e nici pe departe mulţumită de locul ei în lume. Curând intră în scenă Piotr, sclipitorul asistent al doctorului Battista, care e pe punctul de a fi deportat, şi Kate se trezeşte că ajunge un simplu pion în planul celor doi de a împiedica plecarea tânărului. Cum va putea Piotr s-o îmblânzească pe furioasa Kate? Răspunsul e tot atât de original şi amuzant precum însuşi personajul feminin.

Această carte, cum s-o numesc, da, am găsit, un singur cuvânt care s-o descrie cap-coadă: autentică, originală. Dumnezeule, cât de mult mi-a plăcut, zău, chiar dacă la început m-a plictisit, și m-a plictisit atât de tare încât îmi puneam întrebarea „oare chiar o fi această carte atât de plictisitoare, chiar dacă nu pare?”. Și am ținut-o cu cititul vreo juma de oră și-apoi, bum, n-am mai putut s-o las din mână, mi-a captat toată atenția și mi-a întrecut toate, toate așteptările pe care le aveam. Recunosc, inițial am văzut-o la o prietenă care tot posta citate pe Facebook și m-a atras mult, râdeam cu ea, apoi am mai auzit de Scorpia lui Tyler de la o altă amică, care mi-a spus că neapărat trebuie s-o citesc, să-i dau o șansă. Și-am zis, hai, o s-o încerc, fiindcă de fapt chiar de când a apărut am avut-o în vizor, dar mereu ba citeam altceva, ba apărea altceva, care parcă-mi stârnea interesul mai mult, și tot așa.

N-am să vă povestesc ce se-ntâmplă în carte pentru că, dacă stau și mă gândesc, acțiunea prea puțin interesează la Anne Tyler (dar, vă zic, nu plictisește), pentru că aici, în această lume ficțională, cu tendințe atât de verosimile, personajele primează, ele poartă interesul cititorului (și, evident, pe cel al autorului). Personajele sunt pur și simplu gustoase, sunt adevărate, merg prin paginile cărților și trăiesc veridic, trăiesc așa cum trăiesc oamenii. Este ca și cum Anne Tyler a adunat oameni din jurul ei, i-a pus în rând și le-a atribuit, fiecăruia, câte o istorie proprie, integrându-le într-o manieră literară și, parțial, fictivă, în paginile romanului ei atât de bine scris. Personaje complexe, rotunde, alcătuite din lumini și umbre, care simt și trăiesc și respiră și vorbesc, reiterând societatea contemporană lor și tot universul cultural pe care acestea-l dețin cu atâta desăvârșire. 

„Acest roman, atât de precis și actual, este asemenea fețelor de la ceasurile digitale care ne spun, în același timp, cine suntem și de unde venim. Scorpia oglindește, cu multă naturalețe, clipa fugară, și e o carte plină de viață, de umor, dar și de profunzime." (New York Times Book Review) Cei de la NY Times au descris această carte cum nu se poate mai bine. O carte plină de profunzime, da, eu asta am văzut dincolo de toate crizele de râs pe care le-am avut de-a lungul ei. Pentru că Anne Tyler a reușit să spună într-un mod natural, amuzant, apropiindu-se de cititor, adevăruri pe care, poate, cu greu le putem accepta. A reiterat întocmai firea umană, așa, simplă, complexă, fictivă, cum este ea mai adevărată în adâncul sufletului fiecăruia. De aici, vă spun, n-am de ce să fac o recenzie, poate mai bine aș face o caracterizare de personaj, dar și acest lucru este de prisos, pentru că ce rost ar mai avea să citiți cartea dacă v-aș spune ce și cum și de ce. Las misterul, că misterul întotdeauna e frumos, nu?


Și, da, Scorpia este o carte care merită tot interesul cititorului, merită tot timpul și toată atenția. Poate părea plictisitoare la început, nu pe placul vostru, poate nu e cartea pe care v-ați fi așteptat să o citiți, pentru că da, este mai mult  decât atât, și v-o spun eu. Which is something, haha!

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!
 

miercuri, 20 decembrie 2017

„Paradisul pierdut”, de Cees Nooteboom- Recenzie



Editura: Humanitas
Număr de pagini: 184
Rating: 3 din 5 steluțe
Traducere: Gheorghe Nicolaescu
Anul apariției: 2015 

Prozator, poet, dramaturg, autor de cărți de călătorie, eseist și jurnalist neerlandez, Cees Nooteboom s-a născut pe 31 iulie 1933 la Haga (Țările de Jos). Nereușind să se adapteze rigorilor impuse de școlile confesionale catolice pe care le urmează și fiind declarat inapt pentru serviciul militar, tânărul Nooteboom începe să călătorească prin Europa, făcând autostopul.

Un roman de mare finețe, în care realitatea se îngemănează cu literatura, o poveste despre iubire și regăsire tradusă în peste 25 de țări.

Într-o seară nefastă, fără să știe de ce, Alma părăseşte cartierul bogat în care locuiește şi ajunge cu maşina într-una din favelele din São Paulo. Iar cartierul se dovedeşte pentru ea un infern. În urma unui atac traumatizant, decide să părăsească Brazilia și, împreună cu Almut, prietena ei, se mută în Australia. După ce încearcă în zadar să-și afle fericirea în brațele unui pictor aborigen, Alma se lasă în cele din urmă convinsă de Almut să meargă la Perth și să lucreze, timp de o săptămână, pentru un festival dedicat lui John Milton. Erik Zondag e un critic literar de modă veche, aflat în Perth în aceeași perioadă. E de-ajuns să o vadă o dată pe Alma ca să se îndrăgostească de ea, dar paradisul pe care Erik crezuse că l-a găsit se destramă odată cu fuga tinerei. 
Peste ani însă, destinul îi va aduce pe cei doi, încă o dată, împreună.

Da, am citit această carte foarte rapid, cred că în câteva ore și, sincer, parcă mă așteptam la ceva mai mult, ceva mai profund, mai subtil. Nu știu de ce, asta mi-au inspirat titlul și coperta, însă având în vedere că, până acum, n-am mai citit nimic de la Cees Nooteboom, nu o pot compara cu altă carte de-a lui, drept care am să spun că este o carte OK, o carte care m-a relaxat și a fost o lectură pe care voiam s-o fac, deși, poate, am avut așteptări prea mari. Dar, na, încă o dovadă (din nenumăratele) că o carte nu trebuie judecată după copertă. Da, titlul o fi poate relevant, o fi un paradis pierdut, un paradis în colțul sufletului, al minții fiecărui om, în cazul de față, paradisul îngerilor pe care-l tot caută Erik, da, să zicem, dar ce paradis, oare nu caută acest om, de fapt, ceva metafizic, nu caută o stare de împlinire și echilibru? Eu, sincer, am văzut acești îngeri ca altceva, nu ca ceea ce știm cu toții că ar însemna. Și-aici intervine, încă o dată, subiectivismul (o chestie definitorie care mă atrage la lectură - modul în care un lucru poate fi înțeles altfel, văzut din atâtea perspective, înțeles din atâtea unghiuri).

Stilul autorului este unul relaxant, unul elegant și plin de metafore, un stil curgând de la sine, aș spune; cartea se citește ușor, nu este o carte greoaie, însă știu prea bine că eu am ratat ceva, am fost absent de la un lucru anume, astfel încât n-am avut acces la întreaga esență a cărții, la întregul substrat pe care autorul Cees Nooteboom și-a consolidat opera. Am avut pasaje pe care le-am conturat și subliniat - da, am început să fac asta de vreo câteva luni, chiar dacă înainte aveam o oripilație de a scrie pe cărți sau de a le însemna -, asupra cărora, cu siguranță, am să revin cu drag; gânduri profunde, sentimente care pot fi împărtășite oricărui om, oricărei persoane. Asta m-a atras, într-o mare măsură, la cartea Paradisul pierdut a lui Nooteboom. Și tot acum, făcând această mică recenzie, am certitudinea că, în viitorul apropiat, voi reciti cartea, poate nu doar încă o dată, ci încă de câteva ori. Am așa un sentiment gol, nu știu, când mă gândesc că, de fapt, ea ascunde ceva mult, mult mai profund, dar date fiind circumstanțele (timpul care nu e în favoarea mea, stresul examenelor, facultatea), nu am reușit s-o descos cum trebuie. Dar lasă, nu fuge ea nicăieri, ci-și (re)așteaptă, liniștită, rândul în bibliotecă.

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!
 

luni, 18 decembrie 2017

„Universul pe umerii tăi”, de Jennifer Niven- Recenzie


 
Editura: Trei
Număr de pagini: 464
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2017
Traducere din limba engleză: Ana Dragomirescu

Deşi şi-a dorit dintotdeauna să fie un înger al lui Charlie, adevărata pasiune a lui Jennifer Niven este scrisul.

Prima sa carte, The Ice Master, a fost nominalizată de Entertainment Weekly printre cele mai bune zece cărţi de nonficţiune ale anului 2000 și a fost tradusă în numeroase limbi. Pe baza ei s-au făcut o serie de documentare TV în Germania, Canada și Marea Britanie. Jennifer Niven a scris și Velva Jean, o serie de patru romane. 

De aceeași autoare, la Editura Trei a apărut Toate acele locuri minunate, roman distins cu GoodReads Choice Award for Best Young Adult Fiction 2015, declarat Cea mai bună carte a anului 2015 de către Time Magazine, NPR, The Guardian, Publisher’s Weekly, YALSA, Barnes & Noble, The New York Public Library și nominalizat la Carnegie Medal și la The Guardian Children’s Fiction Prize. A fost peste 30 de săptămâni bestseller New York Times, iar drepturile de publicare au fost vândute în 41 de țări. Romanul va fi ecranizat, cu Elle Fanning în rolul principal.

Jennifer Niven a creat recent Germ, o revistă online pentru adolescente, precum cea din Toate acele locuri minunate, care celebrează începuturile, viitorul și toate momentele uluitoare dintre ele.

Toată lumea crede că o cunoaște pe Libby Strout, fata care a fost poreclită cândva „Cea Mai Grasă Adolescentă” din America. Dar nimeni nu face efortul de a încerca să vadă dincolo de fizicul ei.
Toată lumea crede că îl cunoaște pe Jack Masselin. E fermecător și amuzant. Dar nimeni nu știe că ascunde un secret. Deviza lui este: fii cool, dar nu te apropia prea tare de cineva.
Până când Jack o întâlnește pe Libby și amândoi se trezesc antrenați într-un joc dur de liceeni, ce presupune muncă în folosul comunității și consiliere – la început sunt furioși, apoi surprinși. Fiindcă își dau seama de ceva: cu cât petrec mai mult timp împreună, cu atât se simt mai puțin singuri.
Pentru că atunci când cunoști pe cineva, și lumea ta, și lumea celuilalt se schimbă.

Această carte, Universul pe umerii tăi, da, ai tăi, ha, nu e primul meu contact cu Jennifer Niven. Tot de la ea am mai citit și prima carte apărută, tot la Editura Trei, Toate acele locuri minunate, care, însă, în ciuda faptului că era plăcută și citită și lăudată și toate alea de către toți, mie mi-a lăsat un gust amar, nu știu, mi-a lăsat puțin de gândit și m-a făcut să mă întreb dacă, într-adevăr, mi-a plăcut au ba. Și-am ajuns la concluzia că, surpriză, chiar nu pot trage o concluzie, una legată de carte cel puțin, așa c-am rămas puțin în aer. Da, am putut să fac referiri privitoare la stilul autoarei, la cum scrie și despre ce scrie (deși, cred eu, o singură carte citită de la autoare nu mă făcea prea avizat să vorbesc despre asta) - așa că, citind și Universul pe umerii tăi, da, ai tăi, pot vorbi despre: și-ajung, astfel, la concluzia că această carte, spre deosebire de prima, mi-a plăcut muuult, muuult mai mult. De ce? Motive, motive, ș-am să vi le prezint mai jos.

Universul pe umerii tăi este o carte care, pur și simplu, te luminează, îți dă așa, cum să-i spun, o speranță aparte, te poartă undeva unde e cald și bine și pescărușii zboară și meduzele cântă și totul e cu soare și cu stare de bine, te poartă într-un loc în care, câteodată, vrei să fii doar cu tine, doar tu cu singurătățile tale, cu gândurile tale de a cuceri lumea, cu nevoia ta de a te crede invincibil știind că, de fapt, neputința (în anumite situații date), îți este o trăsătură definitorie. De ce? Habar n-am, eu vă vorbesc aici strict subiectiv, anume vă vorbesc despre ce am simțit eu citind-o, cunoscând personajele, despicându-le, trăind în ele, odată cu ele, prin ele. La o adică, eu zic că asta contează ca cititor: să trăiești, domle, cartea, chiar dacă tu nu ești cel mai gras adolescent din America, chiar dacă nu suferi de o boală care te face să uiți orice chip și orice față, care te face ca în următoarea secundă în care ai terminat o discuție, să uiți de fapt cu cine ai vorbit. Nu, s-o trăiești, s-o trăiești până în adâncul sufletului tău și să arzi odată cu personajele-ți preferate, să alegi odată cu ele, să te bucuri & să plângi & să țipi odată cu ele. Să speri odată cu ele. Pentru că da, deși Universul (e) pe umerii tăi, trebuie să nu uiți vreodată că NU ești singur(ă), că mereu o să ai acel pilon lângă tine, acea punte de salvare, acel contact în telefon pe care-l poți apela oricând ai nevoie. Și, apoi, da, apoi mai poți înfrunta viața aceasta, cu toate chestiile bune și rele care o compun.

Mie chiar mi-a plăcut această carte, vă spun drept, și poate, da, ce-o să ziceți, că mă manifest impresionist, că a fost uau și-atât, superbă și restul - dar asta mi-a mai rămas, credeți-mă, după ce am citit cartea lui Niven. Eu am dat peste niște personaje fooooarte frumos create, niște personaje care nu doar că m-au inspirat, dar m-au și învățat, care m-au îndrumat, drept să vă spun, în propriile-mi alegeri. Da, să știți, o carte te poate sfătui muuult mai bine decât o fac alți zeci de oameni, că nu-ți oferă un sfat subiectiv (poate doar al autoarei, dar sunt sigur că ea, la rândul ei, nu și-a investit întreaga ființă în aceste personaje - ar fi o dovadă de curaj și de încredere mult prea mare, și scriitorii tind să cred că încă nu sunt capabili de așa ceva), ci un sfat obiectiv, pe care-l preiei tu, un substrat acolo care-ți atinge sufletul și chiar îți arată o cale. O suna poate științifico-fantasti, SF, dar eu nu pot surprinde asta în recenzie, trebuie doar să o citiți și atât.

Stilul autoarei este la ei și-atât. Jucăuș, autentic, deep, cum se zice, vorbind despre viață și despre speranță, despre iubire și compasiune, prietenie, tot, tot, într-o manieră atât de frumoasă încât uneori îți vine să strângi cartea la piept și s-o consider omul cel mai de încredere din lume, prietenul tău de-o viață și necondiționat. Asta-mi place, enorm, la Jennifer Niven, anume naturalețea cu care povestește tot ce scrie, încrederea pe care nouă, ca cititori, ne-o oferă, descoperindu-ne viața personajelor sale atât de perfect create.

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 
 

marți, 12 decembrie 2017

„În spatele ușilor închise”, de B.A. Paris- Recenzie



Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Lidia Grădinaru
Număr de pagini: 304
Anul apariției: 2017

Jack și Grace sunt un cuplu desprins din povești. Jack e manierat, arătos, un avocat de succes. Grace e frumoasă, bună gospodină și pare îndrăgostită la nebunie de al ei soț. Sunt imposibil de separat și lumea îi vede mereu împreună. Prietenele și-ar dori ca Grace să iasă cu ele la prânz sau măcar la o cafea Unii cred că această dragoste este adevărată, pe când alții se întreabă de ce niciodată Grace nu răspunde la telefon. Și de ce are zăbrele la fereastra dormitorului. Unde se termină iubirea și unde începe teroarea? Ce ascunde această casă aparent perfectă? Ce preț are, de fapt, căsnicia desăvârșită?

Vai, am citit această carte cu sufletul la gură, pur și simplu, m-am apucat de ea și nu am mai lăsat-o din mână până nu am isprăvit-o. Știam, încă de la început, c-o să-mi placă, știam că, deși pare un subiect deja clișeic, am să citesc ceva care for real o să-mi placă. Și-așa a fost. Chiar aveam nevoie de o carte care să mă pună în alertă, care să mă antreneze și să mă țină într-un suspans continuu, la fiecare pagină. Și dacă ești un fan al genului thriller, sigur În spatele ușilor închise este pe placul tău. Și, de fapt, nu vorbesc aici despre un thriller clasic, ci despre unul psihologic, foarte frumos construit, care conturează firea umană în cele mai întunecate tenebre, cotloane ale sale. Și cum nici scriitura nu te plictisește, e totul numa' bun, cum s-ar zice.

Mi-e foarte greu să fac o recenzie privitoare la acțiunea propriu-zisă a cărții, însă (atenție, ar putea urma un spoiler) am să vă spun doar că cel mai mult mi-a plăcut de firea luptătoare a lui Grace, de dârzenia ei neîncetată și curajul de a face ceva, de a încerca. De cealaltă parte, nu i-am putut găsi motive de scuză lui Jack, dimpotrivă, mi s-a părut un bolnav psihopat care merge doar întru interesu-i propriu, așa că l-am urât, mă enerva, și cred că și-a luat ceea ce a meritat. Sora lui Grace, iarăși, bolnavă de sindromul Down, mi s-a părut o rază de soare pe întreg parcursul acestui roman. Cu niște personaje puternice, care simt și trăiesc între paginile cărții, B.A. Paris a reușit să scrie un roman psihologic foarte frumos, un roman cu și despre oameni, surprinzător și misterios. Mi-a plăcut mult stilul autoarei care nu mi-a oferit doar un thriller bun, de suspans și plin de mister, ci și un roman psihologic la fel de bine consolidat, în care grija pentru propriile-i personaje este una prioritară. Fiecare personaj conturează un anumit tip de om, chiar după toponimie îți poți da seama, iar fiecare are, în el, focul dorinței care, de-a lungul cărții, arde la fel de mocnit, indiferent de circumstanțele în care acesta se află. B.A. Paris nu este un scriitor plastic, al metaforei, al efervescenței stilistice. Dar are ea ceva aparte, ceva al lui. Iar asta mi-a plăcut tare, tare mult - și-abia aștept să mai citesc și altceva de la acest autor.

Mi-e cam imposibil să fac recenzie întregii cărți fără a da spoilere. De aceea, n-am să prezint acțiunea așa cum se desfășoară - după cum, probabil, știți că nu-s obișnuit s-o fac. Ideea este că acest roman este precum un meci de box: pe trei reprize. Prima repriză, ușoară, te înveți cu adversarul, te ferești de niște lovituri, pam-pam, nu prea obosești, încerci să-i descoperi psihologia. Bun. A doua repriză puțin mai alertă, îți intri în piele, îți canalizezi energia și încerci să-i descoperi slăbiciunile, punctele ușoare, mai descoperi că îi place să lovească sub bărbie, la gambe. Te ții în picioare și continui, de dragul lecturii. Ultima repriză, definitorie. Un knock-out neașteptat. Lovitura decisivă, un pumn din „fundul grădinii” direct în nas. Și acțiunea curge, curge, curge, și n-ai ce să mai faci fiindcă ai să fii prins în țesătura ei, că, deh, până la urmă vrei, pentru Dumnezeu, să afli ce și cum și unde are să ajungă totul. Și, mai ales, de ce s-a întâmplat totul așa. Ei, bine, nu vă mai rămâne decât să citiți În spatele ușilor închise și să aflați, dragii mei cititori, răspunsul.

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!