luni, 15 mai 2017

„Cum să te îndrăgostești”, de Cecelia Ahern- Recenzie


 
„Și uneori, când ești martorul unui miracol, ajungi să crezi că orice e posibil.”
 
Editura: Allfa
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 370
Traducere din limba engleză: Iris Manuela Gîtlan Anghel
Anul apariției: 2015 

 „Tot ce scrie Cecelia Ahern vine din inimă”, notează Sunday Tribune și este confirmat de succesul internațional al scriitoarei. Romanele Cecliei au fost publicate în 47 de țări și s-au vândut în peste 16 milioane de exemplare.S-a născut în 1981 la Dublin și este fiica lui Bertie Ahern, fost prim-ministru al Irlandei. Cecelia consideră că de la tatăl său a moștenit puterea de muncă. A studiat jurnalism și comunicare la Colegiul Griffith din Dublin, dar după absolvire, în loc să pornească în căutarea primului ei job în domeniu, scria deja primele capitole din ceea ce avea să devină fenomenul P.S. Te iubesc. În scurt timp de la lansare, romanul a devenit bestseller în Marea Britanie, Statele Unite, Germania şi Olanda, iar în 2007 a fost ecranizat cu Hilary Swank și Gerard Butler în rolurile principale.În 2014, personajele Ceceliei Ahern s-au reîntors la Hollywood odată cu apariția filmului Love, Rosie, inspirat de romanul Suflete pereche. Tot în 2014, dupa 8 nominalizari, a castigat premiul Irish Book Award for Most Popular Fiction pentru romanul The Year I Met You. În ianuarie 2015 a început să scrie cel de-al doisprezecelea roman al său. 

„- Nu vrei să-ți iei viața, vrei doar să pui capăt durerii pe care o simți acum, durerii ce-ți bântuie sufletul, durerii cu care te trezești în fiecare dimineață și cu care te culci în fiecare seară. (...) A devenit, probabil, un obicei - încerci să găsești diverse modalități prin care să scapi de chin. Dar totul trece, nu-i așa?”

Sau cum să faci un roman care să fie al naibii de bun. Înainte de toate, vreau să vă spun că aceasta este prima carte scrisă de Cecelia Ahern pe care o citesc. Da, da, am spus că trebuie s-o fac și pe asta, deși mi s-a recomandat Ahern de ceva vreme. Am spus că prea o citește toată lumea, prea nu știu ce, și nu vreau să fiu dezamăgit sau, pur și simplu, nu vreau să citesc ce citesc alții - credeam că-i prea comercială și că, de altfel, nu are nimic nou. Și, Doamne, cât m-am înșelat, cât de muuult m-am înșelat. Încă de la această primă carte, credeți-mă că mă declar fan convins Cecelia Ahern și abia aștept să citesc și alte cărți scrise de această talentată autoare. Văzusem filmul de la PS: Te iubesc, parcă, și știu că nu mi-a plăcut deloc, iar acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am vrut, până acum, să citesc vreo carte scrisă de Ahern. Dar eu zic că acesta a fost un început drum, întrucât, cu siguranță, va mai fi un drum lung de-acum încolo, deoarece Ahern are ceva cărți scrise de către ea în palmares. Și cărți bune, vreau să cred, dat fiind faptul că este atât de apreciată și citită. 

Cum să te îndrăgostești (sau Cum-să-îți-fie-întrecute-așteptările) m-a surprins enorm, enorm de mult. În primul rând, dacă mă așteptam la o poveste banală, ei bine, așteptările mele au fost distruse încă de pe la primile pagini, întrucât Ahern a conturat o poveste foarte surprinzătoare și deloc clișeică: ea, o tipă, ciudățică în fire, care citește cărți de dezvoltare personală, are o micuță afacere etc șamd, întâlnește, într-o seară, un tip, pe-un pod, un tip care vrea să se arunce acolo. Cu un puseu de sensibilitate, umanitate, dar cred că și puțină disperare la mijloc, eroina noastră, dorită a fi salvatoare, martir, Christine Rose, îi sare în ajutor, încercând să-l convingă să nu sară în apă, pe el, pe Adam, domnul care din motive personale și proprii, vrea să încheie orice legătură cu viața sa (amărâtă, tristă, vai de capul ei, dezamăgitoare, plictisitoare, după cum dumnealui crede). Ei, bine, Adam acceptă, cu alte cuvinte nu se mai aruncă de pe pod, dar îi promite lui Christine că, dacă în două săptămâni aceasta nu va reuși să-l convingă că această viață chiar merită trăită, de data aceasta cu siguranță se va sinucide. 

„- Ce-am fi noi fără ziua de mâine? Ne-ar rămâne doar ziua de astăzi. Iar dacă lucruri ar sta așa, aș vrea ca ziua de azi să fie cât mai lungă. Aș umple ziua de azi cu tine, făcând tot ce-mi place mai mult. Aș râde, aș vorbi, aș asculta, aș învăța, aș iubi, aș iubi, aș iubi. Aș face din toate zilele ziua de azi, pentru ca astăzi să mi le petrec cu tine pe toate, cu tine și nu mi-aș face nicio clipă griji pentru ziua de mâine.”

Și-așa începe aventura lui Ahern, cu o intrigă deosebită, după părerea mea, pe care a știut s-o speculeze extrem de bine. Nu știu, vă pot spune că-s șocat de faptul că, aparent, o poveste de dragoste mi-a plăcut atât de mult. Bine, nu am să dau spoilere, dar vă spun că acest roman chiar nu plictisește, deși stai și te gândești cam ce-ar putea autoarea să bată câmpii în atât de multe pagini. Da, sincer, văzând grosimea cărții, și eu m-am întrebat. Dar e o carte de o efervescență uluitoare, autoarea se vede că e făcută, într-adevăr, să scrie și să poarte titulatura de autor, iar faptul că este atât de apreciată și citită chiar este explicabil. Ahern are o scriitură impecabilă, desăvârșită, știe să se joace cu verbele și cu cuvintele, știe să plaseze personajul la locul potrivit, în momentul potrivit. Niciodată nu-ți lasă impresia că o propoziție este în plus, pur și simplu aruncată acolo, pentru că la Cecelia Ahern orice cuvânt contează, orice acțiune și replică a vreunui personaj. Mi-a plăcut, de asemenea, modul în care și-a conturat capitolele - nu mai știu câte sunt la număr -, însă fiecare este ca o lecție pentru cititor, și în același timp urmărește ordinea cronologică a romanului, firescul lui, zilele care, încetul cu încetul, se scurg, iar Christine își dă seama că, la un moment dat, chiar nu a făcut nimic pentru a-l convinge pe Adam de frumusețea uitată a vieții.

Sincer, mie mi-a plăcut mult de Adam. De ce? E simplu - pentru că este un personaj în care m-am regăsit foarte mult. Nu neapărat din motivele evidente, anume faptul că totuși el a vrut să se sinucidă deoarece iubita lui (care, iarăși, a avut propriile ei motive) l-a înșelat, ci din pricina faptului că, pentru el, iubirea reprezenta viața însăși, era pilonul lui de susținere în această viață atât de absentă, era catargul lui dintr-o mare învolburată, pe timp de furtună. Și dacă, după certitudinile lui, această iubire este pierdută, atunci ce îi va mai rămâne? Nimic, pur și simplu n-i-m-i-c. De asemenea, Adam este un personaj extrem de puternic, genul de personaj care-ți intră ușor sub piele și care în fine ar putea ieși imediat de acolo, la fel de bine cum am intrat. Încetul cu încetul, între el și Christine se leagă o relație frumoasă și puternică de prietenie; dar, totuși, oare se va ajunge ca între cei doi să fie mai mult decât o relație amicală frumoasă? Rămâne de văzut.

„- Ideea potrivit căreia iubirea este un proces magic și misterios, asupra căruia nu avem niciun control, este falsă, așa susține Irma. Căci depinde de o serie de evenimente care apar în viața unei persoane. (...)
- Și, la fel ca alte lucruri din viață, dacă vrei să ai parte de iubire, trebuie să treci la fapte.”

Christine? Christine este acel prieten pe care ai vrea să-l ai, știind că-ți va fi mereu acolo, la bine și la greu. Mă gândeam, dacă această Christine ar fi existat în realitate, cu siguranță am fi vorbit despre cărți, despre muuuulte cărți, mi-ar fi cumpărat mâncare, i-aș fi cumpărat mâncare, am fi ieșit cu bicicletele și am fi râs despre cât de tare ne dor picioarele de la atâta pedalat. Iar la un moment dat ne-am fi oprit undeva, ne-am fi scos fiecare rucsacul din spate și ne-am fi pus să mâncăm câte un sendviș, iar după am fi căutat cel mai apropiat coș de gunoi pentru a arunca ambalajul. Da, știu, m-a luat valul, dar această impresie mi-a lăsat-o Christine: un personaj bun, enorm de bun, care vrea s-ajute pe oricine, care pune pe altcineva - chiar și pe un necunoscut - pe primul loc, lăsându-se pe sine în spate, un personaj altruist, plin de candoare, pios. Nu știu, pentru mine Ahern a reușit să creeze un personaj complex, aproape tridimensional, pentru care rostul existenței este îndrumarea spre un drum potrivit, în raport cu firea noastră de a fi. Ajunge să renunțe la propria fericire pentru acest Adam, dând dovadă de sacrificii puternice, supreme. Nu vă spun cum, pentru că n-are rost, așa că vă las pe voi să citiți romanul și să vă dați seama ce vreau să spun. 

„- Nu știu, i-am răspuns. Crezi că dragostea neîmpărtășită reprezintă dragostea adevărată?
- Găsești răspunsul chiar în întrebare, nu-i așa? a spus el, pe un ton domol.
- Da, dar dacă nu este împărtășită, puten spune oare că persoana respectivă trăiește dragostea adevărată? (...)
- Da, mi-a răspuns el, cât se poate de simplu.”

Îmi place Ahern, am s-o spun de zeci de ori. Chiar scrie enorm de bine, cu punctualitate, la subiect, fără să se piardă prin metafore și alte chestii care, drept să vă spun, nu cred că și-ar putea avea loc în romanele ei. Ea scrie din suflet, pentru sufletele, și-o face enorm, enorm de bine. Momentan m-am apucat de Întâlnire cu viața, scrisă tot de ea, și m-a prins încă de la primele pagini. Revin cu o părere imediat ce-o termin de citit. Sunt sigur că o să-mi placă și că nu o să mă dezamăgească, mai ales dacă urmărește același registru stilistic ca și în Cum să te îndrăgosești.

Vreau să mulțumesc enooorm Editurii All pentru acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Vă recomand colecțiile editurii, unde puteți găsi o gamă variată de cărți de toate genurile, științifice, beletristice, non-beletristice. S-aveți lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

„Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet”, de Gabriel García Márquez- Recenzie



Editura: Rao
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 162
Traducere din limba spaniolă: Tudora Șandru Mehedinți
Anul apariției: 2014

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel ami profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană. 
 
În Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet, la fel ca în Un veac de singurătate, imaginile par a izvorîla fel de firesc ca florile silvestre într-un câmp mănos, după ploaie. Această capacitate uimitoare a lui García Márquez de a crea imagini (pe care, după spusele lui, a deprins-o de la bunica), nu se nutreşte dintr-o fantezie gratuită şi dezordonată, ci din toate manifestările şi caracteristicile care configurează culturile din zona Mării Caraibilor (printre acestea clima, geografia, organizarea socială, economia, miturile, simbolurile, legendele, credinţele şi superstiţiile), precum şi din tradiţia literară occidentală. S-ar putea spune că această povestire este plămădită prin hibridarea stilurilor şi motivelor amerindiene şi occidentale, într-un fel de pastişă intenţionat ireverenţioasă care, cu toate acestea, nu pune în umbră imensa seriozitate a temei sale principale: exploatarea şi nefericirea celor oropsiţi şi abuzul de putere.

Povestind despre viață, Gabriel García Márquez reușește să îmbine acest natural al timpului, al cotidianului și al verosimilului, cu partea mai difuză, mai imprecisă a vieții, cu magia și ordinea neîmblânzită a vieții, conchizând într-un realism magic și neastâmpărat, crud. Cred că tocmai acest tip de realism l-a consacrat pe autorul spaniol într-o nobeliștii literaturii, și continuă să dăinuie această unică magie a sa. Povestioarele surprind viața unor personaje simple, trăinde într-o mahala de țară, în niște căscioare austere, surprinzându-le în piețe, în trenuri, în baruri, la biserică, la teatru. În locuri normale în care s-ar putea afla oricare dintre noi. Dar în situații ce, în esență, părăsesc ordinea propriu-zisă și se instalează într-un realism impropriu.
 
„- Ultima mea dorință, îi spuse soțului, este să fiu îngropată de vie. (...) Vreau să mor cu convingerea că mă vor pune în pământ, ca pe oamenii de bine, continuă ea. Și pentru asta nu-mi rămâne decât să mă duc în altă parte, să mă rog de lume să-și facă milă și pomană îngropându-mă de vie.”
 
O capodoperă a literaturii, o sinteză a frumuseții hispanice, a lumii în care se desfășoară întregul curs nezbucimat, nepăsător și egal al timpului sub care, încet dar sigur, se subjugă o civilizație și se determină capacitățile acestora de a se conforma atât nevoilor fizice, cât și sufletului bântuit și încercat de anumite trăiri. Romanul poate îmbrăca aspectele mai multor teme: este, deopotrivă, o meditație asupra condiției umane limitate și efemere, în dezacord cu aspirațiile sale, dar și o meditație asupra timpului liniștit, care curge ca un râu de țară și lasă în urmă pietrele degradării. Gabriel García Márquez îmbină realul cu fantasticul, într-un așa mod în care nici nu îți dai seama unde începe, de fapt, magicul, și unde se termină apoi acesta. Este un echilibru perfect, simetric între acestea două, iar meditația filosofică și narațiunea captivantă se întrepătrund într-o combinație unică, vie, tulburătoare și plină de veridicitatea momentului și a spațiului. În maniera cuvintelor criticului de artă german Franz Roh, cel care a inventat, în 1925, termenul de „realism magic”, autorul columbian își constituie stilul într-un condei în care supranaturalul este prezent ca făcând parte din lumea comună, iar lumea comună, deși deseori tragică și limitată, este descrisă ca fiind supranaturală, uneori chiar extraordinară, în toate încercările ei de a căuta fericirea și de a deprinde învățăturile lumești.
 
Iubesc stilul acestui autor, iar dacă până acum citisem cărți bune de la el, pot spune că, citind acest roman, am citit un dintre cele mai frumoase capodopere ale lumii. Imaginile pe care le-a conturat Gabriel García Márquez îmi stăruie și acum în minte, și sunt sigur că n-am să le pot uita niciodată: imaginea sângelui verde, „ca un sirop de mentă”, al bunicii, imaginea uriașului care a căzut în mare, mirosul de trandafiri adus de către apă, Eréndira prinsă în lanțuri. Deși sunt doar câteva povestioare, puține liniuțe de dialog și mai multă narațiune, presărată cu o descriere fantastică, această carte nu m-a plictisit deloc, totul este într-o măsură foarte bine gândită și neprețuit de frumoasă. Vă spun cu mâna pe inimă, acest roman este unul dintre cele mai de preț lucruri din biblioteca mea și una dintre cele mai bune cărți pe care am avut onoarea să le citesc vreodată. O așez alături de Culoarea sentimentelor de Kathryn Stockett (recenzia aici) și Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. Nu știu ce să mai spun, dar știu că nu am spus tot ce-ar fi putut fi spus. Pentru că pur și simplu mi-e greu să fac recenzia unei asemenea cărți, știu că nu va ajunge la voi, oricât de mult aș încerca, decât o micuță fărâmă din genealitatea autorului surprinsă în conținutul acestui roman.

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!
 

„Black Beauty de Anna Sewell- Recenzie



Editura: Rao
Traducere din limba engleză: Lucian Popa
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 258
Anul apariției: 2015

Autoarea Anna Sewell a scris povestea frumosului armăsar negru în ultimii ani ai vieţii şi a murit la cinci luni de la publicarea acesteia. Cu toate astea, a apucat să vadă succesul de care s-a bucurat povestea lui Black Beauty încă de la publicare. Astăzi, cu cinci milioane de exemplare vândute, Black Beauty este una dintre cele mai de succes cărţi din toate timpurile. 

Nu am să spun prea multe despre această carte, Black Beauty, pentru că, de altfel, nici nu sunt prea multe de spus. L-am citit în două-trei zile, fiindcă este un roman ușor, liniștitor, care nu face apel la prea multă atenție necesară sau ceva de genul. Sincer, am auzit mult prea multe desprea cartea Annei Sewell, încât am spus că trebuie neapărat s-o citesc luna aceasta. Nu mă așteptam, sincer să fiu, ca povestea să fie prezentată din perspectiva unui cal, din perspectiva armăsarului negru ca abanosul, diferit de ceilalți, liniștit, această frumusețe numită Black Beauty. A fost surprinzător, să spun așa, să văd totul prin ochii unui căluț; mi-am reamintit de cartea lui Garth Stein, Pilotând în ploaie, când lumea se vede prin ochii unui cățel. 

Povestea este una plină de sensibilitate, firavă, dar și dură, este o lumă în care puterea crudă a omului domină, dar, în cele din urmă, această putere este dominată de căldura umană, de iubirea pentru animale și tot ce este viu. M-am gândit și mi-am spus că, dacă aș fi avut vreo tangență cu căluții, dacă aș fi făcut echitație sau ceva de genul, cu siguranță aș fi fost avizat să citesc romanul Annei Sewell. Într-adevăr, găsim în carte și câteva lecții, să le spun așa, legate de cum se înhamă un cal, cum se dresează, cum se călărește - evident, nu spuse într-o manieră științifică, ci cu talentul prozator al autoarei. Din câte am înțeles, Anna Sewell, la paisprezece ani a avut un accident în urma căruia și-a rupt amândouă gleznele. Din cauza tratamentului greșit aplicat, aceasta rămâne infirmă pe viață, dependentă de cai pentru a se putea deplasa. De aici, mă gândesc, izvorăște fascinația și înțelegerea ei profundă pentru animale, psihologia profundă de a le înțelege.

„- Da, într-adevăr, e un cal minunat, cu o înfățișare nespus de plăcută și blândă. Pe deasupra, mai are niște ochi care sclipesc de inteligență și frumusețe. Ce-ar fi să-i zicem chiar Black Beauty?
- Black Beauty? Da, chiar așa, numele ăsta i se potrivește ca o mănușă. Dacă ție îți place, atunci așa să-i rămână numele.
Ceea ce s-a și întâmplat.”

Black Beauty este o carte sinceră, este o carte care-ți lasă impresia unui jurnal intim, este o carte scrisă cu pasiune și cu zeci de sentimente de recunoștință, de înțelegere; din perspectiva căluțului negru ca abanosul, autoarea, Anna Sewell, spune povestea unei lumi, a unui univers care nu poate vorbi limba oamenilor, iar totul capătă proporții colosale atunci când, pentru ea, animalele sunt sufletele de referință în această lume. Îmi aduc aminte de Clarice Lispector care-și termina unul din romane (sper să nu confund), cu imaginea unui cal negru, pur, vânjos, alergând pe o câmpie, iar ea privindu-l din depărtare și având sentimentul perfecțiunii și al întregirii. „Căci ce creatură a făcut Dumnezeu cea mai frumoasă pe acest pământ, dacă nu calul?” Și nu că ar fi doar ea, dar mai am o prietenă foarte bună care, acum câțiva ani, mi-a spus același lucru. Într-adevăr, și eu iubesc animalele, dar caii nu sunt tocmai preferații mei!

N-aș putea spune mai multe despre această carte, vă rog să mă credeți. Acțiunea nu e complexă, e naturală, curge totul de la sine și nu-ți lasă impresia că ar fi tras de păr. Nu e plictisește, ba dimpotrivă, te prinde și parcă abia aștepți să vezi ce urmează să se mai întâmple cu drăguțul nostru căluț, în ce se mai bagă, cum are să iasă de acolo. E o carte pe care am s-o păstrez cu drag în bibliotecă și am s-o recomand mai departe tuturor celor care, într-adevăr, iubesc animalele. 

„(...) Tot ceea ce vreau să zic este că pentru un cal tânăr, care nu-și mai încape în piele de putere și curaj, care de mic a fost învățat cu nemărginite câmpuri unde putea să-și azvârle în sus capul și coada și să galopeze cu toată viteza de care era în stare, după care să mai facă o tură și să se întoarcă nechezând voios la tovarășii săi, nu-i deloc ușor. Nu-i deloc ușor să nu ai parte nicicând de o fărâmă de libertate, cu care să faci ce-ți povește inima.”

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!
 

duminică, 14 mai 2017

„Trei femei puternice”, de Marie NDiaye- Recenzie


Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 288
Laureat al premiului Goncourt 2009
Anul apariției: 2016
Traducere din limba franceză: Cecilia Ștefănescu 

Trei femei puternice este creaţia desăvârşită a unei scriitoare care nu se teme să exploreze limitele suferinţei umane.” - The New York Times

Care sunt armele unei femei? Sacrificiul de sine, iubirea și iertarea.Într o lume dominată de bărbați, trei femei se folosesc de aceste arme pentru a și croi propriul drum: Norah, o avocată născută în Franța, chemată de tatăl său acum bătrân și neputincios ca să-l scoată din închisoare pe fiul lui; Fanta, care lasă în urmă o viață modestă, dar împlinită, de profesoară în Dakar pentru a-l urma pe soțul ei în Franța, unde disperarea și eșecurile acestuia otrăvesc totul; și Khady, o văduvă săracă, alungată de familia soțului ei și supusă celor mai mari umilințe, dar care nu vrea să-și piardă demnitatea de ființă umană. De la Marie NDiaye, prima femeie de culoare recompensată cu Premiul Goncourt, un roman splendid și sfâșietor totodată despre greutățile cu care se confruntă imigranții africani în Franța.

Marie NDiaye, născută în 1967, este o romancieră și dramaturgă franceză. Tatăl ei, care era senegalez, s-a întors în Africa, iar Marie NDiaye a fost crescută de mama sa. A început să scrie la 12 ani. Primul său roman, Quant au Riche Avenir, a fost publicat când Marie NDiaye avea 18 ani. Rosie Carpe (2001) a câștigat Premiul Fémina, iar Papa Doit Manger, o piesă de teatru, a fost a doua piesă de teatru scrisă de o femeie care a fost inclusă în repertoriul Comediei Franceze.

Covârșitor, dureros, pur și simplu dureros, nu știu cum să vă spun, nici nu știu cum să vorbesc despre acest roman, fiindcă am impresia că aș strica totul - atât pentru voi, cât și pentru mine. Am terminat de citit Trei femei puternice acum ceva vreme, ce-i drept, dar pur și simplu nu am putut să fac recenzia acestei cărți, nu am putut, am simțit că trebuie s-o las în mine să se însămânțeze, să mai aștept să treacă timpul. Dar, și acum, simt că nu pot vorbi despre el. Nu știu dacă am mai fost vreodată atât de lovit de un roman, dacă o carte a lăsat o amprentă atât de adâncă asupra mea. Nu, nu este romanul meu preferat, dar pur și simplu cred că l-am citit în perioada potrivită, de aceea l-am trăit și simțit atât de puternic. Romanul este de o sensibilitate inegalabilă, aproape exacerbată și epuizantă. Autoarea, Marie NDiaye, știe să speculeze extrem de bine istoria, la fel de bine cum știe și să pătrundă în mintea umană, în mintea personajelor sale pe care le tratează cu o delicatețe incontestabilă, comprehensivă. Totul este ca o pledoarie pentru sensibilitatea feminină; nu am putut să nu mă gândesc, de altfel, și l-a romanul Femeia inventată, de Camille Laurens, pe care l-am citit cam tot în aceeași perioadă, un alt roman care mi-a plăcut enorm de mult. 

Nu știu, cred că această carte este genul de carte pe care trebuie s-o citești în perioada potrivită ca să-ți placă și ca s-o înțelegi și ca s-o apreciezi și ca s-o simți. Vă dau drept exemplul faptul că, fiind atât de impresionat de ea, am împrumutat-o unei prietene. Peste două-trei zile mi-o înapoiază, la care eu o întreb, ai terminat-o deja? Iar ea îmi spune, nu, scuze, n-am putut s-o citesc, nu mă atrage de loc, nu știu, mă plictisea povestea tipei ăleia și cu tatăl ei, era prea pioasă, ba prea superficială, nu știu șamd. Nu i-am spus nimic, bineînțeles, ci doar că mie mi-a plăcut extrem de mult, nu m-am simțit ofensat, știu prea bine că gusturile nu se discută, poate doar se învață puțin. Mie-mi place mult să citesc despre oameni, despre sentimentele lor din profunzimea inimii, despre trăirile, obiceiurile, obișnuințele și percepțiile lor, despre modul în care sunt influențați de lumea în care trăiesc și mediul extern. Pentru mine, omul este cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, cu toate cotloanele minții sale și abisurile sufletului, cu toate convingerile și pulsațiile ritmate în piept. Iar acest roman mi-a oferit o doză enormă de psihologie, de fire umană, de cunoaștere, să spun așa.

Cum am spus, n-aș putea vorbi prea multe despre el. Îmi pare rău, o să fie o recenzie scurtă, dar pur și simplu simt că nu pot. Este un roman ce trebuie citit, nu povestit, pentru vă viața, dragostea, iubirea, prietenia, sentimentele, trăirile - acestea nu se pot teoretiza, ele se trăiesc și atât. Trei femei puternice  este un roman care se simte, și se simte până în profunzimile sufletului și minții, este un roman care te arde prin profunzimea lui, prin efervescența lirică a sentimentelor. Personajele sunt puternic conturate, reiterate prin acțiuni, vorbe, dar mai ales prin modul în care trăiesc în paginile cărților și ard de fragilitate, de sensibilitate. Nu știu, pentru mine Marie NDiaye este un autor cum nu am mai citit până acum, drept care se înscrie printre romancierele mele preferate și abia aștept să citesc și altă carte scrisă de dumneaei! 

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!
 

„Cartea clanului din Baltimore”, de Joël Dicker- Recenzie


Editura: Trei
Număr de pagini: 488
Rating: 4 din 5 steluțe
Traducere din limba franceză: de Doru Mareș și Gabriela Riegler
Anul apariției: 2016

Până în ziua Dramei, au existat două familii Goldman: Goldmanii-din-Baltimore și Goldmanii-din-Montclair. Goldmanii-din-Montclair, al căror descendent este Marcus Goldman, autorul romanului despre profesorul Quebert, aparțin clasei de mijloc și locuiesc într-o casă mică din Montclair, New Jersey. Goldmanii-din-Baltimore sunt o familie înstărită, care locuiește într-o casă de lux dintr-o suburbie bogată din Baltimore, și de care Marcus este fascinat. Ambele familii ascund însă secretele lor, amintiri mai mult sau mai puțin fericite, iar viața îi încearcă pe toți deopotrivă, fără să țină cont de avere, prestigiu, poziție socială.

Dicker îmi demonstrează, încă o dată, ce autor bun este, ce simț al literei, al cuvintelor are, ce jocuri de soartă și destine știe să mânuiască, cât de frumos știe să creeze personaje și să le poarte în cele mai întunecate și abisale cotloane ale sufletelor lor. Vă pot spune, de fapt, că m-am îndrăgostit de tot ce scrie acest autor încă de la romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert, apărut tot la Editura Trei, unul dintre cele mai bune romane citite la acel timp. Nu știu dacă aș putea vorbi despre Cartea clanului din Baltimore într-o recenzie, pentru că cei care au citit și primul său roman, menționat mai sus, își pot da seama faptul că ceea ce Dicker scrie, nu poate fi curprins într-o recenzie. Așadar, cum probabil cititorii mei sunt obișnuiți, am să vă vobesc despre cum am perceput eu această carte, cum am întâmpinat eu personajele și cum, încetul cu încetul cu încetul, Dicker a reușit să mă ucidă cu stilul său de a jongla, evident, fazual spus, cu personajele pe care le creează.

Am început să citesc Cartea clanului din Baltimore cam acum vreo două săptămâni jumătate, aproape trei săptămâni. Ei, bine, am terminat-o abia alaltăieri, dacă nu mă înșel. S-o luăm așa: am citit primul roman, Adevărul despre cazul Harry Quebert cam în două-trei zile. De ce? Pentru că mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult. De ce a durat așa mult să citesc această carte? Pentru că, da, mi-a plăcut enorm și nu am vrut să se mai termine. Și încă un motiv, vi-l dau imediat: pentru că acest roman mi s-a părut muuuult, muuult mai complex decât primul, în care am avut de-a face cu un thriller senzațional, de o psihologie uimitoare. Aici, drept să vă spun, registrul nu se schimbă, Dicker este un adevărat filolog, însă „cauza”, să-i spun așa, este faptul că de această dată avem de-a face cu mai multe personaje, cu mai multe tagme sociale, la o adică, avem de-a face cu mai multe minciuni, secrete, dezbinări, cu mai multe dezumanizări și procese de transformare. 

Îmi place mult Dicker pentru că omu' ăsta știe să urmărească omul, știe să se joace cu caracterul său; Dicker și-a dat seama că nu trebuie să scrie despre fantezie, ci despre omul în sine, în genere, în adâncul cărnii sale, pentru că omul este cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, în toate înțelesurile sale antagonice.Cartea este uluitoare prin psihologia personajelor, prin caracterul lor non-conformist. La Dicker, nu poți să urăști un personaj, pentru că mai apoi îl vei iubi cu tot cugetul tău. Nici nu poți să-l compătimești, pentru că mai apoi o să-ți vină să țipi la el. Dicker are o înclinație aparte către psihologia umană, nu știu, eu vă pot spune doar că pur și simplu, citind romanul, am avut impresia că urmăresc un film bun, un film chiar bun, un thriller dintr-ăla care te lasă mască și-ți dă knock-out. De ce? Pentru că nu m-a plictisit, nu m-a făcut să casc în timp ce citeam. Dimpotrivă, pur și simplu citeam fără să mă opresc, însă l-am citit greu pentru că voiam să fiu cât mai atent la ceea ce se întâmplă, la ideea în sine, la Drama despre care se tot vorbește în acest roman (credeți-mă, este total neașteptat ceea ce se întâmplă în această carte); erau momente în care citeam o pagină, apoi o reciteam, au fost momente în care mă întorceam în urmă să recitesc un pasaj anume, când îndoiam colțul paginii doar pentru a mai reveni o dată acolo pentru a analiza mai bine. La Dicker, acțiunea chiar contează, pentru că totul este definitoriu, chiar și un mic gest al mâinii, chiar și o simplă atingere de buze, chiar și o șoaptă spusă în vânt. Autorul prețuiește cuvântul ca și cum ar fi o întreagă carte. Bineînțeles, cum este urmărit și în Adevărul despre cazul Harry Quebert, ideea scrierii unei cărți îl obsedează pe un personaj. Astfel, unul dintre ei ajunge să scrie întocmai istoria acestor două familii, și-ajungi într-un punct în care să crezi că, de fapt, totul este adevărat și nu ai fost decât martorul unui manuscris de istorie, unui jurnal intim și învechit.

Și-acum, pam, încă un lucru pe care l-am observat la Dicker: predilecția spre a băga în centru o femeie, o femeie în jurul căreia chiar și universul se învârte. O femeie care să distrugă tot ce este mai de preț în lume, or să aducă cu sine, de fapt, singura armă împotriva singurătății: iubirea. Sincer, este de urmărit și povestea acestei femei, un personaj cheie al romanului, zic eu, de fapt personajul feminim cel mai puternic individualizat și înzestrat cu atâtea calități și defecte, alcătuit din lumini și umbre - cum, de altfel, sunt toate personajele lui Dicker. Mi s-a părut delicios acest personaj, abia așteptam să apară în peisaj și să văd ce are să mai facă acum, când pare că totul deja s-a consumat. Dar, na, autorul are harul de a surprinde și de a te prinde, exact când te-aștepți deloc sau mai puțin. Pe asta am mizat când am vrut să citesc acest roman, pe faptul că voi fi citit ceva uluitor, iar autorul chiar nu m-a dezamăgit deloc; ba, dimpotrivă, mi-a întrecut cu brio așteptările.

Un roman despre prietenie, despre dragoste, despre frăție și solidaritate, dar și un roman despre cum încrederea, clădită cu ani întregi, poate dispărea într-o singură secundă infimă. Un roman despre iubire, acel sentiment care întregește omul și-l poartă pe culmile cele mai ascunse ale sufletului, dar și o dovadă a trecerii timpului, a trecerii inevitabile și nepăsătoare și egale a acestuia. Pentru săraci, bogați, oameni, animale, copii, femei, timpul este același, fără a face excepții. Un roman bun, extrem de bun, pe care îl recomand cu drag tuturor celor care vor să aibă de-a face cu o lectură puternică, complexă, diferită și veridică, care te lovește prin psihologie, mister și realism.

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!