joi, 24 iulie 2014

Clone


Ea

Am iubit-o de cum am văzut-o.

Era frumoasă. Am simțit în aer mirosul de „Ah, va fi a mea!”. Avea niște ochi misterioși, verzi și umbriți de niște gene lungi, niște ochi pictați de niște degete maro, de un artist interzis. O pensulă din lemn de cedru. Din lemn! O plăceam! Din spate, și chiar dacă purta fustă, era destul de strâmbă și i-am văzut bine forma fundul- rotund și ferm. Se mișca cu grația și puterea unui atlet, ca și cum ar fi putut să sară peste obstacole, să arunce cu sulițe, să înceapă un maraton, exterminându-și adversarii fără măcar să transpire. Odată, într-un bar, am cunoscut un bărbat care mi-a spus că-i plăcea când femeile mergeau pe spatele lui încălțate în pantofi cu tocuri înalte, iar eu parcă începeam să simt mici înțepături pe pielea ca de ceară. În acel moment mi s-a părut cam pervers, dar când am văzut-o pe ea, am știut la ce se referea. Arăta de parcă era gata să facă orice, dar absolut orice, pentru a obține ce-și dorește: fără devieri, fără a se opri la stop, fără vorbe în plus și fără discuție, brăzda aerul ca o săgeată care se înfingea, inevitabil, drept în țintă. Nu neapărat pentru că era puternică, ci își cunoștea foarte bine propria minte, iar la fel de bine își cunoștea și aptitudinile.
Era micuță și firavă. A fost primul lucru pe care l-am observat. Părul ei era ca un capac auriu pe o sticlă de parfum sculptată cu cea mai mare precizie. Era imaculată (și frumoasă), de la machiaj până la unghiile de la picioare, date cu ojă.


El

L-am iubit de cum l-am văzut.

A fost la fel de șocant ca traversarea unei dune de nisipi în deșert, pline de scorpioni veninoși, în spatele căreia îți vezi imaginea trupului reflectată în apele albastre-aurii ale unei lagune. La fel de tulburător (dar minunat) ca un abstinent care descoperă gustul alcoolului și mirosul tutunului, la fel de tulburător precum confesiunile unui opioman. Citisem cărțile, văzusem filmele, ascultasem muzica și oamenii, cercetasem și descoperisem, învățasem și reținusem, dar el m-a dat peste cap. Iubirea nu făcea parte din vocabularul meu, și nici nu simțeam nevoia de a-mi împărți patul cu altă persoană, canapeaua de lângă șemineu, aerul și pământul; nu simțeam nevoia de a-i face loc, nu simțeam nevoia decât de a-mi bea cafeaua singură, dimineața, uitându-mă la talk-show-ul lui Oprah și minunându-mă de caracterul de nepătruns al acestei femei. Observasem relațiile altor oameni, de parcă ar fi fost culturi de laborator într-un vas steril: le vedeam trăsăturile, emoțiile, bucuriile (care, uneori, mă scârbeau), cum își împărțeau trupul unul altuia, ca o dovadă imensă de sacrificiu, dar pe mine nu mă interesa, decât din punct de vedere științific. Oamenii păreau să fie atrași de diferențe, iar eu nu aveam nevoie de așa ceva. Eu nu aveam nevoie decât de mine. Eu eram la fel cu mine. Însă... Când l-am văzut intrând în sală, asemenea unui gigant într-o mare plină liliputani, l-am recunoscut și simțit ca fiind de-al meu. I-am mirosit singularitatea, independența- era parfumul meu. I-am gustat mândria- era mândria mea. Am făzut forma singurătății lui. A mea. Pentru prima dată în viața am simțit ceva. Voiam să fiu cu cineva. Să-i permit să se apropie destul de mult de mine, încât respirația lui să o respire pe a mea. Inima mea să bată, iar sângele lui să circule. 
El era mare și puternic. A fost primul lucru pe care l-am observat. Avea niște mâini mari și cărnoase, dar care n-ar fi omorât nici măcar o muscă. Brațe puternice, în care m-aș fi simțit în siguranță. Dacă mă îmbrățișa, aș fi știut și simțit că mă aflu în castelul lui, cu podul ridicat.

Noi

Ne-am iubit de cum ne-am văzut.

Eram suflete pereche, eram oameni pereche. Mai mult de-atât- sufletele noastre fuzionaseră, se amestecaseră cu iubire, suflu și speranță. Aveam atâtea chestii evidente în comun- amândoi eram ambițioși (și frumoși), cu o pasiune latentă pentru viață, amândurora ne plăceau plimbările, hainele- dar pe lângă asta, era ceva mai profund, ca și cum fiecare dintre noi avea înăuntru un spațiu secret care oglindea perfect spațiul interior al celuilalt. Ca o peșteră subterană, ca o vizuină rece de vulpe, încărcată cu pietre specifice și nespecifice, despre a căror origine nimeni nu era absolut sigur. Am mers prin viață ca niște jurnale închise cu cheie și ferecate cu lanțuri de lacrimi, iar atunci când sufletele noastre s-au întâlnit, ne-am deschis pumnii și am găsit cheia. Uneori, ne întrebam ce s-ar fi ales de noi dacă nu ne-am fi cunoscut. Probabil, toată viața ne-am fi simțit în plus. Eram ca niște ecouri care se loveau de pereții unui canion, fredonând aceleași note și partituri, gândind aceleași gânduri, simțind aceleași sentimente, gustând aceleași vorbe; credeam în soartă sau noroc, credeam în noi. Credința noastră era că fiecare își face propriul destin și eram dispuși, evident, la compromisuri și la sacrificii (mari sacrificii) pentru a ne pune aripile și a zbura cât mai sus, purtați de vântul salcâmilor. Împreună, ne întregeam în dimensiune. Eram amândoi frumoși, inteligenți și împreună. Eram amândoi o singură ființă! Amândoi.



miercuri, 23 iulie 2014

Pasiuni


Ești aici, în sfârșit. Te-am așteptat. Mi-am îmbăiat corpul, l-am uns cu uleiuri și port rochia albă, din dantelă, care îți place ție, rochia mea cea nouă; rochia care îmi îmbrățișează talia, așa cum fac mâinile tale, ca într-un cerc tandru și crud al posesiei. Câteva picături de parfum dulce (așa cum îți place) și-au regăsit refugiul pe clavicula mea și văd cum ochii (și trupul) tău sclipesc în așteptare în timp ce parfumul meu îți atinge nările. Mi-am prins părul natural, un mic coc elegant, iar câteva fire le-am lăsat să-mi cadă pe obrazul alb. Știu că asta te atrage!




 Draga mea, te-am simțit în aer, încă de înainte de a ajunge aici. Am simțit cum căldura cărnii tale crește întreaga temperatură din cameră, am simțit cum corpul tău cere supunere, iar sufletul tău e chinuit de obsesii. Te desprinzi din stâncă murmurând un cântec al Soarelui, o romanță a ierbii cosite, iar rochia ta (preferata mea) vălurește deasupra genunchilor tăi ceruiți. Îngenunchez ca să-i sărut, iar palmele îmi alunecă pe gambele tale, în jos, până la glezne. Îmi ridic privirea spre ochii tăi căprui, ca ai unei căprioare ucise de un lup prea flămând, în întunericul cărora plutește apa morții, iar dragostea din ei îmi topește oasele.

 
Ahhh. Stai în picioare, cu mâinile tale puternice în jurul taliei mele prea înguste (cred că ăsta e și motivul pentru care nu am vrut copii- sau poate tu nu ai vrut?!). Mă aplec spre tine, cu fața ascunsă în pieptul tău. Miroși a frunze, a iarbă, a lemn, iar eu te inhalez până în adâncurile ființei mele. Porți cămașa de mătase (preferata mea) pe care ți-am dăruit-o: cusături mărunte, firave, făcute de niște degete mărunte și lungi, cu un material atât de fin, de parcă ar fi piele de nou-născut. După ce ne vom înfrupta unul din celălalt, vom putea să mâncăm.




Te conduc spre restaurantul sculptat în stâncă, scuturând razele reci și dulci ale Soarelui, și mergem la masa noastră obișnuită de sub arcadele cu iasomie. Firav, îți alunecă rochia de pe umăr când te așezi, iar eu mă joc cu ea și-o aranjez la locui ei, pe rotunjimea fragedă și moale a cărnii tale. Nu e nevoie să comandăm, ei știu deja ce vrem, și în curând mâncarea aburindă e-n fața noastră, în mirosuri de nucă de cocos și hering.

Rupem triunghiuri de pâine caldă și le înmuiem în sosuri; bucata ta mi-o lipești de buze, iar eu te hrănesc cu a mea. Aleg o bucățică de pește și-ți țin furculița în față. Când te apleci să o mănânci, o iau din dreptul buzelor tale iar tu în schimb mă săruți. Gustul amestecat al mirodeniilor și al dorinței ni se amestecă în gură și ne alunecă pe gât.  



 Mai târziu, sătui, găsim patul acolo unde e mereu: sub umbrela copacului bătrân, lângă scheletul de trandafiri roșii (cum îmi plac mie) și albi (cum ne plac amândurora).


 Ne așezăm, pe pat și-ți desfac rochia (ah, cât îmi place rochia asta). Materialul îți alunecă pe corp, iar tu, ca o felină sătulă, te întinzi între satinurile luxuriante, mătăsurile fragile și catifelele seducătoare ce ne acoperă patul, punctate din loc în loc cu urme de dantelă. Capul tău se lasă pe spate, pe o pernă brodată, iar gâtul îți e un minunat arc al inocenței, unde mi-aș petrece întreaga viață; o boltă a perfecțiunii. Îmi scot hainele și vin lângă tine.



 Hainele tale și ale mele zac amestecate la capătul patului și eu stau pe-o parte, observând fiecare secundă de viață care-ți pulsează, puternic și fragil, pe sub piele. Respirația ta îmi cuprinde fața când te apropii și-ți treci degetele pe trupul meu, simțindu-mi din plin sânii, treasând linii de-a lungul coapselor și făcând vărtejuri pe abdomen, lăsând urme permanente în carnea mea. Ești gol, vulnerabil, delicat- înot în ochii tăi, în apa din ei, care mă păstrează până mă dizolv, perfect și total, în sufletul tău. Te așezi călare pe coapsele mele, chipul (angelic) îți radiază de iubire. Îmi înțelegi corpul și îl cunoști ca pe al tău, îi trasezi contururile cu degetele tale de mătase, îmi ții înima în cupa palmelor tale, înăbușindu-i bătăile. 


Apoi stăm întinși, încolăciți, sudoarea ni s-a amestecat, și vorbim blând despre noi, despre prezentul și viitorul nostru. Înțelegem că această combinație care ne-a dat viață, ne va aduce și moarte. Adormim ca doi îndrăgostiți, visând aceleași vise.



Iubim. Primim iubire. Suntem de neatins!

vineri, 18 iulie 2014

Clipe



Simți cum clipele, cu același pas egal și nepăsător trec pe lângă tine? „Pierdem ani în viață, iar la moarte cerșim clipe”, ne amăgim cu stupoare că „Lasă, voi face asta mâine”, ne pierdem într-un val fără putință de întoarcere, fără a lăsa nimic în urmă. Unde e intensitatea trăirii, durerea și dragostea, înțelepciunea și unde sunt sclipirile din ochi? Unde au rămas pasiunile neîmpărtășite, neexprimate? Viața se scurge, gonește pe lângă noi nemiloasă, nu ne dăm seama când și încotro merge. Ne trezim, ne transformăm, apoi murim. Să uităm de întrebări, de frustrări, de tot ce-i rău și să fim fericiți, să fim compleți. Împreună.

Înconjoară-te de oameni care te fac fericit, care te fac fericit și care, atunci când ai nevoie de sprijin, nu îți întorc spatele. Ei sunt cei care merită- cu adevărat- să rămână în viața ta. Ceilalți... sunt doar în trecere, niște străini fără măști!

„Fii realist, dorește-ți întotdeauna imposibilul”, spune Paul Coelho. Deoarece nimic nu e imposibil... deoarece VISUL de ieri este SPERANȚA de astăzi și REALITATEA de mâine! Poți face orice. Poți schimba lumea, începând prin a te schimba pe tine. Scapă din monotonie, poți face asta!

E atât de ușor să fii fericit. Când ești fericit, nu înseamnă că ai o viață perfectă, o mașină puternică, o iubită frumoasă sau cel mai „în vogă” telefon. Înseamnă că ai decis să lași greutățile deoparte, să vezi partea cea plină a paharului, să ignori neplăcerile vieții! Înseamnă să vrei să trăiești, să simți emoția de la sfârșitul unei cărți, să te bucuri de Soarele ce te privește, stăpân peste întreaga zi.

Da, poți trăi o viață lungă, zeci de ani, poate chiar o sută, dar asta nu înseamnă că ai trăit cu adevărat. Poți trăi o clipă plină, intensă... și să simți că ea a reprezentat întreaga ta viață. Indiferent la ce vârstă te aflii acum, poți rămâne setat la o singură pagină, la pagina în care ai simțit că trăiești din plin, unde ți-a vibrat toată ființa. Poți rămâne setat la o iubire veche, dar care este atât de prezentă în sufletul tău, poți rămâne setat la o noapte de dragoste, iar exemplele continuă. Fiecăruia ne rămân în suflet, înrădăcinate, asemenea momente... Asemenea momente atât de scurte și trecătoare. Viața este compusă din miliarde de asemenea clipe, dar preferăm să ascundem adevărul din inima noastră și să trăim într-o amăgire abstractă. Și chiar dacă viața merge mai departe, sufletul nu va uita; va răsfoi cartea vieții... Și se va întoarce tot la pagina unde a trăit... Clipa vieții!

Să presupunem că o clipă este o secundă și înmulțind-o cu șaizeci de două ori și cu douăzeci și patru obținem numărul optzeci și șase de mii patru sute, cam astea sunt toate clipele de care avem parte zilnic. Tu, care acum citești, câte clipe faci să conteze? Viața este doar o clipă, în raport cu infinitatea. Dar n-ai nevoie de o infinitate de clipe, ci doar de o clipă.... De clipa ta de glorie, de clipa de înainte de a deveni doar o amintire. 

Restul trec... Întotdeauna trec, trebuie doar să le dăm acordul!