duminică, 15 ianuarie 2017

„Să mori din dragoste”, de Donna Leon- Recenzie


 
„Faptele erau lipsite de sens: numai arta era reală”.

Editura: Trei
Rating: 2 din 5 steluțe
Număr de pagini: 304
Traducător: Mihaela Buruiană (din engleză)

Celebra cântăreață de operă Flavia Petrelli reapare cu totul neașteptat în viața inspectorului de poliție Guido Brunetti.

Flavia, care o interpretează acum pe Floria Tosca din faimoasa operă a lui Puccini, îi mărturisește acestuia că un admirator necunscut a urmat-o la Londra și Sankt Petersburg și la Veneția, copleșind-o cu buchete imense de trandafiri galbenii. Pe măsură ce acest admirator aparent nebun invadează viața cântăreței, Brunetti încearcă să afle identitatea acestuia, temându-se pentru siguranța Flaviei. Brunetti își dă seama că Flavia e în pericol când un coleg de-al ei este rănit grav, iar o femeie cu care aceasta intrase în contact ajunge la spital. 

Va reuși inspectorul Guido Brunetti să intre în mintea admiratorului psihopat înainte ca Flavia sau oricine altcineva din preajma ei să pățească ceva? Ce-i drept, nu mi-am pus această întrebare pe parcursul romanului, pentru că pur și simplu mi se părea o acțiune monotonă, lipsită de acea estență pe care o caut într-un roman polițist, înțelegeți voi, nu am avut parte de suspansul pe care ar fi trebuit să-l simt, nu m-am atașat de ”băieții buni”, adică de ”poliție”, nu am avut parte de șeful acela care, aparent, se crede superior și de care ceilalți, pe ascuns, râd. Nu glume, nu cazuri șocante, doar niște întâmplări banale și, na, haide să scoatem un roman din asta. Nu o să fie o recenzie lungă, pentru că nu simt nevoia să spun prea multe legate de romanul Să mori din dragoste. Sincer, titlul chiar mi-a plăcut, deși cel original parcă era total diferit. În fine, irelevant. Și coperta mi-a plăcut la nebunie; știu, da, să nu judec o carte după copertă, dar cui nu îi plac cărțile cu coperți frumoase? 

„De sus nu se auzea niciun zgomot. Ce era mai amenințător? Buchetul acela neclintit, frumusețea transformată în perversiune din cauza decorului sau ciupercile atomice? Preocupată de aceste prostii, nu era nevoită să se gândească la semnificația trandafirilor.”  
 
În fine, vorbeam despre acțiune. Rezumând, chiar nu mi-a plăcut ce s-a întâmplat, nu, nu, m-a plictisit la maximum, ba chiar m-a enervat, la un moment dat mă rugam să termin romanul cât mai rapid (am o chestie ciudată, dacă încep o carte, chiar dacă nu-mi place, tot trebuie să o termin de citit, altfel mă simt super aiurea). Totul mi s-a părut monoton, acțiunea abia se mișca, mi-ar fi plăcut mult mai mult să se pună accent pe partea psihologică a acestui roman, să se intre mai mult în mintea așa-zisului psihopat obsedat de Flavia Petrelli. Zic, poate ar fi ieșit ceva mai frumos, mai plin de suspans, nu o grămadă de pagini în care se vorbește despre nimic, conducându-ne către nimic. Nu vreau să fiu rău, dar chiar am fost dezamăgit și parcă m-aș fi așteptat la ceva mai bun; de data asta m-am înșelat, intuiția nu m-a ajutat. Singura parte bună în acest roman cred că a fost atmosfera din prima jumătate a cărții - autoarea, Donna Leon, a reușit să contureze foarte frumos lumea italiană, Veneția, pur și simplu mi-a insuflat iubirea ei pentru acel oraș, pentru acea țară, iar uneori chiar reușea să-mi amintească de zilele petrecute într-o vacanță de vară acolo. Poate ar trebui să încerce să scrie și altceva, nu doar romane polițiste (din câte am înțeles, este o serie cu acest numit inspector de poliție Guido Brunetti. 

„Poate prietenia vine odată cu amintirea unor vremuri grele pe care le-am traversat împreună.”

Așadar, după cum am spus, multe nu am de spus. Nu știu dacă să vă recomand romanul, cred că recenzia mea spune multe; mie, unul, chiar nu mi-a plăcut, dar, sincer, am citit și eu recenzii în care o carte era nu prea apreciată, iar eu am ajuns, după ce am citit cartea respectivă, să-i dau chiar cinci steluțe pe Goodreads (este cazul cărții Pînă și asta o să treacă, de Milena Busquets). E alegerea voastră, însă, dacă o citiți, chiar aș vrea o părere! 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! Găsiți, de asemenea, romanul Să mori din dragoste, de Donna Leon cu o reducere de 37%. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

vineri, 30 decembrie 2016

„Într-o pădure întunecată”, de Ruth Ware- Recenzie


 
„De-aș fi plecat atunci. (...) iar cuvântul acela
îmi tot răsună în minte: Crimă. Crimă. Crimă.
Tebuie să-mi amintesc. Trebuie să încerc să-mi amintesc
ce s-a întâmplat. (...) Așadar, pas cu pas, ce s-a întâmplat după?

Editura: Trei
Număr de pagini: 368
Rating: 3.5 din 5 steluțe

Ceea ce ar fi trebuit să fie un weekend distractiv și liniștit undeva la țară capătă proporții sinistre în acest thriller psihologic întunecat și plin de suspans.

Nora este o scriitoare de romane polițiste, care preferă să stea retrasă. Când o prietenă pe care n-a mai văzut-o de zece ani o invită să-și petreacă weekendul într-o casă izolată din pădure, Nora acceptă fără prea mare entuziasm.

Patruzeci și opt de ore mai târziu, se trezește într-un pat de spital, grav rănită, dar în viață, și convinsă că cineva a murit.

Întrebându-se nu „ce s-a întâmplat?”, ci „ce am făcut?”, Nora încearcă să pună cap la cap întâmplările din weekendul care a trecut. Pentru a afla răspunsul la toate întrebările care o copleșesc, trebuie să scoată din nou la iveală acele lucruri despre sine pe care le-ar fi vrut îngropate acolo unde e locul lor: în trecut.

Cea mai bună carte a anului 2015 în Statele Unite. Bestseller New York Times, USA Today și Los Angeles Times.

„Deci e adevărat. N-a fost doar în mintea mea. N-a fost doar produsul morfinei și al izbiturii la cap.
E adevărat.
Mă străduiesc să ridic capul de pe pernă, simțindu-mi bătăile inimii în fundul gâtului, și în stânga mea văd linia subțire și verde tresărind panicată pe ecraul monitorului.
Deci a murit cineva.
A murit cineva.
Dar cine?”

Bun. Voi începe această recenzie prin a-mi cere scuze pentru absența mea de pe blog, însă am început facultatea și nu dispun de prea mult timp liber. De asemenea, imediat intru în sesiune, dar imediat ce trec cu bine peste ea, revin în forță! Și abia aștept. Fără să mă lungesc, cum sunt de altfel obișnuit, trec direct la subiect. Romanul de față, Într-o pădure întunecată, m-a atras imediat prin copertă și prin titlul. Nu știu, pentru mine coperta contează destul de mult, este primul contact cu cititorul. Evident, nu judeca o carte după copertă. Ok, but still! Și am zis, hai, de ce nu, o să-i dau o șansă și o să văd dacă am sau nu dreptate. Parțial, chiar am avut, pot spune că acest roman mi-a plăcut destul de mult, mi-a plăcut pentru că a fost acea lectură care îmi lipsise de ceva vreme, acea lectură ușoară prin care treci ca într-un film - adică, nu dai peste fraze care te fac să închizi romanul și să privești în gol spre tavan, gândindu-te la ce ai citit, nu dai peste personaje care îți dau de gândit (prea mult) prin acțiunile lor; ceea ce vreau să spun este că romanul acesta a fost scris exact pentru a fi ecranizat (drepturi achiziționate de New Line Cinema), și sunt sigur că va ieși un film destul de bun, și am să vă spun mai jos de ce. Am observat, totuși, că este o tentă bizară la toate romanele de acest gen (vezi Fata dispărută, Fata din tren, Înainte să adorm, Second Life, Marile minciuni nevinovate, Obiecte ascuțite), și anume ȘOCUL DE LA FINAL! M-am tot gândit, băi, eu citesc romanul ăsta, îmi fac o idee, dar totul este de prisos - la sfârșit, bagă autoarea un nu-ai-habar-ce-urmează-să-se-întâmple, și pur și simplu rămâi mască-șocat-cu-buza-umflată. Asta apreciez cel mai mult la romanele de genul, și anume momentul ăla de la final când întreg universul tău speculator cade grandios.

„Stau întinsă în cadă și îmi plimb mâna peste toate tăieturile, zgârieturile și vânătăile, simțind cum mi se înmoaie și mi se dizolvă sub palmele mici cheaguri și cruste, încerc să-mi amintesc ce m-a făcut s-o iau la fugă prin pădure, cu mâinile însângerate. Încerc să-mi amintesc. Dar nu știu dacă pot suporta adevărul.”

Am citit romanul acesta în vreo trei zile. Da, știu, e mult, dar e Crăciunul și pot explica. I-am dat 3.5 steluțe, ceea ce e destul de mult, având în vedere că în ultimile luni doar două sau trei cărți au luat 5 steluțe (Legături bolnăvicioase, de Cecilia Ștefănescu, ceva poezii de Ana Blandiana și Spovedanie la Tanacu, de Tatiana Bran). Totuși, raportând la genul romanului, nu acesta este cel mai bun roman citit din această tagmă, însă a fost un roman care m-a antrenat, mi-a dat e gândit și m-a făcut să intru în lumea sa ficțională. Să povestesc, pe scurt, despre ce este vorba? Nu-mi place să fac asta, dar o să vă spun: se iau câteva personaje cu caractere destul de bizare, opuse, fiecare cu convingeri proprii, alea-alea, Nora, Melanie, Nina, Clare, Tom. Vreau să menționez că cel mai mult mi-a plăcut faptul că Nora era scriitoare de romane polițiste, iar însăși ideea ca ea, drept scriitoare, să fie implicată într-un caz de omucidere (că, da, moare cineva), cu toate cunoștințele ei privitoare la asemenea circumstanțe, chiar mi-a plăcut. Aici, autoarea putea s-o dea în bară, for real, însă chiar i-a ieșit treaba! Clare, viitoare soție, vrea să dea o petrecere a burlăcițelor. Cu un motiv destul de ciudat (motivul cheie, de altfel), vrea să le invite la petrecere pe fostele sale prietene din adolescență. Toate bune și frumoase, se-adună la o cabană, băutură, țigări, bârfe, chestii de genul, un joculeț cu Ouija, în care fantoma prevestitoare are un mesaj de transmis: „Crrrriminnnnalo”. Nimeni nu-l ia în serios, na, mai mult ca sigur cineva a făcut o glumă. Dar ce se dovedește acum a fi fost o glumă nevinovată, în 48 de ore are să fie un adevăr brutal.

„Ce s-a întâmplat în casă e doar prima jumătate a poveștii.
Nu e bine să te întorci în trecut.”

Bum! Deodată, Nora se trezește pe un pat de spital, plină de sânge și de echimoze, suferind de amnezie, o suită de imagini neclare, iraționale desfâșurându-i-se în fața ochilor. Ce s-a întâmplat, de fapt? Unde este și cum a ajuns aici? Unde sunt prietenii ei, de ce are impresia că ceva îngrozitor s-a întâmplat? Încetul cu încetul, Nora joacă rolul observatorului ulterior: pe patul de spital, cu groază, începe să-și aducă aminte frânturi din ceea ce s-a petrecut la cabană. O ușă deschisă. Sunet de pași. Un telefon dispărut. Niște mesaje pe care nu le-a scris ea vreodată. Glume subtile. Minciuni scoase la iveală. Gloanțe oarbe. O pușcă. Un sunet îngrozitor. O persoană căzută la pământ. Și muuuuult sânge și întuneric. Apoi, tot ce mai urmează este demascarea criminalului. Dar ce te face atunci când pista este din ce în ce mai largă, și nimeni, decât tu, nu pare a fi vinovatul? Un alt punct care mi-a plăcut, și anume felul în care Nora a știut să analizeze toate pistele, adică toate profilurile persoanelor care au fost la petrecere, pentru a încerca să găsească premisele și motivele unui anumit criminal. Apoi, ajunge în punctul în care ea însăși se pune în ipostaza criminalului. Și, de aici, chiar nu știi ce să mai crezi. Dacă ai fi crezut că X este criminalul, ai să ajungi să crezi că de fapt Y este. Ba nu, Z. Și tot așa. Nu poți rămâne ancorat într-o părere, pentru că talentul lui Ruth Ware este acela de a se juca cu mintea ta. Și-am observat că-i cam place să facă asta!

„- Păi, o să mă străduiesc să țin minte. Dar o să-mi fie greu: în cei douăzeci și unu de ani de când te cunosc, pentru mine ai fost întotdeauna Lee.
Dar nu m-ai cunoscut niciodată cu adevărat, mi-am spus fără să vreau, apoi m-am încruntat.”

Atmosfera romanului este covârșitoare. Nu e de groază, dintr-aia, corbi și fantome și lupi și lanțuri zornăind, dar te ucide, efectiv, prin starea aceea de thriller, de mister, abia Într-o pădure întunecată, a lui Ruth Ware. Ware a crescut în Sussex, pe coasta sudică a Angliei. A avut meserii dintre cele mai diverse: a fost chelneriță, librar, profesoară de engleză și ofițer de presă. Acum, Ruth Ware locuiește în North London împreună cu familia ei. 
aștepți să vezi ce urmează să se întâmple, să descoperi, să descoperi, de asta, tu, ca cititor, ești antrenat, trăiești alături de Nora și încerci să afli toate detaliile, să le pui cap la cap și să rezolvi enigma, cine e criminalul, de ce, cum, unde. Romanul lui Ruth Ware este o lectură obsedantă, cu descoperiri înfiorătoare și reci. Minciuni, secrete care, mai degrabă, rămâneau ascunse, adevăruri spuse prea târziu, regrete, lacrimi, panică și țipete. Totul creează o stare de apăsare, încât îți vine să închizi cartea și să spui ”gata, îmi ajunge pe ziua de azi”. Amnezia, o petrecere a burlăcițelor și alcoolul declanșează tragedia în romanul Într-o pădure întunecată.

„Adevărul este prea crud pentru a-i putea rezista.
Nu. Nu. Nu.”

Eu vă recomand cu drag acest roman. Este o lectură ușoară, care te antrenează și-ți stârnește spiritul de detectiv, o lectură care te ridică și, la un moment dat, dă cu tine de toți pereții! Dar este o durere dulce și pe care o accepți. Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! Vă doresc, de asemenea, că tot este pe sfârșite anul, să aveți un an nou cât mai frumos, plin de reușite frumoase și de tot ce vă doriți; nu uitați, să nu renunțați vreodată la ceea ce vă face fericiți! :) Așa, cu siguranță nu veți da vreodată greș! Numai bine!

duminică, 27 noiembrie 2016

Ce-am făcut când am tăcut


Salutare,

îmi cer scuze că am mai întârziat pe-aici, însă am început facultatea, drept care îmi este destul de greu să-mi fac timp pentru acele lucruri care, de fapt, îmi aduceau atât de multă fericire. În fine, trebuie să facem sacrificii. Și e greu, foarte greu, cel puțin pentru mine. Încă nu știu dacă asta-i ceea ce vreau eu să fac, dar încerc să-mi așez ordine în gânduri și să văd ce fac. Timpul e un sfetnic bun și o să-mi ofere răspunsurile necesare.

Voiam doar să scriu pe-aici ce-am mai făcut. Nu știu cui îi pasă, dar am să las asta ca un fel de jurnal. Am început facultatea, înainte de toate, acomodarea e nasoală, e destul de greu cu învățatul, trebuie să investesc mult timp (pe principiul „cum-să-dormi-patru-ore-în-opt-ore”), nu mai am timp să citesc, să scriu, să ies la alergat sau altele. Nu știu, poate mă stresez eu prea mult (mi s-a spus), dar alt drum nu văd. În schimb, mi-am cumpărat destul de multe cărți, de Black Friday, am găsit reduceri foarte faine pe Elefant, mi-am luat cam vreo 8 cărțișoare, abia aștept s-ajungă. Am trecut de câte ori pe la sediu, însă era un rând ca la moaște, plus că nu era venit coletul meu. Mai aștept, sper ca pe luni-marți să ajungă, vreau să profit de vacanța de câteva zile (având în vedere că pe 30 noiembrie și 1 decembrie avem liber) și să răsfoiesc măcar o carte. Hm!

Am mai scris puțin. Aproape am terminat al doilea roman, nu vă spun titlul, aștept să fie o surpriză. Momentan suntem în tratative pentru copertă, iar sfârșitul îmi dă puțin de gândit. Dar o facem și pe asta. M-am mai uitat la niște filme, Anna Karenina, Carol, hmm, „foarte multe”, dar parcă nu mă mai pot bucura de un film așa cum o făceam cândva. Nu știu de ce.

Am mai citit poezii, în schimb, îmi plac mult și-mi dau impresia că, at least, măcar citesc. Orice. Chiar dacă nu-mi place o carte de poezii, o citesc fiindcă mai adaug o carte la cele citite; e o chestie ciudată, unii poate o înțeleg.

La facultate am cunoscut oameni foarte frumoși, sincer, mi-am făcut prieteni buni cu care sper să păstrez legătura de acum încolo, oricare ne-ar fi drumurile! :) Colegi de suferință și de întâmplări. Ce-o fi! Nu știu ce să mai scriu, nu am inspirație, am vrut doar să mai șterg puțin praful de pe aici. Vă salut și vă doresc lecturi cât mai frumoase, abia aștept să revin printre voi! Un sfârșit de săptămână minunat, dragilor!

vineri, 4 noiembrie 2016

Experiențele mele de sleep paralysis


Salutare,

Înainte de toate, vreau să-mi cer scuze pentru absența-mi, dar e bazată pe motive obiective: am început facultatea. Și e greu. Destul de greu, de fapt, încât să nu mai am timp de anumite, să le spun așa, „mofturi”. De aceea am să dau mai rar pe-aici, dar să știți că nu vă uit, când am timp vă citesc cu drag și mereu am să fiu aici pentru citorii mei interesați. Cum chef de-o recenzie nu am (deși cărți de recenzat s-au adunat destul de multe), îmi fac curaj să vă povestesc de niște chestii destul de bizare care, de vreo doi ani încoace, în anumite perioade, mi se întâmplă destul de des. 

Nu știu câți dintre voi ați auzit de sleep paralysis. De fapt, eu am fost destul de ușurat când am auzit că și alții știut. De fapt, am aflat din întâmplare de chestia asta. Nu știam că există teorii referitoare la sleep paralysis și ceea ce înseamnă asta. Când mi s-a întâmplat prima dată să am o asemenea experiență, mi s-a părut atât de stranie încât nu am vrut să vorbesc despre ea. Până i-am spus cuiva care, minune, mi-a spus că li se întâmplă și altora. Drept să vă spun, deși sună greșit, m-am simțit foarte ușurat, pentru că eu am crezut tot timpul că ori îs nebun, ori am, Doamne ferește, vreo boală psihică. Dar, așa, să vă spun cum stă treaba de fapt. 

Am căutat o definiție pe Wiki, și mi s-a dat așa: Sleep paralysis is a phenomenon in which an individual, either during falling asleep or awakening, briefly experiences an inability to move, speak, or react. This is a transitional state between wakefulness and sleep, characterized by an inability to move muscles. It is often accompanied by terrifying hallucinations to which one is unable to react due to paralysis, and physical experiences (such as strong current running through the upper body). These hallucinations often involve a person or supernatural creature suffocating or terrifying the individual, accompanied by a feeling of pressure on one's chest and difficulty breathing. Another common hallucination type involves intruders (human or supernatural) entering one's room or lurking outside one's window, accompanied by a feeling of dread.

Bun. Așa. Din definiția de mai sus, vă rog să fiți atenți la asta: „ These hallucinations often involve a person or supernatural creature suffocating or terrifying the individual, accompanied by a feeling of pressure on one's chest and difficulty breathing. Another common hallucination type involves intruders (human or supernatural) entering one's room or lurking outside one's window, accompanied by a feeling of dread.” Nu știu ce părere aveți voi, dar eu simt furnicături pe piele și când citesc acum. PENTRU CĂ TOTUL E ABSOLUT GROAZNIC! Sumând în câteva cuvinte, fenomenul ăsta de sleep paralysis e cam așa: te pui să dormi, liniștit, alea, alea, și efectiv știi că ți se va întâmpla sleep paralysis-ul de dinainte să adormi, pentru că ori simți o chestie ciudată (ca un curent, un impuls, ceva) care-ți străbate corpul, ori ai niște vise foarte ciudate (de fapt, ca niște linii colorate și aglomerate și agitate care ți se proiectează în imaginație). Și adormi. Bun. Apoi visezi. De fiecare dată când am avut un episod de sleep paralysis, mi s-a întâmplat să visez. Și știi, visând, că te vei trezi. Pentru că visele îs ciudate. Cum să vă spun, ori alergi, ori cazi, ori țipi, ori e foarte întuneric și te izbești de chestii (eu, unul, mereu țin minte ceea ce am visat), dar de cele mai multe ori există un anume punct în vis în care te trezești brusc. Și te trezești. Și imaginează-ți, te rog, că te trezești, așa, și pur și simplu NU POȚI SĂ FACI NIMIC, DAR NIMIC, doar să respiri și să-ți rotești privirea în cameră (și, crede-mă, ai vrea să poți închide ochii). Îți vine să țipi, vrei să te miști, abia poți respira, și cred că cel mai groaznic lucru este tocmai acest sentiment de neputință fizică, psihică, pentru că, uneori, simți și o presiune ciudată în coșul pieptului, ca și cum ceva ar călca pe toracele tău și te-ar apăsa spre pat, nu știu cum să explic, Doamne, și ideea că nu poți țipa, nu poți face NIMIC, și vreau să insist pe acest NIMIC, și parcă țipi pe înăuntrul tău și nu te aude nimeni. Și, de parcă n-ar fi îndeajuns, uneori se aude ca și cum o centrifugă (ca o mașină de spălat), ar rula fix la doi-trei metri de tine (distanță neapreciată, metaforică, eufemistică), și ai impresia că o să înnebunești pe loc. Nu știu cum să vă explic, poate o să vi se pară o abureală, minciuni, dar ce rost ar avea? Efectiv, chestia asta nu știu dacă e demonstrată științific, nu prea am înțeles de la ce vine (am să vă explic mai jos, dacă aveți timp și chef să citiți, circumstanțele care m-au făcut pe mine să am această experiență), dar cred că nu este ceva de care aș putea să scap. 

E groaznic să ți se întâmple așa ceva. Iar motivele sunt cam aceleași: 
  1. Pur și simplu ești neputincios, nu-ți poți mișca niciun membru, ai mușchii paralizați, poți doar să respiri și să-ți miști ochii, nu poți să faci nimic, nimic, nici măcar să te concentrezi pentru a mișca un singur deget;
  2. Sentimentul de neputință este înfiorător și groaznic. Ai impresia că în orice moment cineva are să vină să-ți facă felul - bineînțeles, în asemenea circumstanțe, deși deja ești veteran în alte sleep paralysis-ului, îți faci cele mai teribile scenarii. Te temi pentru viața ta, da, să sune amuzant, nu-mi pasă, dar doar conformitatea acestei situații te poate face să înțelegi ceea ce scriu aici;
  3. Ai impresia că nu ești singur. Clar. 100%. Nu poți să stai cu gândul că, eh, lasă, mi s-a mai întâmplat. Poate să ți se întâmple de zece ori în aceeași noapte, dar mereu vei avea aceeași reacție;
  4. Faptul că nu poți striga sau scoate vreun sunet te face să te simți SINGUR AS FUCK.
  5. NU POȚI FACE NIMIC.
  6. Iar sunetul ăla, Doamne, e ca iadul adunat într-un singur loc. (chuckle
Și, în fine, nu vreau să vă sperii. Voiam doar să vă împărtășesc experiența mea. Când mi s-a întâmplat prima dată? Cred că acum vreo doi ani. Îmi aduc aminte că eram în pat, era destul de târziu, și nu puteam să adorm. Eram cam agitat pentru că avusesem o zi plină. Am adormit la un moment dat, însă, în doar câteva secunde, m-am trezit și, destul de confuz, am încercat să mă mișc. Pur și simplu am fost terifiat și șocat și confuz și ce-naiba-se-petrece când nu am putut face acest lucru. Cu imaginația mea de Fenomene stranii & Fiori de groază, emisiuni la care mă uitam ca un obsedat, bineînțeles că am avut niște impresii ciudate, că-s posedat, că ceva vrea să-mi facă rău, bla bla bla. Dada, sună deplasat, dar... Doamne, nu știu cum pot vorbi încât să înțelegeți, ca să nu par un inadaptat-rahitic-oligofren și toate cele. Cine mă crede, să mă creadă, cine nu, asta este! Buuun! Și nu am spus nimănui asta. Apoi, timp de vreo jumătate de an, cred că mi s-a mai întâmplat de vreo două-trei ori. Până anul trecut, când a început clasa douăsprezecea, și efectiv am început să mă obișnuiesc cu această chestie. Mi se întâmpla cam de patru ori pe lună (în medie, o dată pe săptămână, uneori de două ori) să am o experiență de genul sleep paralysis. Pur și simplu, într-o perioadă, am crezut că am probleme psihice, or biologice, lipsă de vitamine, calciu, săruri și toate alea. Am mers și mi-am luat niște complexe energetice, de vitamine necesare organismului. Bineînțeles, la mine întotdeauna a funcționat efectul placebo. Dar nu și cu asta. Episoadele continuau, orice aș fi făcut. Cred că am omis faptul că, de multe ori, înainte să mi se întâmplă o experiență de genul, aveam niște spasme musculare foarte puternice (iar anumite persoane o pot confirma, big-grin). Am vrut să merg la un spital să-mi fac niște analize, dar nici până acum n-am mai reușit să ajung. În fine. Din câte am înțeles, de multe ori lucrul ăsta se întâmplă persoanelor foarte instabile din punct de vedere emoțional, care-s predispuse anxietății, persoanelor care sunt foarte stresate și a căror celulă nervoasă este cam solicitată. Nu știu ce să spun, în acea perioadă eram foarte stresat cu examenele, cu admiterea și multe alte lucruri pe care nu le-aș putea scrie aici, drept care tind să cred că și aceste lucruri au contribuit la sporirea episoadelor de sleep-paralysis. Dar un răspuns clar chiar nu l-am găsit încă.

 
Sleep paralysis-ul este ca și cum te-ai trezi, de fapt, mort. Mai groaznic decât un coșmar. Bleah! Și, pe deoparte, abia mai poți dormi după. Ceea ce e și mai rău. Totuși, o mică observație: mi s-a întâmplat cel mai adesea atunci când am adormit cu fața în sus, pe spate. Și, ghiciți ce, rar pot să adorm altfel. Doar dacă mă întorc cu fața în jos noaptea, după ce adorm. Și ce e și mai trist este faptul că, în dreptul patului, cum privesc înainte, am un geam care dă spre un copac. Și, da, cum bate lumina de afară de la bec, se vede super liniștitor să te trezești într-un moment de sleep-paralysis și să vezi umbra acelor crengi care, parcă, vor să intre în casă. În fine, atunci când mi se întâmplă, deja nu mă mai tem ca prima dată. Dar un sentiment de nesiguranță tot există. At least there s nobody there to kill me. Experiențele țin de obicei, aș estima, între 15 secunde și jumătate de minut. Dar ai impresia că trece timpul pe lângă tine.

Cam atât am vrut să vă spun. Dacă vi s-a întâmplat și vouă - și sper că nu - aștept să-mi împărtășiți experiențele. Vă recomand, de asemenea, un film bazat pe mărturii ale persoanelor care au avut aceleași experiență (vă pot spune că l-am văzut și-n 75% din cazuri, cam totul e adevărat - evident, cu înflorituri pentru a spori groaza celor care se uită- dar, la o adică, merită văzut, se cheamă (The) Nightmare).

Să aveți o seară faină și un week-end liniștit, poate revin zilele viitoare cu niște recenzioare! :) Mult succes în toate și lecturi cât mai faine, oameni faini!

vineri, 7 octombrie 2016

„Cititorul din peșteră”, de Rui Zink- Recenzie


 

„O carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Este diferenţă dintre a călători şi a sta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gura-cască.” 

Editura: Humanitas
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 120

„(...) poate să mai însemne și că nu există o adevărată deosebire între realitate și vis, că nu sunt două lumi, doar două versiuni ale aceleiași lumi...”

Cititorul din peșteră, un alt (micro)roman pe care l-am amânat destul de mult timp. Mi-l recomandau cam toți, ba că a fost unul dintre primele lor romane citite, ba că e foarte bun, ba că e o poveste interesantă din care ai ce învăța. Chestii dintr-astea. Nu neg, e un roman frumos, dar nicidecum unul pe care l-aș recomanda tuturor. A avut multe lucruri care mi-au plăcut, cum ar fi ideea de inadaptare a personajelor, cum ar fi ideile lor privitoare la citit, de fapt, ideile monstrulețului privitoare la poezie (cred că acesta a fost plusul cel mai mare al cărții lui Zink), însă povestea în sine mi s-a părut banală, sfârșitul puțin grăbit, deodată, intempestiv. Titlul m-a făcut puțin curios, de fapt, însă acțiunea (dacă nu e prea mult s-o numesc așa) și sfâșitul m-au dus cu gândul la un film foarte vechi, ceva cu o gorilă uriașă care se atașează de o femeie, apoi gorila pleacă, e urmărită de poliție, în fine, nu îmi aduc bine aminte. Însă romanul lui Rui Zink, condensat în 120 de pagini se citește foarte-foarte rapid, nu e o lectură grea, ba chiar e accesibilă și ar putea fi și o lectură pentru copii - bine, trecând peste ideile frumoase și inaccesibile celor mici, idei surprinse din prisma celor două personaje.

„Astăzi știu că niciodată nu trebuie să disprețuim relația dintre ce e în capul nostru și ce e în corpul nostru, chiar și numai pentru faptul că acest cap se naște prins bine de corp; noi suntem cei care, pe urmă, din prostie sau negjlijență, îl vom deșuruba, cu drăguțul rezultat bine știut.”

Pe scurt, așa, un puști aflat în grija nimănui, hoinar, ai cărui părinți sunt ocupați de propriul lor divorț, se pare că mai mult decât de propriul lor copil, ajunge întâmplător pe corabia unor pirați-marinari-aventurieri, nici nu știu cum să le spun, care sunt plecați în căutarea unui animal ciudat, în căutarea unui monstru din ghearele căruia nimeni, cică, nu ar fi scăpat vreodată: Anibalector. Interesant nume. Și, totuși, „monstru” poate e un cuvânt mult prea mare pentru un animal pentru care lectura înseamnă ceva enorm. Pentru că da, cititorul nostru din peșteră este tocmai Anibalector, un monstru îndrăgostit de cărți, pentru care cuvintele sunt mai presus de orice hrană. A învățat să citeacă și să povestească, să scrie, iar, na, evident, băiatul nostru ajunge la un moment dat în peștera uriașului, însă acesta îl cruță - păi, evident, doar nu v-ați fi așteptat să-l mănânce, nu? De aici, totul stagnează. Nu ne este prezentată decât relația dintre cei doi, modul în care monstrulețul îl învață pe băiat să citească, CUM să citească, cum să vadă lectura și ceea ce autorul încearcă să transmită. Să spunem, de fapt, că Cititorul din peșteră este mai mult un roman despre romanul în sine, despre ce înseamnă el. Mi-a plăcut ideea aceasta, dar doar trei steluțe i-am putut da. Nu că n-ar fi fost frumos scris, dar atât am simțit că trebuie. Sunt multe alte cărți care mi-au plăcut cu mult mai mult.

„Pentru prima oară în viață am făcut această tristă constatare: oamenii spun că le place noutatea, și tura-vura, dar adevărul, adevărul adevărat e că le place orice, numai aventura nu. Între libertate și mica lor siguranță, o aleg întotdeauna pe a doua, oricât ar susține că o preferă pe cealaltă.”

Cuvintele autorului, ideile sale sunt chiar frumoase. Asta mă atrage la o carte, să-mi transmită lucruri generale, adevărate, să-mi spună că viața e atât de frumoasă, de fapt, și că noi o complicăm, noi facem toate aceste lucruri care nu ne plac, na, că așa sunt oamenii, făcuți să caute ace în carele cu fân ale societății. Cititorul din peșteră spune astfel de lucruri într-o formă estetică viabilă, care se cade unui scriitor autentic, așa cum este Rui Zink. Cred că mai am o carte de la acest autor în bibliotecă, poate am s-o încerc, deoarece am înțeles că acest microroman este printre primele sale cărți. Cu toate acestea, mi-a plăcut, v-am spus, o recomand cu mare drag tuturor, dar pentru ceea ce am citit, pentru ceea ce am simțit când am citit Cititorul din peșteră, trei steluțe frumoase și strălucitoare ajung.

„Să învăț că ușile alea au în ele cheia cu ajutorul căreia se poate, sau nu, chiar intra în casă. (...) Să învăț că, după uii, lumea încăpea toată într-o simplă literă. Să învăț să nu-mi fie frică să citesc o poezie, chiar din cea din care nu se înțelege nimic.”

Eu vă recomand acest roman, Cititorul din peșteră de Rui Zink, e o lectură ușoară, plăcută, relaxantă, îl veți citi rapid și cu siguranță veți rămâne cu un sentiment frumos după ce o veți fi citit. V-am spus, sfârșitul este puțin cam grăbit, cam prea imprecis, trasat deodată, dar poate așa a vrut autorul, să lase o vagă idee asupra a ceea ce s-a întâmplat. Nu știu. Eu doar am citit și am asimilat. S-aveți lecturi cât de frumoase se poate și pline de spor!

„Învățasem și că nu întotdeauna cuvintele sunt cel mai bun instrument pentru a ne face înțeleși de cei din jur.”