vineri, 26 decembrie 2014

„20 de ani în Siberia” de Anița Nandriș-Cudla- Recenzie



Mulțumiri din suflet celor de la Bookia!

Oare aș putea să fac o recenzie istoriei? Aș putea să surprind, întocmai, ce vrea această carte să spună? Vă spun, cu cea mai mare sinceritate: nu.

Cred că tocmai am citit cea mai superbă- și, dați-mi voie să vă spun că NU exagerez- și emoționantă carte de memorii pe care am citit-o vreodată, și nu numai. Încă nu pot să-mi găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie o asemenea carte, o asemenea poveste, o asemenea viață și o asemenea credință în lucrurie bune, în puterea unei mame, în cuvântul lui Dumnezeu și iubirea părintească. Mi-e imposibil.
Povestea uimitor de emoționantă și plină de sacrificiu și speranță a unei țărănci de 36 de ani, doar cu 3 clase, neumblată în lume, ce se trezește în miez de noapte (13 iunie 1941) smulsă din casa ei de către securitatea sovietică, cu trei copii mici lângă ea, despărțită de soț încă din primele ore de asalt și înghesuită într-un vagon de vite ticsit cu alte victime. Imaginați-vă în jur de 150 de oameni înghesuiți într-un singur vacon, toți șocați, disperați, răcnind în noapte după rude și ajutor, știind că, din acel moment, cu toții sunt mai aproape de moarte.

Acesta este punctul de plecare- punctul zero- al tragediei acestei familii bucoveniene. Cu toate acestea, care a fost reacția Aniței? Suflet înțelept, liniștit și cu frica lui Dumnezeu, primul gest a fost acela de ale asigura copiilor săi aerul necesar, trăgându-i cât mai aproape de fereastra vagonului. Al doilea gest a fost acela de a trimite un mesaj mamei sale bolnavă la pat, căzută victimă mâniei sovietice, biciută până când pielea i-a fost arsă, pentru a o mângâia cu vorbele: „mamă, nu purta grija noastră, Dumnezeu o are” și rugând „vecinii să aibă grijă de ea.” Mesajul a fost scris pe o batistă cu creion chimic (de asemenea, unele fotografii sunt reproduse în carte), a fost introdus în sticlă și aruncat pe geamul vagonului, Anița Nandriș-Cudla mizând, încă o dată, pe bunătatea omenească și pe puterea destinului ce stă sub forța lui Dumnezeu.

Acestea sunt primele semne care prevestesc echilibrul, puterea de sacrificiu și forța acestei femei. Dacă nivelul de cultură era diferit (după cum am spus, Anița nu avea decât trei clase primare) ei, bine, cel de civilizație, respect și bun simț- nu.

Nici nu vă pot spune câte sacrificii este această femeie să facă în timp ce trăiește, timp de 20 de ani, într-o lume crudă, barbară, unde apa murdară și fiartă lua denumirea de „ceai”, unde se mânca câte o porție de câteva sute de grame de pâine, unde nici nu se putea vorbi despre fructe, legume, belșug și bunăstare. O poveste incredibilă, ce depășește, cu mult, granițile normalului și ale confortului. 

„Cartea aceasta nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie așezată prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul dintre cele mai cumplite destine. Totuși e generoasă capacitatea noastră de a suporta grozăvia. Nu ascunzând faptele (dimpotrivă, descrierea e minuțios-concretă), ci tratându-le ca pe nefericiri ce trebuie suportate cu credință în Dumnezeu, rânduindu-le într-un fel în lume, la locul lor- loc de întuneric și nefericire, pe care, dacă nu-l poți ocoli, trebuie să-l străbați cu demnitate”, spune Monica Lovinescu (14 martie 1992) și nu pot decât să suțin aceste cuvinte pline de adevăr și înțelepciune.

Demnitate, curaj, cinste, iubire penru mamă și copii, sentimente mari și nobile. Toate acestea conturează portretul de eroină a femeii ce a înfruntat viața, neștiind „prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama.” (sunt primele cuuvinte ale textului ei). Și, într-adevăr, prin „câte poate trece”.

Dacă-mi permiteți, am selectat și niște citate:

„Au trecut vro 26 de ani de atunci și acuma sunt cu condeiu în mână să pun aceste cuvinte pe hârtie. Mi se urcă păru în sus și îmi mărg furnici prin tot trupu când îmi amintesc de momentele acelia.”

„(...) Orișce vârsta, de la copilărie până la bătrânețe, are a ei datorie. Așa că, atunci când ajungi la orișicare triaptă, îți pare că asta e cia mai frumoasă din toate, căci și mintea e după vârstă. Cum auzisem toba bătând (...), mergiam pe un ceas sau două dar nu eram cu inima veselă. Căci eu eram la joc, dar gândul îmi era acasă, că am lasat-o pe mama bolnavă în pat și poate ei în timpul ista îi trebuie ceva și eu nu-s lângă dânsa.”

Următoarele afirmații sunt făcute tocmai când Anița și familia ei erau ridicați de către soldați: „Așa tremurând am îmbrăcat copiii, m-am îmbrăcat și eu, pe urmă am început să o îmbrac pe mama. (...) Ei mă întriabă de ce o îmbrac eu și nu se îmbracă ea singură. Eu li-am spus că ea e bolnavă. (...) Pe urmă ei îmi spune mie: lasă, nu o mai îmbrăca, ea rămâne. (...) Adinioară mă zbuciumam ce am să fac cu ea la drum, că i-a fi sărmana ei tare greu, dar acum mi-i și mai greu în suflet și inimă cum să o las eu pe mama mea scumpă, bolnavă, fără nime lângă dânsa. (...) Eu m-am întors peste el,  am cuprins-o pe mama strâns și am sărutat-o cu lacrimi. Și iarăși m-a luat unu și m-a împins spre ușă și m-a scos până în tindă. Am eșit afară, și m-am uitat o dată pe feriastră, căci ardia lampa în casă, s-o mai văd pe scumpa mea mamă. Am zărit-o oliacă, cum plângia sărmana, rămasă singură, bolnavă, fără nime lângă dânsa. (...) Cred că cine are suflet de creștin și simț de copil pentru mamă mă va înțelege. Căci mama noastră ne-a crescut pe noi (...).”

„Țânțarii au început să ne mănânce. La început, ni-a părut șiagă, dar pe urmă ni-au scos din răbdări. Nu mai putiam suferi. Așa erau de mulți țânțari, cum ai sta înaintea unui stup de albini când scot roiul în zbor. (...) Ne gândeam atunci ce o să fie mai departe cu noi.”

„Mă sculam demineața, împărțiam câte o fărmături de până la copii, îmi luam și mie o fărmătură în mână și toporu subsoară și mergiam la pădure. Mărgând pe drum, înghițiam acelia două guri de până. Dar după acelia două înghițituri de pâne, așa de tare ceria stomacu mâncare, că așa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură, să înghit, nu mi s-ar astâmpăra foamia?”

„Așa cum au povestit ulterior câțiva oameni din Lunca, morții au fost aruncați în trei mari gropi comune, nu departe de Prut. Cei care se mai zbăteau în spasmele morții au fost omorâți cu lopețile. (...) Unii dintre morți zăceau îmbrățișati.”

Nu vă pot spune cât de multe emoții mi-a trezit această carte, pe care o așez la rand de „Cartea-mea-de-memorii-preferată” și nu numai. Le mulțumesc din suflet celor de la Bookia pentru posibilitatea de a o citi, a fost o onoare să pot cunoaște istoria unui asemenea suflet de om, și nu numai, pentru că povestea Aniței Nandriș-Cudla nu este povestea unei singure femei de la țară, ci este o întreagă istorie națională, o istorie a Bucovinei ce s-a scris cu pete de sânge și cu lacrimi. Cartea poate fi comandată de AICI, la un preț prea mic pentru o asemenea istorie.
Ediție, prefață și postfață de Gheorghe Nandriș
264 de pagini (de asemenea, care prezintă și poze cu familia Aniței)


14 comentarii:

  1. E prima dată când găsesc o recenzie a acestei cărți pe un blog pe care îl urmăresc, așa că mă bucur.^_^
    Am citit cartea acum vreo 3 ani și mi-a plăcut enorm. Plăcut în sensul că m-a lăsat în lacrimi. Autoarea scrie foarte frumos, chiar dacă are doar trei clase. M-a uimit cât de bine a reușit să se adapteze situațiilor neprielnice și să aibă grijă de familia ei.
    Felicitări pentru recenzie!

    RăspundețiȘtergere
  2. Bună, Raluca, și mulțumesc că ai trecut pe aici. Într-adevăr, cartea e emoționantă până la lacrimi și, acum, după ce-am citit-o, sunt absolut sigur că se numără printre preferatele mele. Lucrul pe care l-ai menționat tu e uimitor, printre muuulte altele.
    Mulțumesc, o seară plăcută!

    RăspundețiȘtergere
  3. Cred ca e prima data cand vad recenzia acestei carti pe un blog. Am mai citit articole, dar recenzie nu. Cartea este superba si ma bucur enorm ca am putut-o citi, iar recenzia ta e numai buna. Felicitari pentru reusita de a o citi. Ioana

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Atunci, chiar mă bucur că ți-au plăcut, atât cartea cât și recenzia. Te mai aștept!

      Ștergere
  4. E păcat că sunt puţini cei care au curajul să îşi spună poveştile atunci când e vorba de tragedii de genul asta. Dacă te interesează subiectul poţi să te uiţi aici: http://filmandmemorii.blogspot.ro/, găseşti şi un film pe site. De asemenea pe siteul Institutului Elie Wiesel găseşti, în format electronic, cărţi scrise de supravieţuitorii holocaustului (nu ştiu dacă au fost scoase şi în format fizic).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Chiar e păcat. Eu, unul, am rămas surprins de tot ce-am citit, surprins până la lacrimi și emoționat. E o carte superbă, o istorie națională. Mulțumesc pentru site, am să caut. De asemenea, mulțumesc și pentru acel site, abia aștept să le vizitez.

      Ștergere
    2. Tocmai am aflat că s-a făcut o piesă de teatru după carte, momentan se joacă la Teatrul Naţional

      Ștergere
    3. Vaai, serios? Trebuie s-o văd, neapărat. Cred că nu am să-mi pot stăpâni emoțiile, dar e ok. Îs natural, nu?
      Week-end liniștit!

      Ștergere
    4. Uite: http://www.tnb.ro/ro/20-de-ani-in-siberia

      Ștergere
  5. Îți mulțuuuumesc mult! Week-end liniștit și lipsit de vreme urâtă!

    RăspundețiȘtergere
  6. Am uitat sa mentionez ca recent am recitit romanul. Si am plans, iarasi. Multumesc ca mi-ai readus aminte de el.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și eu aș vrea să-l recitesc, dar am atâtea cărți pe listă. Oricum, volumul îmi va rămâne mereu în inimă!

      Ștergere
  7. La tine pe blog am vazut prima data cartea asta si mi-am cumparat-o, ca abia astept sa o citesc, nu iti mai zic :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur mult să aud asta! :) Trebuie s-o citești, sunt sigur că-ți va plăcea!

      Ștergere