vineri, 1 septembrie 2017

„Hai să ne prefacem și azi”, de Remina Radu- Recenzie




„Trăiește-ți primăvara. Toamna va veni oricum.” 

Editura: Bookzone
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 296
Anul apariției: 2017

„Când eram copilă, am primit un cub Rubik. Era perfect. Era ca un curcubeu pe care îl puteam ține în palmă. O noapte întreagă l-am privit fără să-l ating. Mi-era teamă că, amestecându-i piesele, îi voi spulbera magia. Ziua următoare însă, cuprinsă de curiozitate, l-am amestecat. Entuziasm, emoție, panică, frustrare, furie, bucurie. Într-un final, l-am făcut din nou perfect. Magia era la degetul meu mic. Dar viața are un mod ironic de a-ți pedepsi aroganța. Și te face să descoperi trăiri care-ți fac sufletul asemenea unui cub Rubik. Când credeai deja că ai toate soluțiile, îți dai seama că algoritmul nu funcționează și în realitate. Și-atunci ce faci? Încerci să readuci la loc piese măcar pentru o latură uniformă a sufletului.”

Știți ce mi-a transmis cartea Reminei Radu? Emoție, domle', emoție în starea ei cea mai pură, emoție puternică, plină, naturală. Pentru că Remina Radu vorbește despre viață, asta pare să fie sursa ei absolută și nemărginită de inspirație. N-am să vă vorbesc despre carte, despre ce surprinde ea, deși are o poveste care, chiar dacă ar părea clișeică, nicidecum nu este. De fapt, chiar mă întrebam, în timp ce citeam, de ce atâtea lucruri ni se par clișeice, când, oricum, am renunțat la a mai fi oameni simpli și de ceva vreme am uitat că viața este alcătuite din lucruri, în esență, deloc complicate și mărunte? Mie chiar mi-a plăcut mult această carte și, da, o să mă manifest impresionist, dar nu contează, pentru că altfel nu știu cum să-mi afișez entuziasmul de a o fi citit. Multe pasaje ale cărții m-au răscolit și s-au jucat cu emoțiile mele, cu trăirile mele, m-au făcut să-mi pun întrebări și să meditez asupra vieții mele și asupra tuturor alegerilor pe care le-am făcut, bune sau rele. Am găsit și răspunsuri, răspunsuri pe care le căutam de-a lungul timpului și pe care le-am integrat în propria mea viață și în conformitatea a ceea ce, cu tot trecutul, însemn eu.

„Vino cu mine încă o noapte.
Povestește-mi cum orașul nu doarme niciodată,
cum monștrii nu se ascund niciodată sub pat,
cum copacii nu plâng după frunzele căzute.
El. Ea. Se zvârcolesc între noi.
Și timpul între ei. Timpul nostru, nu al lor.
Pendulă fără noimă, minute fără drum, iei fără mâine.
Dar tu nu-mi da drumul la mână. Hai să ne prefacem și azi.”

Hai să ne prefacem și azi că viața este simplă, că viața este frumoasă și merită trăită, haide să ne iubim și astăzi ca și cum ar fi ultima zi și nimic rău nu ni se poate întâmpla, nu, pentru că suntem împreună și întotdeauna am știut că împreună putem învinge, putem fi infiniți și de neoprit. Haide să trăim ca și cum nu ar mai exista ziua de mâine, să ne bucurăm de alegerile făcute, fie ele bune sau rele, inspirate sau mai puțin inspirate. Suntem făcuți pentru a greși, suntem oameni, bineînțeles, nu mașinării cibernetice făr' de păcat. Prin condiția noastră limitată, hai să ne prefacem și azi că putem muta munții din loc și putem să trăim în propriile noastre visuri. Mie, deși nu-s avizat în astfel de lecturi, cartea Reminei Radu mi-a transmis o puternică lecție de viață, și mi-a plăcut tare mult citatul acesta: „Sunt momente în viață când mă simt ca un pachet incomplet de cărți. Iau unul dintre jokeri și îl fac șapte de romb. Inutil să-l caut, căci nu-mi amintesc când l-am pierdut. Sunt momente în care folosesc ambii jokeri și încă sunt doar un surogat al adultului care ar fi trebuit să fiu. Ce fac în momentele alea? Împrumut un joker.”

Așadar, când viața nu îți surâde, când viața poate nu e tocmai roz, așa cum ai vrut, luptă, luptă dârz, cu putere, pentru că porți în tine cea mai puternică armă care a existat vreodată, anume sufletul, anume dorința, speranța; dacă lumea nu se va schimba pentru tine, fii tu acea schimbare pe care, de fapt, o vrei în lume. Cineva spunea că „ai puterea de a muta munții”, dar, dacă te gândești mai bine, acei munți nu te deranjează cu nimic. Remina Radu, îți mulțumesc mult pentru această lecție de viață, pentru această carte frumos scrisă, prin care am trăit fiecare rând și fiecare replică. Am râs, am fost emoționat, am plâns, pentru că, am știut, dincolo de aceste pagini, personaje, replici, se ascunde viața și se relevă ceea ce are omul mai de preț în această lume: iubirea. 

Vreau să închei recenzia mulțumindu-le celor de la Bookzone.ro pentru acest volum, mă bucur că au vrut să începem o colaborare și sper să fie una de drum lung. Puteți comanda romanul Hai să ne prefacem și azi de AICI, cu un click. Pe site-ul Bookzone.ro găsiți o mulțime de cărți, pe toate gusturile, pentru oameni mari și mici. S-aveți lecturi plăcute și pline de spor!

luni, 28 august 2017

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuță- Recenzie



Editura: Contra Media
Anul apariției: 2016
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 298

Sincer, am auzit multe despre această carte; inițial, mă intrigase titlul, apoi, ei bine, autorul, Silviu Iliuță, pe care îl citesc constant pe cronicipebune.ro. Și-apoi, nu știu, mi-a plăcut mult și coperta, dar parcă mă abțineam din a o citi, nu știu de ce. Și mi-am dat seama acum, după ce am citit-o: cartea aceasta a picat la fix, parcă știa, parcă-mi zicea să n-o cumpăr, pentru ca, mai apoi, s-o cumpăr și s-o citesc fix în perioada potrivită. Și-așa a fost, pentru că în aceste săptămâni mă lovise așa, ca de nicăieri, o melancolie profundă, viscerală, aproape atipică. Mi-am dat seama, de curând, că cel mai bun instrument de măsurare a timpului este însăși melancolia, cu toate dorurile și zâmbetele și lacrimile pe care, cândva, le-am vărsat: nu se știe pentru ce, nu se știe pentru cine, nu se știe de ce. Dar ce-a scris aici domnu' Iliuță, vă pot spune, este viață pură, cu tot ce-nseamnă ea, de la cap la coadă, de la începutul timpului până la sfârșitul eternității. Chiar simțeam nevoia să citesc o carte atât de bună, care să mă facă să râd cu lacrimi în ochi, care să-mi ardă sentimentele și trăirile și emoțiile atunci când mi-e lumea mai dragă. Silviu Iliuță nu e scriitor, el e om, e om în tot ce cuprinde acest cuvânt, un om care trăiește totul cu o deosebită plăcere, un om care iubește și trăiește prin cuvintele pe care le scrie, prin poveștile pe care, cu atâta talent, le așterne pe hârtie și le împărtășește cu noi - ups, cred că, de fapt, tocmai am dat definiția unui scriitor, nu? Ca să scrii, vă spun din proprie experiență, nu trebuie să fii filolog, nu trebuie să ai studii superioare & universitare în spate, nu trebuie să cercetezi prie pricopsindu-te prin biblioteci în arta scrierii celui mai bun manuscris. Nu, luați exemplu de la Silviu Iliuță: tot ce trebuie să faci este să simți. Și să trăiești prin amintirile pe care ți le-ai făcut, să le păstrezi sub meningele creierului tău și să renaști prin ele: și tocmai asta a făcut Iliuță în cartea Toate titlurile bune au fost date: și-a retrăit întreaga viață și, prin bunăvoința lui, ne-a împărtășit-o cu încredere și credință, ca și cum am fi cei mai buni prieteni ai lui.

Copilăria, c-așa încep toate. Perioada aia vieții când ne credeam invincibili și puneam întrebări doar de dragul de a fi puse, ne făceam planuri de a călători în Egipt pe cămile imaginare, credeam că totul ni se cuvine și toată lumea se va schimba precum ne este placul, adică după placul nostru, ce, știam noi atunci ce este răutatea, ce este minciuna (eh, p-asta poate o mai știam), dar mereu aveam idealuri de a fi super-eroi și de a salva lumea, de a aduna toți cățeii de pe stradă și de a le da de mâncare. Cu alte cuvinte, cât de naivi eram. Așa-și începe Silviu Iliuță romanul, jurnalul, amintindu-și de perioada copilăriei trăită în comunism, când totul era cu piedici și opintiri; amintește de părinți, de greutăți, dar păstrează un permanent puseu al fericirii, al acelei fericiri autentice, neaoșe, care se naște din lucruri mărunte care contează și primează. Melancolia, dulcea melancolie, cât de mult se face resimțită în paginile acestei cărți de o sensibilitate (pe alocuri) aproape viscerală, dar și de o duritate cum, de altfel, se cuvine, date fiind timpurile noastre contemporane. Pentru mine, unul, această carte a fost un deliciu, și poate nu am trecut eu așa mult prin viață, abia am douăzeci de ani, dar mi-a spus o prietenă care are treizeci de ani că, citind-o, pur și simplu a trecut prin propria-i viață, de la minutul zero până în ziua de azi, prinsă într-un cerc al dorului, al melancoliei, da, c-acesta este termenul care, pentru mine și pentru ea, definește cartea; un dor pentru zilele apuse, când ne bucuram unul de prezența altuia, prietenii erau adevărați prieteni și nu te dădeau pentru o aventură de-o zi, de-o noapte, când fericirea însemna și o minge peticită, șapte pietre, de-a v-ați ascunselea, și-atunci parcă timpul se scurgea mai greu, mai agale, parcă avea mai multă răbdare cu lumea aceasta. Parcă se bucura și el odată cu noi! 

Bine, Toate titlurile bune au fost date nu este o carte tristă, să nu credeți asta. Am râs, și-am râs mult, cu gura până la urechi la unele întâmplări, că are Silviu Iliuță așa un talent de a nara, de a face haz de necaz, dar și cu o incisivitate aparte, că n-ai cum să te saturi. N-am mai citit demult o carte care să mă treacă prin atâtea stări, să mă facă să râd, să mă facă să plâng, să fiu contrariat și relaxat, încordat și, pe alocuri, să mă lase mască. Da, n-am avut așteptări de la carte, să fiu sincer, dar mi-am dat seama cât de greșit e să judeci o carte fără s-o fi citit încă (bineînțeles, poți s-o faci, dacă ai avizarea parțială a unor fragmente citite din carte, ori a unor comentarii ale autorului care ți s-au părut nepotrivite). Pentru că am realizat că am citit o carte cum nu am citit alta, o carte care este despre viață și despre frumusețea de-ați face amintiri ca, mai apoi, când nu vei mai putea, poate, să retrăiești aceste clipe, să-ți amintești cu drag faptul că în palmaresul ființei tale s-au strecurat atât de multe clipe minunate și de neuitat; să te gândești că, într-adevăr, această viață chiar a meritat trăită.

Eu nu-s genul care să vorbească despre acțiunea unei cărți, știți asta prea bine. Eu vă vorbesc subiectiv despre impactul pe care cartea l-a avut asupra mea. La o adică, ce rost ar avea să vă spun tot ce se întâmplă în carte, unde ar mai fi entuziasmul și dorința de a citi acea carte, dacă deja ați aflat anumite lucruri care se vor a fi aflate de-a lungul lecturii? Da, Silviu Iliuță povestește despre multe în carte: adolescență, cu toate perioadele acelea pline de hormoni, când mergeam acasă la cineva la un film, dar nouă numai la filme nu ne stăteau gândurile, când ieșeam seara și stăteam până târziu, deși știam că părinții n-o să fie de acord, dar ne-ncercam norocul, lasă, o să trecem noi și peste asta, perioada facultății, cu cămine înghesuite, apoi maturitatea, când trebuie să te-ocupi de chirii, de facturi, de alea și alea și alea, vezi că mai lipsește ceva, tre' să cumperi și n-ai bani, te-mprumuți, apoi te muți, apoi și apoi și apoi... Și toate merg așa, într-un ciclu continuu. Și-ajungem să ne uităm în spate și să ne întrebăm, stupefiați, Doamne, când au trecut atâția ani. 

Mie mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult, povestea cu personajul din carte care prinde viață și-ncearcă să se facă auzit în lumea oamenilor. Mi s-a părut o abordare extrem de creativă, mereu m-am gândit să scriu și eu așa o poveste, despre un personaj care s-a plictisit să trăiască într-o lume de hârtie, într-o lume limitată și plictisitoare. Se vede, aici, plăcerea lui Silviu Iliuță de a citi - își tratează personajele ca și cum ar fi oameni, le oferă suflet și inimă și gândire rațională, fără a le mânui doar ca pe niște marionete pe o scenă a vieții. Niște actanți simpli c-un scenariu deja scris, oare nu asta suntem și noi, oamenii? Toate titlurile bune au fost date nu doar că oferă răspunsuri, dar ajungi, la sfârșitul cărții, să-ți dai seama că pleci din lumea romanului cu și mai multe întrebări. Pentru că între cele două coperți nu se închid doar niște amintiri, niște clipe emoționante și frumoase și triste și amuzante, ci se închide o întreagă viață. Pură. Și eternă.

Vreau să închei recenzia mulțumindu-le celor de la Bookzone.ro pentru acest volum, mă bucur că au vrut să începem o colaborare și sper să fie una de drum lung. Puteți comanda romanul Toate titlurile bune au fost date de AICI, cu un click. Pe site-ul Bookzone.ro găsiți o mulțime de cărți, pe toate gusturile, pentru oameni mari și mici. S-aveți lecturi plăcute și pline de spor!

sâmbătă, 26 august 2017

„Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor”, de Jonas Jonasson- Recenzie



Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 368
Traducere din limba suedeză: Ionela Chirilă
Anul apariției: 2017 

Dupăo lungă carieră de jurnalist, consultant media și producător TV, Jonas Jonasson decide să înceapă o nouă viaţă. Lucrează la un manuscris, vinde drepturile de autor unei edituri importante din Suedia și se mută apoi într-un orășel de pe malul Lacului Lugano din Elveţia, la doar câţiva metri de graniţa italiană. Manuscrisul devine un roman, Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut și cunoaște un succes răsunător. În 2010 a fost cea mai bine vândută carte din Suedia. Până acum, s-a tradus în 45 de țări și s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. La Editura Trei a apărut în 2011. De asemenea, la Editura Trei a apărut, în 2015, și al doilea roman al său, Analfabeta care știa să socotească.

Un gangster, un recepționer și un vicar intră într-un bar. Johan Andersson, un bărbat certat cu legea și cam bețiv, se întovărășește cu două personaje cel puțin la fel de pitorești ca el. Recepționerul de la un hotel ieftin de la periferia Stockholmului și o fostă preoteasă căzută în dizgrație îi propun mai multe scheme de afaceri care să le rotunjească lor veniturile, fără prea multă bătaie de cap. Astfel, Johan Andersson, supranumit și Asasinul Anders, devine pe rând bătăuș plătit, pastor al unei biserici cu metode puțin spus neortodoxe, și, nici mai mult nici mai puțin, Moș Crăciun. În cele din urmă, eroii noștri par să fi găsit echilibrul perfect între a da și a lua de la viață atât cât trebuie pentru ca aceasta să capete un sens. 

Ok. Ok. Stai. Cum să-ncep această recenzie? Vă spun doar atât: NEBUNIE! Am citit această carte fără mari probleme, rapid, țac, pac, pentru că vă spun că pur și simplu am adorat ce-am citit, chiar dacă nu e genul meu de carte. Omule, cum să scrii astfel? Efectiv citeam și îmi dădeam seama că, de altfel, mă mint singur citind, că nimic în această n-are un fir epic bine stabilit: ba e așa, ba e altfel, ba e iarăși așa șamd etc. Vă spun, este o carte nebună, cu personaje nebune, cu întâmplări nebune și un autor care are un simț al umorului în toată splendoarea. Și totuși nu știu dacă era neapărat un umor „cald”, să-i spun așa, pe cât un umor zeflemitor, menit să satirizeze anumite lucruri contemporane ale societății actuale. Tind să cred acest lucru, bineînțeles, pentru că un autor de talia lui Jonas Jonasson nu ar scrie doar ca să scrie, na, doar să publice. A vrut să spună el anumite lucruri prin Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor, și chiar i-a reușit omului. Chiar el zice la un moment dat: „Pentru această carte, aș fi putut alege un instructor auto care nu știe să șofeze sau un economist care nu știe să socotească. În schimb, am ales un preot care nu crede în Dumnezeu.” Și asta cred că, deja, e savuros, nu-i așa? N-aveți idee ce e capabil să născocească omul acesta și vă pot spune cu mâna pe inimă, dacă ați mai citit ceva de la Jonas Jonasson, să știți că această carte este cu totul altceva. Zău de nu! 

Ca jurnalist, bineînțeles, Jonas Jonasson a cunoscut oameni și oameni și oameni, și chiar nu mă-ndoiesc că toată experiența acumulată, atâtea contacte sociale, persoane cu caractere diferite, care mai de care, nu s-a conturat în romanul Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor. Pentru că, chiar așa, lumea pe înțelesul tuturor chiar e, literalmente, un truism în această carte: misiunea lui Jonasson a fost să releve modul în care, în această lume haotică, stau lucrurile, iar oamenii au acest rol, anume de a reitera moravuri, caractere; modul în care acționează, modul în care vorbesc și gândesc, trăiesc și simt, toate acestea contează în romanul acesta, fără o acțiune proprie. În cartea lui Jonasson, omul este subiectul, mintea sa, sufletul său ancorat în comicul situațiilor, ba chiar al numelor (vă dați seama, chiar și el la un moment dat, el - adică autorul, își satirisează propriul nume, Jonas Jonasson, și își numește un personaj tot în această manieră), al viciilor și minciunilor. Dar personajele lui Jonasson sunt deștepte, deștepte în felul lor de a fi, hehe. Și din acest cerc vicios (oameni din mai multe categorii sociale, cu principii diferite și cu convingeri contradictorii), vă spun, dragi cititori, nu poate ieși decât o poveste absolut de delicioasă. 

Un alt lucru de care mi-am dat seama a fost faptul că Jonasson, scriitorul, chiar își iubește personajele și le tratează într-un mod aparte: elegant, subtil, cu o precizie chirurgicală, astfel încât cititorul să se atașeze de oricare dintre ele și să pătrundă, mult mai bine, în atmosfera romanului. Culoarea locală, spațiile descrise, atmosfera, reperele temporale subtil amplasate, fac din acest roman un adevăr loc al relaxării, unde râzi și râzi și zâmbești, departe de toate grijile care se înșiruiesc, alfabetic, în afara cărții. Și e frumos să evadezi așa, oricând, oriunde, pentru că, spuneți voi, care e cel mai ușor mod de a ne mai da un refresh, dacă nu o carte bună, o carte care să te facă să râzi și să te bucuri de timp petrecut cu tine? Iar Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor chiar este o alegere potrivită - o alegere, hehe, la îndemâna tuturor. 

Poate v-ați întrebat de ce i-am dat doar patru steluțe și nu cinci? N-a fost o carte care să mă plictisească, n-a fost o carte care nu era pe placul meu, a fost chiar o carte drăguță, amuzantă, delicioasă, am savurat-o de la prima pagină până la ultima pagină, însă, din păcate, nu e genul meu de lectură. Da, a avut chestii sublime, a avut povești dincolo de poveste, dar nu m-a dat pe spate: doar m-a amuzant, mi-a dat gânduri de o clipă și m-a readus puțin cu picioarele pe pământ, că prea pluteam prin nori; dau cinci steluțe acelor cărți care mă fac să vibrez, să tresar de emoție, care-mi transmit sentimente. Dar această carte este, oricum, una care chiar merită încercată; și dacă n-o să vă placă, ceea ce e imposibil... ei bine, nici nu se pune vreo opțiune. Clar o să vă placă!

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

„Monstrul”, de Walter Dean Myers- Recenzie


 
Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 280
Traducere din limba engleză: Ioana Filat
Anul apariției: 2017 

Monstrul – așa îl numește procurorul pe Steve Harmon, un adolescent în vârstă de 16 ani, acuzat că a fost complice la un jaf într-o drogherie, soldat cu omor deosebit de grav. Dar oare a fost Steve cu adevărat cel care le-a dat cale liberă făptașilor sau pur și simplu s-a aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit? În timp ce așteaptă în sala de judecată, Steve, care visează să ajungă regizor, imaginează evenimentele sub forma unui scenariu de film, presărat cu însemnări de jurnal. Astfel, cititorul devine atât jurat, cât și martor în procesul care va decide soarta adolescentului. Romanul inovator al lui Walter Dean Myers arată cum o singură decizie ne poate schimba viața pentru totdeauna.

Mi-a plăcut, mi-a plăcut acest roman la nebunie, drept care l-am citit într-o singură zi, în doar câteva ore. Recunosc, am avut așteptări și mi-au fost întrecute, chiar dacă în ultimul timp nu prea am mai citit cărți polițiste, pentru că nu mă mai dau în vânt după acest gen. Dar, pentru mine, Monstrul lui Walter Dean Myers nu a fost doar un roman polițist, ci un puternic roman psihologic, cu personaje bine individualizate, pline de moravuri, care, încetul cu încetul, scoateau la iveală ceea ce aveau mai adânc ascuns în tenebrele propriului lor suflet. Am citit această carte pe bancă în parc, așteptând pe cineva, am citit între stațiile autobuzului, ba chiar și mergând, am citit. Pentru că pur și simplu nu puteam s-o las, eram nerăbdător să văd ce se mai întâmplă, să aflu motivele, să aflu de ce, cum, când, unde, cum de. Monstrul este un roman plin de întrebări, compus în mare parte din multe umbre - astfel că, la un moment dat, ajungi să cauți răspunsuri, neștiind că, de fapt, acestea atrag cu după ele mai multe întrebări. 

Monstrul, așa cum se cade unui roman bun, are niște personaje pur și simplu geniale. Geniale prin puterea lor, prin modul în care Walter Dean Myers le-a creat: bine individualizate, rotunde, alcătuite din lumini și umbre; sufletele acestora, vieților lor, toate par a fi concrete, ca și cum aceste personaje ar trăi în paginile cărții, ar participa, zău de nu, la un adevărat proces în a afla cine e vinovatul. Avem parte de personaje care au moravuri, de personaje care, deși încearcă să ia calea cea dreaptă & bună, circumstanțele nu le fac posibil acest lucru. Myers, prin personajele sale, reiterează anumite moravuri ale propriei noastre societăți: goana după bani, voracitatea, lăcomia, sau, pur și simplu, teama, dorința de libertate și de individualitate. O poveste puternică, intensă, despre sistemul juridic, despre deciziile pripite, felul în care ne percepem pe noi înșine, relațiile dintre părinți și copii, precum și despre sistemul penitenciar. Pentru că, în timp ce este închis, Monstrul ține un jurnal în care descrie ceea ce simte, atât fizic, cât și psihic, de-a lungul întregului proces. Resentimente, tristețe față de familie, sentimentul dezamăgirii, teama că și-ar putea petrece întreaga viață după gratii, de la o vârstă atât de fragedă. Toate acestea pun stăpânire pe Steve și, încetul cu încetul, îl fac să creadă că toată realitatea care-l înconjoară nu este altceva decât un coșmar din care, când va veni dimineața, se va trezi și totul va redeveni frumos. Într-adevăr, are dreptate, totul este un coșmar, dar unul izbitor de veridic.

Mi-a plăcut mult ce-a afirmat Walter Dean Myers la un moment dat: „Într-un fel, întotdeauna mă întorc la perioadele cele mai turbulente din viața mea. Scriu cărți pentru băiatul frământat care am fost cândva și care încă trăiește undeva în mine. Asta e ceea ce fac.” Așadar, prin scris, Myers găsește un fel de alinare, de echilibru, un fel de „exorcizare”, dacă nu e prea deplasat spus. Găsește acea liniște viscerală spre care, zic eu, cu toții tindem. Și-și integrează viața, evident, într-o manieră fictivă și literară, împărtășind cu noi ceea ce are el mai de preț: povești de viață, povești cu viață și cu suflet. Și, după părerea mea, asta contează extrem de mult la un scriitor. Referitor la stilul de a scris al lui Walter Dean Myers, vă pot spune că autorul are un stil de a povesti care pur și simplu te-aproprie de poveste: pe mine nu m-a plictisit în niciun moment (așa cum, de obicei, tind majoritatea romanelor polițiste pe care le citesc să o facă), pentru că am avut parte de suspans, am avut parte de încordare maximă, dar și de momente emoționante, fericite & triste, pline de bucurie și lacrimi. Da, am avut parte și de profunzime, și de psihologie, și de acțiune, și de dramă. Cu un singur cuvânt, am avut parte de tot ce era nevoie pentru a fi citit un roman chiar bun, pe care-l recomand cu drag tuturor! 

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

„Teama de zbor”, de Erica Jong- Recenzie


 
Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 384
Traducere din limba engleză: Monica Vlad
Anul apariției: 2016

În 1973, Erica Jong a revoluționat felul în care ne raportam la dragoste, căsnicie și sex. Bestsellerul său mondial Teama de zbor a deschis drumul pentru nenumărate scriitoare, de la Jennifer Weiner la Lena Dunham. Acum Erica Jong ne uimește iarăși, oferindu-ne o perspectivă nouă și convingătoare asupra unei etape dificile din viața unei femei. Scrisă cu un umor subtil, înțelepciune și cuprinzând observații pertinente – toate acestea regăsindu-se și în poezia, ficțiunea și eseurile Ericăi Jong – Teama de moarte e o poveste pentru toți cei care au cunoscut dragostea adevărată și au fost transformați de ea. În cei 43 de ani de la apariția romanului Teama de zbor, Erica Jong a publicat peste 25 de cărți, traduse în 43 de limbi, cuprinzând nouă opere de ficțiune (bestsellerul New York Times Fear of Fifty: A Midlife Memoir fiind una dintre ele), precum și câteva de non-ficțiune, foarte apreciate, printre care: What Do Women Want, Seducing the Demon: Writing for My Life, o antologie despre sex numită Sugar in My Bowl: Real Women Write About Real Sex, editată de ea însăși, și, în 2012, un Kindle Single, A Letter to the President, care analizează cu îndrăzneală problemele cu care se confruntă astăzi femeile din Statele Unite ale Americii. De asemenea, Erica Jong este autoarea a șapte volume de poezie premiate. Cel mai recent, Love Comes First, a apărut în 2009. Erica Jong a câștigat numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și ficțiune. Printre acestea se numără Premiul Fernanda Pivano și Premiul Sigmund Freud în Italia, Premiul Deauville în Franța și Premiul Națiunilor Unite pentru excelență în literatură. La Editura Trei, de aceeași autoare a apărut Teama de moarte.

În Isadora Wing, alter-ego-ul său ficțional, Erica Jong a întruchipat fiecare femeie – dar nu așacum apărea ea în viața publică din anii ’70, ci așa cum o definește imaginația feminină. Nu problema sexualității în sine a făcut-o pe Erica Jong una dintre vocile literare de referință din întreaga lume, ci faptul că a ironizat cu subtilitate stereotipiile, ajungând să vorbească fățiș și necosmetizat – dar fără să dea dovadă nici de voyeurism, nici de puritanism – despre intimitatea cea mai profundă. A devenit astfel una dintre promotoarele revoluției sexuale și un icon pentru milioane de femei, câștigând totodată admirația unor nume importante din literatură, cum ar fi John Updike, Henry Miller, Anthony Burgess sau Jennifer Weiner.

Mie îmi place tare, tare mult cum scrie Erica Jong. Recunosc, sau, de fapt, aș putea spune că această carte, pe alocuri, ar putea părea deranjantă pentru anumite persoane. Dar, de altfel, această carte este adresată efectiv oricui, pentru că dincolo de toate, dincolo de anumite întâmplări care provoacă dezinteresul cititorului, se află viața, viața în starea ei pură, autentică, în starea ei cea mai primitivă și instinctuală. Dacă în cealaltă carte, Teama de moarte, autoarea Erica Jong trata problematica timpului care trece și, nepăsător & egal, ne măsoară viețile și ne aproprie de acel moment implacabil, în această carte, Teama de zbor, putem întâlni într-o măsură aceeași temă, dar tratată altfel: aici sentimentul live to the fullest se face des întâlnit, iar dictonul călăuzitor al Isadorei Wing, personajul principal, ar putea fi „trăiește ficare clipă ca și cum ar fi ultima”. Și Erica Jong a reușit să scrie o carte delicioasă, presărată cu multe scene frumoase, profunde și pline de viață.

Nu știu, am să vă vorbesc la general despre această autoare: chiar am avut așteptări mari de la cele două cărți ale ei și, sincer, mi-au fost întrecute toate așteptările cu brio. Pentru că mi-am dat seama că Erica Jong este acel fel de om de la care ai ce învăța, care-ți povestește propria-i viață având certitudinea că, de fapt, din toate acele povești cu siguranță ai să înveți multe, multe lucruri. Se poate vedea experiența de viață prin ceea ce scrie, se pot vedea inteligența și studiul și durerea și emoția și sentimentele și toate trăirile care te fac să arzi în răscolirile pe care ți le oferă cărțile ei. Păstrând un permanent puseu al refulării interioare, viscerale, Erica Jong redă viața exact așa cum este ea: frumoasă, urâtă, crudă, binecuvântată, de neprețuit, dar, dincolo de acestea, nedreaptă și finită. Poate omul tinde să fie infinit, dar, în limitarea sa, tocmai de aici îi vine propria dramă: incapacitatea de a atinge imposibilul, dar permanenta încercare de a o face.

Nu știu ce-aș mai putea spune despre Teama de zbor. Mi-e teamă, haha, să nu stric magia cărții, pentru că știți prea bine că mie, când fac o recenzie, și, mai ales, când îmi place o carte, nu prea vorbesc despre ea decât sumar. Această carte este una care trebuie trăiă, recitită, lăsată la păstrare, în suflet. Pentru mine a avut cam totul pentru a fi o carte perfectă, pentru că mi-a oferit câte puțin (sau mai mult) din fiecare. Am spus-o și-n recenzia celeilalte cărți, dar pot relua și aici: Teama de zbor este o carte actuală, este o carte inspirată, documentată din viața autoarei - iar pentru mine, vă pot spune cu sinceritate, a fost una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Nu știu dacă Erica Jong are și o pregătire psihologică în spate, dar știe cum să trateze anumite aspecte, știe cum să le integreze în propria-i viață, redându-le într-un mod stilistic viabil cu laurii pe care i-a cules din urma literaturii. Stilul autoarei este unul care convinge cititorul, este un stil cald care te-aproprie de ceea ce citești: nu plictisitor, nu cu înflorituri stilistice, ci totul sincer, sincer și atât de simplu. 

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!