miercuri, 21 septembrie 2016

„efectul pervers”, de Petronela Rotar- Recenzie


Editura: Herg Benet
Număr de pagini: 66
Rating: 3 din 5 steluțe

„singurătatea e un pui de pisică
pe care tac-tu îl zdrobește de zidul vecinului
sub ochii tăi
dintr-o singură mișcare” (VI, pagina 42)

În ultima vreme am început să citesc foarte multă poezie. Medeea Iancu, Nica Cassian, Nora Iuga, nu știu, trec printr-o perioadă lirică și devorez în jur de două cărți de poeme pe zi. Am mers într-o zi la Cărturești, am citit această carte, efectul pervers - primul meu contact cu această autoare, apoi am citit și O să mă știi de undeva, care mi-a plăcut puțin mai mult (cred că i-am dat patru steluțe, în loc de trei). M-a atras volumul de față încă de când a apărut, coperta mi se pare foarte drăguță, fancy, dar asta e de fapt irelevant. Am să trec puțin în revistă ce am înțeles - și simțit - eu citind versurile Petronelei, dar și ce am văzut eu dincolo de ele.

Păi, în primul rând, mi-am dat seama că poezia nu necesită rigori stilistice. De acord, perfect de acord, urăsc încorsetările structurale (a se citi, urăsc rimele banale tipic argheziene, urăsc măsura fixă, urăsc melodicitatea care, indiferent de poet, mă duce cu gândul la Eminescu). Nu mă înțelegeți greșit, îmi place de Blaga enorm, Arghezi asemenea, eh, de Eminescu mai puțin, dar ce vreau să spun este că generația douămiistă, contemporană, transmodernistă, mai ales cea care scrie poezie, pledează pentru libertatea în creație, pentru manifestarea aproape epuizantă și exacerbată a eului interior, a visceralității creatoare. Or, astfel, tehnica ingambamentului (începerea unei idei într-un vers și continuarea ei în celălalt, începând cu literă mică), lipsa semnelor de punctuație, a ideii fixe, a măsurii, versuri de lungimi diferite, versul static, rima alba, ei, bine, mie toate acestea îmi plac, mă trimit cu gândul la mările învolburate de vânt, pentru că exprimă întocmai efervescența lirică, confuzia, dorința scriitorului de a se rupe din rigorile impuse acum zeci de ani. De fapt, într-un grad aproape evident și des întâlnit, aș spune, de inadecvare logică, poezia e făcută să fie simțită, nu neapărat înțeleasă. Este o chestie de perspectivă lirică - eu, unul, sunt pentru această idee: poezia trebuie să fie ironică, aproape sarcastică, nu să se descopere tuturor. 

„(asta nu e poezie, veți spune
așa e, aveți perfectă dreptate,
e țipăt)” (sindromul tourette, pagina 41)

Poezia Petronelei Rotar, totuși, uneori explică, într-o încercare simpatică de-a fi arogantă. Bun, de acord, poezia trebuie să fie și arogantă, trebuie să muște din cititorul pasionat și (ne)inițiat în lirism. Dar mie mi s-a părut că i-a lipsit acea doză de ”interiorizare” pe care ar trebui s-o aibă fiecare poezie, acea doză de comprehensiune interioară, nu știu cum s-o numesc; e prea dimineață pentru mine. De fapt, am să citez câteva versuri, mă întorc la poezie cum m-aș întoarce la mare/ intru în ea desculță/ și goală/ și temătoare (din poemul supraviețuire, pagina 7), ei, deci, vă dați seama că pentru Petronela, poezia este acel catarg din mijlocul furtunii. Bun, de acord, dar în același timp, ea spune mă las trasă de curenți/ amețesc. Poezia nu mai este prietenă cu poetul, ci este chiar un dușman, ochiul care pândește în întuneric momentul prielnic, autentic de a ataca și de a spulbera. Petronela iubește poezia, se scufundă în ea, chiar cu riscul propriei sale vieți, cu riscul pierderii (ce ironie!) identității sale artistice, când, de fapt, ea însăși încearcă să și-o regăsească. 

Dar în fine, nu am venit să explic poezia, n-are rost. Poezia trebuie să fie incisivă, sulfurică, aproape acidă, nu să înfrumusețeze viața, nu s-o facă mai visătoare, și-așa ne tot amăgim cu minciuni repetate în această mulțime mediocră în care fiecare-și strigă numele cum poate mai bine. S-o lăsăm baltă, să dăm cărțile pe față și să nu mai mințim cu cuvinte roz, pline de fluturași și de mătăsuri scumpe. Aici, mi-au plăcut enorm versurile următoare: sentimentul că ai o familie/ e opțional/ dacă vrei să ai una, îți faci una/ noi am fost săraci/ nu mi-am permis decât o familie mică/ trei membri (din poemul tablou de familie, pagina 43). Un poem sincer, un poem căreia autoarea i se deschide, îl lasă s-o pătrundă, îi dă viață și-l oferă lumii nepăsătoare. De apreciat sinceritatea, dar parcă ar fi putut să se joace muuuult mai bine cu ideea pe care a vrut s-o transmită. Ideea inadaptării, a singurătății et cetera și așa mai departe, v-am spus, nu vreau să stric poezia explicând-o. 

„a patra zi după moartea a
te vor uita cu toții
te vor uita aproape
te vor uita de tot
de tot” (necrolog, pagina 56)

Petronela Rotar nu m-a dat pe spate prin poezia ei, însă mi-a atras atenția prin modul în care își surprinde emoțiile într-un mod atât de delicat, de fragil, cu niște cuvinte care ai spune că nu-s în stare să facă poezie. Credeți-mă, știu ce spun. Și eu scriu poezie, dar aș spune-o mai mult”epic-în-liric”, iar asta cred că înseamnă și ”proza lirică” a Petronelei Rotar. E strict părerea mea, puteți să n-o împărtășiți, sunteți liberi, trăiască democrația, să vă spuneți părerea și să nu mi-o acceptați! Eu mi-am spus doleanțele, de asta am făcut acest blog: să-mi spun părerile către ceilalți. Fie ele bune, nebune, rele sau stupide. Să n-o mai divaghez, eu mi-am cumpărat cartea, așa, doar de dragul coperții, nu știu, de dragul poeziei, prima carte de Petronela Rotar pe care o am în bibliotecă, cred că o să-mi mai cumpăr sau, cel puțin, o s-o mai am în vizor pe autoare. Merită, chiar merită o șansă! 

Mulțumesc că m-ați citit până aici și zeci de scuze pentru întârzierea-mi așa de lungă, am fost prins cu o groază de chestii, acuși încep facultatea, pregătiri, plecări, bleah, bleag! Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, pline de învățăminte și neplictisitoare! Eu momentan citesc Durere, de Zeruya Shalev, și mi se pare că ascunde o poveste fascinantă! Vedem ce-o fi. Zi plăcută!

marți, 13 septembrie 2016

Ce-am citit în luna august


Salutare, dragilor,

Revin cu o postare abia acum, fiindcă am fost prins cu foarte multe lucruri în ultimul timp. O să vă spun ce-am citit în luna august dar, dacă mă credeți, nici eu nu prea îmi aduc bine aminte, zău! O să încerc, totuși.
  1. O să mă cunoști de undeva, de Petronela Rotar - 4 din 5 steluțe
  2. Efectul pervers, de Petronela Rotar - 3 din 5 steluțe
  3. Cei doi domni din Bruxelles, de Eric Emmanuel-Schmitt - 3 din 5 steluțe
  4. Fluturi sărutându-se, de Carmen Sylva - 5 din 5 steluțe
  5. Povești de dragoste la prima vedere, de Adrian Bittel, Ana Blandiana, Ioana Pârvulescu, Liiceanu, Nicolae Manolescu - 4 din 5 steluțe
  6. Cum continuă povestea: poeme, de Ioana Pârvulescu - 4 din 5 steluțe
  7. Soldații. Poveste din Ferentari, de Adrian Șchiop - 5 din 5 steluțe
  8. Nordul, de Ioana Nicolaie - 5 din 5 steluțe
  9. Casa Matrionei. Incident la gara din Kocetovka, de Aleksandr Solzhenitsyn - 3 din 5 steluțe
  10. The View from Castle Rock, de Alice Munro - 5 din 5 steluțe
  11. Rămășițele zilei, de Kazuo Ishiguro - 5 din 5 steluțe
  12. Bulevardul viselor, de Ana Cioclov - 5 din 5 steluțe
  13. Pilotând în ploaie, de Garth Stein - 5 din 5 steluțe
  14. Soldații de zinc, de Svetlana Aleksievici - 5 din 5 steluțe
  15. Elizabeth a dispărut, de Emma Healey - 5 din 5 steluțe
  16. Privilegiații, de Jonathan Dee - 3 din 5 steluțe
  17. Resurecție, de Flavius Simion - 5 din 5 steluțe
Acestea sunt cărțile pe care am reușit să le citesc în luna lui august! :) Voi, dragi cititori, ce-ați mai citit? Revin cu recenzii cât mai curând! Zi plăcută și, pentru cei ce-au început deja orele de la școală - eu mai am, slavă Domnului, puțină vacanță - mult succes și spor!

luni, 5 septembrie 2016

„Fluturi sărutându-se”, de Carmen Sylva- Recenzie


 
„Dumnezeu nu i-a dat creației sale decât un singur stâlp de susținere: iubirea.”

Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 162

Volumul cuprinde cugetări ale Carmen Sylvei despre viaţă, umanitate, iubire, fericire, suferinţă, spirit, artă, datorie, trufie şi politică, publicate iniţial în volumul Les Pensées d’une Reine (Paris, Calmann-Lévy, 1888) şi un număr de 24 de poeme selectate din mai multe volume de versuri. Selecţia poemelor s-a făcut urmând două criterii: să fi fost traduse în româneşte de poeţi consacraţi, dovadă că majoritatea sunt traduceri ale lui George Coşbuc, şi să se potrivească temei din secţiunea de cugetări pe care le însoţesc.

„Indiferența este o floare solitară care crește pe o mlaștină stătută.”
Volumul este bogat ilustrat cu fotografii din arhiva autorului şi din cea a Casei Princiare de Wied, precum şi din alte surse, realizate de fotografi cunoscuţi contemporani cu Regina Elisabeta, care este înfăţişată în diversele etape ale vieţii, ca tânără principesă şi apoi regină, în saloanele Castelului Peleş sau ale Palatului Cotroceni, în portrete sau imagini de familie, în ipostaze regale sau artistice.

„Lupta împotriva lumii exterioare ne fortifică resorturile organismului; lupta cu noi înșine ni le distruge.”

Cronologia se constituie într-un studiu despre evoluţia Elisabetei de Wied ca principesă şi regină şi a autoarei Carmen Sylva în contextul literar românesc şi european

„Cum trăim prea intens, ajungem să ne temem și de cer, ca de ultima și cea mai crudă decepție.”

Recunosc, mi-a plăcut, mi-a plăcut mult colecția de poze autentice, originale, de date istorice și faptul că, citind cartea, m-am simțit mai bogat cultural, mi-am hrănit setea de a cunoaște cât mai multe lucruri legate de istoria României, de ceea ce a însemnat ea. Vorbim, așadar, de această carte, nu doar ca o creație literară sensibilă, gândită, de fervoare și sentiment, ci și de un act al istoriei noastre, al identității noastre naționale. Să spun că versurile lui Carmen Sylva nu mi-au fost pe plac, că a sa creație literară lasă de dorit, ei, bine, ar fi o nedreptate: în primul rând, pentru că nu este așa, iar în al doilea rând, acest cântec al pădurilor nu cere decât, măcar din respect, să-i fie citit volumul de versuri și cugetări. Drept vă spun!

„Cel care a fost vreme îndelungată lipsit de bucurie nu și-o mai dorește și, când ea îi bate la ușă, el deschide tremurând tot, de frică să nu fie durerea travestită.”

Pozele mi-au plăcut, mai ales că sunt un pasionat al istoriei noastre. Mi-au readus în minte timpuri trecute, de fapt, timpuri pe care nu le-am trăit vreodată, drept care mi-a plăcut să analizez culoarea locală, portul, fețe oamenilor care, atât de simpli, erau atât de frumoși. De fapt, cam toate cărțile din această colecție - pe care, de altfel, o ador - am văzut că au poze, ceea ce redă și mai frumos conținutul cărții. Toate transmit ceva anume, ceva ce va fi ajuns la cititor în momentul în care va fi citit! 

Mi-a plăcut mult acest volum, o să-l pun la loc de onoare pe rafturile bibliotecii mele. Vi-l recomand cu mare drag, mai ales dacă, de asemenea, vă place istoria, cu precădere monarhia! :) Le mulțumesc din suflet celor de la Curtea Veche Publishing pentru volumul de față, Fluturi sărutându-se (după cum și un poem este intitulat), îl puteți cumpăra de AICI, cu o reducere de 25%. De asemenea, o mulțime de cărți superbe, din Colecția Cărți Regale, se regăsesc pe site-ul editurii cu reduceri de nerefuzat! 

Lecturi frumoase și cu spor să aveți!

duminică, 4 septembrie 2016

Câteva chestii despre „cea mai frumoasă perioadă din viață” - liceul


Ne-am adunat aici, adică nicăieri, doar în imaginația mea, pentru a comemora, împreună, doisprezece ani lăsați în spate în care am învățat, de fapt, că-s în stare să fac foarte multe lucruri singur. Că-s în stare să-mi aleg singur drumul pe care vreau să merg și să-mi port pașii. În mod ideal, școala ar fi trebuit să-mi arate un scop, un țel și să mă construiască în împlinirea și atingerea lui. Cele două ore de biologie din clasa a noua, a zecea și a unsprezecea, două pe săptămână, nu m-au ajutat prea mult. E de prisos să zic de singura oră de biologie, o dată pe săptămână, din clasa ulterioară. Cum nici orele de chimie de la care doamna, solicitată în alte părți, mai lipsea, nu prea și-au lăsat amprenta asupra mea. Vocația-mi, în schimb, aceea de a deveni medic, mi-a fost insuflată de o emisiune de pe Discovery, ”Doctor G: Medic Legist”. Cum cred că sunt și o groază de persoane care vor să devină medici după ce s-au uitat la ”Anatomia lui Grey”. Ați prins ideea! 

La școală am învățat, ce-i drept, o mulțime de lucruri: am învățat că-i foarte greu să-ți faci prieteni adevărați, că mereu ai să fii bârfit pe la spate, că mereu ai să ai o atitudine nasoală atunci când ești tratat, la rându-ți. nasol. Și că prietenii se-aleg între ei și-s prieteni doar atunci când cuvântul ”nevoie” nu este implicat în relație. Când ai nevoie de cineva, abia atunci îți dai seama că n-ai pe nimeni. E ca momentul ăla când fix în mijlocul mulțimii te simți singur singurel. Am avut o relație OK cu câteva persoane, altele au plecat prea devreme, de altele o să-mi fie dor, dar, deh, ne întâlnim, pardon, ”ne întâlnim” noi peste zece ani, la vremuri de glorie, să vedem cine s-a căsătorit primul, cui i s-a spus ”mamă”, ”tată”, chestii de genul. Eu și vreo două colege nu vom fi terminat studiile. Shame on us! Trist, ar zice alții. Să zică, cui îi pasă? 

Un alt lucru pe care l-am învățat: să nu-ți pese. Să nu-ți pese prea mult de materiile care nu te interesează. N-o să te ajute deloc o notă de 10 la istorie, pardon, o medie de 10 la istorie, dacă tu vrei să te faci informatician, biolog, mecanic. Recunosc, până în clasa a unsprezecea am fost genul mai ”ahtiat” după note mari, nu știu, era o chestie de perspectivă, de ambiție proprie să iau note mari, pentru că doar gândul că mă trezesc la 6 și stau alte aproape 7 ore în clasa cu niște persoane care, poate, nu mă suportă și agreează, ei, asta îmi dădea piciorul în fund necesar pentru a lua cartea de istorie de pe masă - deși știam clar că o să vomit vreo zece minute înainte să încep s-o citesc - și s-o răsfoiesc pentru viitoarea oră. Dar lucrurile s-au schimbat în clasa a douăsprezecea, s-au schimbat pe bune. Nu mi-a mai păsat de nimic altceva în afară de română (deși, for real, niciodată nu mi-am făcut griji, or la vreun test, or la vreo teză - doar la BAC, da, m-am temut al dracului de mult să nu-mi cadă Caragiale), matematică, chimie, biologie și germană (până când am dat examenul de limbă). Așadar, m-am axat să-nvăț doar la acestea. Ok, de fapt, mint: în mare parte, adică mai tot timpul, am învățat la biologie și chimie, întrucât, pentru admiterea la medicină, BAC-ul contează în proporție de 10%. Irelevant, așadar. Oricum, vreau să vă sfătuiesc, de fapt, să nu vă agitați prea tare cu chestia asta numită ”BAC”. Dacă-mi aduc bine aminte, Regina Elisabeta (Carmen Sylva), zicea la un moment dat că ”... în zilele noastre, nu mai există decât bacalaureatul. Educația s-a demodat.” S-a demodat și bunul simț, odată cu timpul. S-au demodat și profesorii care știu să vadă dincolo de bănci și nu-s îndoctrinați cu motto-ul ”materia mea e cea mai importantă și nu-mi pasă că vrei să te faci orice în afara domeniului meu de interes/studiu, nu-mi pasă, ești elev și trebuie să asculți de mine”.

Nu încerc că fac această postare a fi ceva ofensator, nu vreau asta, ci vreau doar să spun ce-a însemnat pentru mine (s-o spun într-o formă foarte restrânsă, chiar rezumată) clasa a douăsprezecea, în special. Și ce părere am eu de lucrurile care se-ntâmplă în liceu. Pentru că se-ntâmplă multe, de fapt. Încă sunt extrem de fericit că am fost la un liceu liniștit, n-am auzit de bătăi, de chestii ciudate și alte prostii din această tagmă, prostii de care vuiesc alte licee, ci oamenii au fost OK, cu interes pentru școală, mai mult sau mai puțin, cu visuri, idealuri, fiecare cu gândurile sale profesionale. Pentru că, na, cu toții trecem prin liceu pentru a ne îndrepta spre o anumită meserie. Și iarăși ajung în punctul acela care mă frustrează ca o rodie pe care n-o pot desface: toți trag de tine, toți profesorii, că materia lui e cea mai bună, că materia lui e viitorul, că nu poți face medicină fără filosofie, că nu poți face filosofie fără matematică. Și te-ntrebi, al dracului, o facultate de geogra-bio-fizică-română-mate-istorie-religie-desen-sport-muzică, nu există? Nu, my dear, nu există. Chiar m-am bucurat pentru că am știut de ceva vreme ce vreau să fac, nu m-am stresat prin clasa a douăsprezecea cu alegerea asta - deși, pentru Dumnezeu, cum să te gândești abia în ultimul ceas unde vrei să dai? Îmi place să gândesc pe termen lung, chiar dacă am mai dat-o și-n bară uneori. Învățăm din greșeli, nu?

Au fost oameni în liceu care chiar mi-au schimbat viața. De la profesori foarte buni, cu care încă păstrez legătură, profesori care-au știut să facă diferența între ”elev” și ”om”, profesori pentru care banca nu era un zid, o cetate de apărare, o limită, ci pur și simplu nu exista. Profesori care înțelegeau și-și făceau treaba cu dedicație. Dap, au fost. Și prieteni frumoși și buni, cu care râdeam, făceam videouri amuzante și râdeam acasă, în pat, uitându-mă la ele, și-adormeam cu gândul că mâine o să-i văd azi și, astfel, nu prea-mi păsa de tema la matematică neterminată, de lecția la geografie necitită, de fizica pe care n-am înțeles-o niciodată în viața mea. De asta ar fi frumos liceul, într-o măsură, pentru că-s frumoși oamenii frumoși și care știu că tu ești singurul capabil să facă schimbări în propria ta viață. Schimbarea începe din interior. Restul, na, vin de la sine. 

Nu vreau să demontez acel clișeu, conform căruia ”liceul este perioada cea mai frumoasă” bla bla bla. Dar, sincer, nu e. Pentru mine, unul, chiar n-a fost. Am fost stresat, da, dar am fost și relaxat în anumite situații. Am plâns. Cât de mult se poate! Dar am și râs cu lacrimi. Mi-a fost frică - da, la început, de doamna de chimie, de domnul de fizică, și o frică chiar ciudată de doamna de desen. De ce? Nu știu, așa-s unii oameni, te sperie. Las în urmă niște ani frumoși, îmi mulțumesc mie că am știut ce-am vrut, am muncit pentru asta și-am reușit. Mulțumesc și unor prieteni care, alături de mine fiind, m-au ajutat. Mă simt foarte formal, deci mă opresc aici, e prea cald pentru formalități și politețuri.

Învățați singuri să faceți alegerile potrivite, pentru că mai târziu s-ar putea să fie, actually, prea târziu. Mult prea târziu! Într-o ultimă instanță, mai zic: suntem ceea ce facem!

Hai, zi faină!

duminică, 28 august 2016

„Bulevardul viselor”, de Ana Cioclov- Recenzie


 
Număr de pagini: 100
Rating: 5 din 5 steluțe

„Mă apropii de fereastra deschisă. Până în pragul ei, e mica mea lume de trăiri și visuri, dincolo de fereastră, se întinde necunoscutul, care mă întâmpină în fiecare zi, și în fiecare zi necunoscutul e altfel, sau poate eu în fiecare zi sunt alta?”

Dincolo de pereţii de sticlă ai zgârie-norilor, New Yorkul se sufocă de căldură, iar Manhattanul pluteşte într-o ceaţă aurie conferită de soarele orbitor. Pe un bulevard al acestui mare oraş, trecătorii merg grăbiţi îndreptându-se spre întâlnirea de după-amiază, momentul cel mai aşteptat al zilei. Fiecare povestire din acest volum analizează un fragment din viaţa unui personaj care trece pe marele bulevard al visurilor, sperând să-şi găsească fericirea şi împlinirea. Femeile se îmbracă în rochiile lor din mătase foşnitoare, se analizează cu atenţie în oglindă şi pleacă la întâlnirea cu viaţa însăşi, sperând ca bărbatul din acea după-amiază să le fie ursitul. Bărbaţii, eleganţi şi plini de importanţă, îşi poartă trabucul în colţul gurii şi, învăluiţi în nori de fum, speră să întâlnească o femeie uluitoare care să se lase pe loc cucerită de farmecul lor irezistibil. Povestirile Anei Cioclov redau o atmosferă picturală, culorile au un rol esenţial în descriere şi conferă un efect incredibil asupra cititorilor care pot vizualiza practic toate întâmplările, iar acest lucru are de multe ori un impact copleşitor asupra lor, atingându-le practic inima şi asaltând-o cu sentimente contradictorii, când pline de tristeţe, când radiind o incredibilă voioşie.

„Din cer coboară umbre înalte aglomerând bulevardul, asfaltul cu soarele îngropat în el e cald ca o piele, întâlnirile de după-amiază își trăiesc fericirea, înserarea indigo plutește grea de pe parfumurile femeilor goale sub rochii transparente.”

Bulevardul visurilor este locul care adună bucurii şi tristeţi, visuri şi amintiri, pe Bulevardul visurilor din New York, Paris, Naples, sau în oraşul pe care eu îl numesc acasă, femei şi bărbaţi îşi doresc întâlniri pe genunchii soarelui care apune, îşi trăiesc iubirile, de parcă acesta ar fi singurul lucru rămas frumos pe lume.

„Risipindu-mi pașii și gândurile în încăperea aurită de potopul soarelui, acum aștept și eu să treacă timpul, mă rog să treacă mai repede, cât voi regreta cândva goana lui, dar acum, cuibărită pe umărul soarelui, număr pașii clipelor și desenez în gând portrete imaginare ale bărbatului după-amiezii.”

Citind acest volum, mi-am dat seama de un lucru: artistul rămâne artist până în adâncimea sufletului său. Din câte am citit, Ana Cioclov nu doar scrie, ci și pictează, fiind absolventă a Institutului de Arte Plastice din Timișoara, secția pictură. Cetățean american și român, face naveta între New York, atelierul său de pictură din Naples, Florida, și atelierul de design din Timișoara. Cărțile autoarei sunt inspirate de aceste locuri, „aici se nasc povestiri și personaje care vor rămâne să trăiască alături de mine. Împreună străbatem oceanul, privim strălucirea și tristețea marilor orașe cu bulevardele lor colorate, iar eu mă risipesc alături de ele în peregrinările și viața plină de inspirație pe care o duc.” Ana Cioclov scrie despre artă, despre frumusețea aceasta superioară a lumii. Vă pot spune că am citit Bulevardul viselor într-o singură zi, de fapt, în maximum o oră jumătate, fiindcă atmosfera de basm, de poezie, atmosfera poematizată a volumului pur și simplu nu mi-a permis să las cartea jos din mână. M-a prins în magia ei muzicală, mi-a încântat urechile cu metafore excepționale, plasticizante, cu o efervescență lirică aproape filosofică, aș putea spune. Ana Cioclov știe ceea ce scrie și o face cu o măiestrie cosmică, pentru că îi iese deosebit de bine!

„În singurătatea pervazului ferestrei a venit să moară un fluture... Culcat, cu piciorușele strânse lângă corpul fragil, aripile frumoase chiar și în moarte, colorate galben și bun, se mișcau ca niște evantaie delicate în vântul cald... Îl privesc cu tristețea unui sfârșit de viață, fără să încerc să îl îngrop în palmă de teama că s-ar putea risipi... Cu siguranță vântul o să-l înmormânteze în brațele odihnitoare și verzi ale teiului de sub fereastra mea...”

Artistul își îndreaptă penița spre a contura ceea ce are lumea aceasta mai magic și special: frumusețea care se ascunde în lucruri mărunte; el, artistul, încearcă să ghicească culoarea vieții, să o măiestreze cu talentul său, să o desfășoare în toate planurile de cunoaștere - așa, poate doar așa va fi ajuns să-și desăvârșească a sa creație. Pe mine m-au lovit, drept să vă spun, metaforele: pur și simplu citeam și mă hrăneam cu frumusețea cuvintelor alese, cu potrivirea lor spațială, atât de ordonată, de parcă ai fi spus că este firesc, de fapt, să scrii într-un mod atât de minunat. Și nu sunt singurul de această părere, să știți. De fapt, mă gândeam, dacă vă plac descrierile frumoase (dar, vreau să spun, NU plictisitoare), cu siguranță veți adora volumul de față. Ceea ce scrie Ana Cioclov aici, în Bulevardul viselor, nu este despre ceva anume. Nu. Ci este despre frumusețea vieții mascată în grijile noastre zilnice, în graba noastră de vânt și de deșertăciune. Când am intrat pe Goodreads, m-am întristat foarte tare văzând numărul mic de cititori, iar atunci m-am gândit: ce nedreptate să ascundem artiștii talentați și să promovăm alte lucruri, alte non-valori (o spun fără să jignesc pe cineva), când scriitori de preț stau ascunși după creațiile lor care strigă spre atenție - sau, dimpotrivă, care stau și așteaptă. Nu strigă după atenție, ci merită atenția noastră. Ana Cioclov chiar merită atenția cititorilor, merită creditul lor. Eu, unul, mă declar un nou fan ala aceste doamne, pentru că rezonez efectiv complet cu scriitura ei atât de plastică, atât de metaforică și colorată - este exact ceea ce caut eu; fiindcă, de fapt, este pe stilul meu.

„(...) Privindu-i, îmi veni un gînd, după-amiază îmi voi prinde unul dintre ei la piept. Pe mătasea rochiei rănită de ghimpii uscați trandafirul ar mai putea înflori a doua oară alte amintiri, altă iubire?”

Este clar, acest volum chiar merită citit. Fiindcă debordează de frumos, de emoție, de sentiment și trăire aproape extraviscerală, mascată în drumurile care șerpuiesc în inima orașului, în vorbele oamenilor care-și pierd timpul aflându-se în gloata omenirii, dar care speră, speră, țintesc către ceva, în cafelele aburinde la marginea tarabelor cu flori, în stele care spun povești cerului. Doamne, nu pot să vă spun cât de frumos scrie Ana Cioclov, vă spun, chiar, cu propriul preț, o pot numi printre autoarele mele preferate, alături de Alice Munro, Ioana Nicolaie, Ileana Vulpescu, Ana Blandiana și ar mai fi câteva autoare, dar pe-acestea mi le aduc aminte acum. Vă spun, chiar nu am mai citit de ceva vreme ceva atât de frumos din punct de vedere expresiv. Ana Cioclov își alege cuvintele cu o măiestrie aparte, și, de fapt, știți ce e mai ciudat? Că, citind Bulevardul viselor, pare că face acest lucru cu o lejeritate extremă. Ca și cum s-ar pune să scrie și cuvintele i-ar izvorî din suflet. Totuși, de unde știu eu că nu se întâmplă așa? Artistul e, în cele din urmă, artist. Frumosul este unghiul său e vedere, este puterea sub care scrie. 

„În singurătatea așteptării, amintirile au nostalgia unor căutări inutile, a fericirii pe lângă care trecusem de atâtea ori fără să știu să mă opresc...”

Le mulțumesc nespus, dar nespus celor de la Curtea Veche pentru romanul acesta pur și simplu uimitor, genial, atât de efervescent, poemic, Doamne, nu știu cum să-i spun. Pur și simplu am citit ceva minunat, ce nu poate fi descris de cuvintele mele! Trebuie citit și atât. Îl puteți cumpăra de pe site-ul lor, de AICI. Credeți-mă, este un volum pe care, după ce îl veți fi terminat, îl veți așeza în dreptul inimii! :) Lecturi frumoase să aveți, dragi cititori!