luni, 29 septembrie 2014

Pachete promoționale de la 14.99 lei de la Editura Univers




Între 29 septembrie și 5 octombrie puteți câștiga romanul Iubire, de Hanne Ørstavik, cu semnătura autoarei.
 
La orice achiziție de minimum 150 de lei de pe www.edituraunivers.ro, primiți volumul cadou.
La acesta, se adaugă și transportul gratuit!
Ofertă în limita stocului disponibil.

Oferte 
9 cărți la 9 lei, vezi AICI
Pachete promoționale

Novel versus Goncourt

Preț întreg: 79,89 lei
Preț promoție: 29,99 lei

Trecut versus Prezent


Preț întreg: 42,99 lei
Preț promoție: 24,99 lei

Barthelme versus Barthelme



Preț întreg: 68,80 lei
Preț promoție: 19,99 lei

Mai multe detalii aveți AICI

Știri


Editura Univers în deplasare

A doua săptămână din octombrie marchează începutul caravanei târgurilor de carte pentru Editura Univers.
Între 7 și 12 octombrie, vom fi prezenți la Festivalul Internațional de Carte Transilvania de la Cluj-Napoca, unde vă așteptăm cu noutăți și oferte, dar și cu evenimente speciale, sărbătorind vizita în România a scriitoarei norvegiene Hanne Ørstavik.
Apoi, începând cu 9 octombrie, la Deva, va avea loc Salonul Hunedorean al Cărții. Cum se aniversează cea de-a XV-a ediție a festivalului, Editura Univers nu putea lipsi, astfel că îi așteptăm pe cititorii hunedoreni cu promoții și surprize.

Javier Marías pe englezește

Javier Marías, cunoscut în mai toată Europa pentru stilul său rafinat și poveștile pline de neprevăzut, câștigă teren încetul cu încetul și în mediul anglo-saxon. Veste cum nu se poate mai bună pentru un pasionat al culturii engleze, cum este Marías. The New York Times îi dedică un articol, în care se pomenește despre cel mai recent roman al scriitorului spaniol (Así empieza lo malo), dar și despre anteriorul, Los enamoramientos, tradus în engleză și care a depășit în vânzări toate volumele sale, fiind nominalizat printre finaliștii pentru National Book Critics Circle Award. Los enamoramientos va apărea în curând și în românește, la editura Univers.

Pentru a fi la curent cu toate noutățile Editurii Univers, vă recomand să vă abonați la Newsletter-ul editurii! Ne citim!
.

duminică, 28 septembrie 2014

Tot el, prezentul


Am să continui ce am început.

1. Animale de companie exotice
Semenii noștri care cresc animale de companie exotice, nebune, fac parte dintr-o categorie specială. Cea mai mare bucurie a lor e să te vadă cum te sperii scârbit de animalele lor. Iar eu nu găsesc nicio plăcere în a mângâia un păianjen uriaș, cât farfuria. Nu-mi doresc nici măcar să stau sub același acoperiș cu el, dacă nu e neapărat nevoie. Și abia atunci strălucește și eroul nostru de cursă scurtă, reușindu-i ceva de ce eu nu sunt capabil, așezându-și păianjenul pe mână. Felicitări, „you deserve a prize”! Și alături, într-o cușcă de sticlă, dormitează pitonul de cinci metri, visând să-l... sugrume!

2. Aparat de ras
Mă mir ori de câte ori aud sloganul cântat euforic: „Gilette, perfect bărbătesc”. Mi se pare mie sau chestia asta nu sună chiar corect? Barba nu face parte din profunzimile unui bărbat, ci pur și simplu îi crește pe față. Prin urmare, formula ar trebui să sune: „Gillete, pentru ce are bărbatul perfect”.
Mai nou, au apărut aparate de ras cu cinci lame. Trendul respectiv ne duce cu gândul la inflație. Acum zece ani, sau ceva mai mult, au apărut lamele duble, apoi cele triple, pentru ca mai apoi, în sfârșit, să apară cele cvadruple. Am stat odată să fac socoteala: la ritmul actual, în 2050 aparatele de ras Gillete „Ultra hardcore extra rocketsensitive” vor ajunge, probabil, la treizeci și opt de lame. Cu așa ceva vei putea să-ți bărbierește și ridurile, și tapetul de pe pereți. Atunci vor muri mai mulți copii în urma accidentelor cu aparatele de ras în baie decât din cauza minelor. Asta în cazul în care bărbaților le va mai crește barba, pentru că... evoluția este cel mai mare adversat al lui Gilette!

3. Aparate de fotografiat digitale
Aparatele de fotografiat digitale au cam scos din joc albumele de fotografii, nu mai încape nicio îndoială. Mai bine zis, cutiile de carton în are păstram fotografiile, deoarece albumele sunt semn că ai fi fraier și mic-burghez. Cu ajutorul unei asemenea cutii se onora cel mai bine posomoreala unei zile. Cotrobăiai prin amintiri, până când începea să apară un strop de melancolie, pe care o lăsai să te înghitî cu totul. Stând turcește, cu o poză ținută cu amândouă mâinile, se leagă șirul fără capăt al gândurilor și cunoștințelor pierdute. În fața computerului nu-i același lucru.
Clicul mouse-ului nu invită la melancolie!

4. Style
Pe vremuri, erau mai multe fete care aveau și.... fund! Dar ce spun eu aici: fund ferm, robust, în așa fel încât materialul îmbrăcat să ia forma sa. Apoi, totul a decăzut. Pe fund atârnă, flasc, pantalonii care se scufundă ca Titanicul. Scapă cine poate!

5. Baterii
Asta e din experiență proprie. Industria telefoanelor celulare consideră că nu vom băga de seamă că bateriile au o durată de viață tot mai scăzută. Nu avem nevoie de celulare cu o cameră video de inșpe milioane de pixeli, memorie de nouăzeci de giga și ecran cât un fund de copil, dar cu baterii care te lasă în pană după ce vorbești trei minute.

6. Căruț modern
... sistem stabil, exclusiv pe sructură tubulară din aluminium, cu element suplimentar de rigidizare dublu aliat, pârghie de comandă unică, pentru pliere simplă, coș separabil, eslastic și copertină protectoare ignifugă separată, coviltir reglabil fără trepte, în trei faze, cu piedici exterioare moderne, din oțel inox și geam de vizitare cromat...
Un SUV pentru mama-luptător a zilelor noastre.

7. Căști de motociclism?!

Câștile sunt concepute special pentru protejarea capului. Dar se pare că există fițoși care nu consideră și bărbia parte a capului lor. Mă întrec cam ce gândesc când își cumpără casca:
„La o adică, mă pot lipsi de mandibulă”, așa-i?

8. Cizme de călărie
Caut o domnișoară care, în ultimii doi ani, NU și-a cumpărat cizme de călărie. Intenții serioase. Posibilă căsătorie. Persoanele interesate se pot adresa blogului!

9. Cozi Rasta
Tineri și tinere, albi din pătura de mijloc, albi până la oase, care se duc la... coafor și își comandă cozi ca ale cântăreților de reggae, care arată ce parcă și-ar fi turnat rahat în păr.
Yo man? No man!


Ineluctabil. Am să mai revin!

joi, 25 septembrie 2014

„Seara cântărețelor” de Lídia Jorge- Recenzie




Sincer, drept să vă spun, nu mă așteptam ca această carte să-mi placă atât de mult. Atât de mult, vreau să spun! Recunosc, m-a atras enorm coperta, nu știu de ce. Și da, uneori, judec o carte după copertă, și, sincer să fiu, niciodată nu m-a dezamăgit o carte a cărei copertă m-a atras!

Lídia Jorge, născută în  1946, a studiat literatura franceză în Lisabona, iar primul său roman „O Dia dos Prodigios”, apărut în 1980, e considerat o contribuție majoră adusă literaturii portugheze a ultimilor decenii. Scriitoarea a câștigat numerioase premii pentru Literatură ale orașului Lisabona. Le mmagazine Litteraire, într-un număr dedicat celor mari zece scriitori străini traduși în Franța, o așează pe Lidia Jorge printre autori precum Zadie Smith, Mo Yan, Orhan Pamuk, Alice Munro, John Irving.

În garajul unei clădiri din Lisabona, un pian negru cântă singur, fără să fie atins de degetele cuiva, iar muzica lui ajunge până în
Africa. Sau, cel puţin, astfel i se relatează publicului povestea formării unui grup muzical compus din cinci tinere femei: Solange, o studentă de nouăsprezece ani, vizitată adesea de „zeul micii poezii“; surorile Nani și Maria Luísa Alcides, soprane cu formaţie clasică; Madalena, „The African Lady“, cea mai tulburătoare voce a grupului, capabilă de extraordinare modulaţii de jazz şi blues; şi, nu în ultimul rând, ambiţioasa Gisela Batista. Dar cât de mult trebuie să sacrifice fiecare pentru a atinge faima?
După douăzeci şi unu de ani, Solange, vocea narativă a romanului, ne dezvăluie teribilul secret care a dus la destrămarea grupului.”


Credeți-mă, nu vă pot spune câtă emoție este suprinsă în această carte, cât de multe are Solange de spus, cât de multe au celelalte fete de ascuns, și cât de multe are maestrina, Gisela Batista, de spus și de sacrificat, devenind o ștampilă pentru toate fetele din grup. Evident, am început să cred, după terminarea romanului, că avea o fire mult prea posesivă și puternică, dar, cu toate acestea știa ce vrea și știa ce să facă pentru ca succesului grupului să fie inevitabil. Chiar dacă acest succes avea să fie pătat cu  moarte și cu suferință. Gisela le cere tuturor să rupă orice legătură sentimentală, să facă sacrificii și să se dedice întru totul succesului grupului. Bineînțeles, nu toate respectă aceste reguli, iar viața lor ia întorsături bruște. 


Romanul le conține pe toate: sacrificii, glume nevinovate, seriozitate, pașii ce trebuie urmați în atingerea unei cariere încununate de succes și faimă. Și, nu în ultimul rând, romantism. Nu dragoste pentru versuri, pentru cântec și note muzicale, ci dragoste pentru un suflet și pentru un trup. Scene presărate cu umor și cu sentimente trăite până la apogeu. „Seri perfecte”, oameni noi, vechi prieteni și, iarăși, sacrificii.


Este un roman deosebit, o scriitoare deosebită. Pot spune că am citit ceva nou, ceva ce demult trebuia descoperit. Am învățat că este nevoie să gândești de două ori, înainte să iei o decizie; am învățat că sacrificiile nu te duc întotdeauna unde trebuie, dacă nu știi ce vrei, iar excesul de ambiție... dăunează, ca orice fel de exces. Mă bucur că am reușit să citesc această carte care, într-adevăr, a meritat tot timpul!

Am marcat și o serie de citate, secvențe, care mi-au plăcut și pe care vreau să le împărtășesc cu voi: 
  • „Vrem să fermecăm. Vrem să învingem fermecând, seducând. E destul de simplu, n-o să-ți ascundem asta. Vrem să-i încântăm pe oameni, mii, milioane de oameni. Vrem să fim mai mari decât fiecare dintre ei și toți împreună, vrem să stăpânim un talent pe care ei nu-l au. Vrem să intrăm în ei prin urechi, prin ochi, prin nervi, prin tot corpul. Înțelegi? Teatre, săli întregi pline de oameni înrobiți muzicii noastre ca prin farmec. Vrem lumea. Vrem să facem dragoste cu universul, vrem să-i oferim muzica noastră și să primim în schimb tot ce ne-a dat. Doar atât. Nu ne e teamă de cuvinte.” 
  • „După părerea ei, cei care ne iubesc cel mai mult ne împiedică cel mai tare. Trebuia să evităm acest gen de persoane pentru a ne concentra exclusiv asupra a ceea ce este important.”  
  • „Fericirea vine cu pași mici, dar când te părăsește, pleacă în salturi mari”.
  • „Fiindcă ce e viața, dacă nu o simplă ocazie? Indiferent că profiți sau nu de ea, viața tot se termină.”

Bineînțeles, exemplele ar putea continua. 

Vă recomandat cu mare drag această carte, merită citită, merită recitită; asta dacă doriți să aveți parte de puțină literatură de calitate!

O puteți comanda de AICI, la un preț super echitabil! Mulțumesc Editurii Univers pentru posibilitatea de a citi această carte magnifică!

320 pagini
Editura Univers
Traducere din limba portugheză și note de Laura Bădescu



miercuri, 24 septembrie 2014

Prezentul


Ineluctabil.

Nu am nimic împotriva clișeelor, dar oare mai există ceva dincolo de bâțâitul din fund, Mercedesul alb, dintele îmbrăcat în aur, legănatul din țâțe, treningul, moacele penale, „motherfucker”, lanțul de aur, semințele scuipate pe unde se apucă?

Videoclipurile de proxeneți, pițipoancele promovate la toate canalele de la televizor, știrile proaste,
femeie pe interes, căsătorite cu moșnegi de optezeci de ani?
Sportivi lăsați în urmă, în defavoarea modelul femeii promovate și a bărbatului cu bani? Oare?
Sincer, încep să cred, tot mai mult, că, în curând, singurul act de identitate de care vom mai avea nevoie va fi.... cardul de la bancă!

Nu înțeleg. Ce e prezentul? De fapt, ce a ajuns el să fie?

1. Reclamă de nepătruns
Ar putea cineva să-mi explice? Ar putea cineva să-mi explice reclama cu discoteca întunecată și liliecii, pentru Mazda? Sau reclama cu păpușile, pentru Opel? Sau filmul Ford, cu paznicul care alunecă și declanșează sistemul de alarmă? Oare vrăjitorii reclamelor au probleme sau trag pe nas înainte de a trece la treabă?

2. Reclame din toalete
În vreme ce stau pe scaunul din toaleta publică, sunt relativ ocupat să țin ușa budei, să rup hârtia igienică roz cu o mână, atent să nu-mi scap telefonul și ochelarii. Și, totuși, nu pot să nu remarc că pe toate suprafețele mai potrivite se face reclamă: „Aici ar putea să apară reclama dumneavoastră”.

3. Redbull (Energy Drinks)
A fost o vreme în care oamenii oboseau, încă. Foarte demult, greu de imaginat. Greu de imaginat, dacă-ți povestește cineva. Pe atunci, cei mai mulți tineri habar n-aveau de asta, în mobilier exista o piesă numită „PAT”, pe care oamenii se întindeau seara, când se simțeau obosiți, trăgeau o pătură peste ei și adormeau. Nu-i glumă. Și se trezeau, unii dintre ei, încă înainte de afterhour.

4. Reflectoare
Oare reflectoarele montate în fața discotecilor, care străpung cerul cețos al nopții, poartă un nume al lor? Ce-ați zice de „lămpi de atras proleți”?

5. Reviste pentru femei
Revistele pentru femei nu se ocupă, după cum am putea bănui, poate, de femei, ci de bărbați. Cum de altfel, la rândul lor, revistele pentru bărbați nu se ocupă de bărbați, ci, exclusiv, de femei. Prin urmare, din revistele pentru femei aflăm ce anume își doresc bărbații, cum gândesc, ce viseză, ce probleme au și cum pot femeile pune mâna pe ei. Lucru cât se poate de util, atunci când momâia de acasă se încăpățânează să dea totul pe gură.
Cum să pui mâna pe un bărbat. Iată, se pare, o temă esențială, dezbătută de majoritatea revistelor pentru femei. Sau pentru pițipoancele cu cercei roată, colanți și tocuri cu șosete. Halal!

Iată ce cred: multă vremei voi, fetelor, v-ați imaginat că este suficientă să vă îmbrăcați jeanșii cei mai strâmți ca să vă scoateți așa-zisul „fund” în evidență și să vă lăsați alesul să-și dovedească utilitatea, deschizând borcanul cu murături! Ce oroare!

Vă zic așa, femeile trebuie:
  • să asorteze neapărat culori obraznice de primăvară la un costum sobru („Îmi place cum ai combinat croiala sobră și culorile vii, de primăvară.”);
  • să-și aplice fondul de ten roz, proaspăt („Tenul roz, proaspăt, mi s-a terminat azi. Mi-a rămas doar cel maroniu-gălbui.”);
  • să fie nu prea cochete, dar seducătoare („Mi-ar fi drag să te iau acasă la mine. Și, totuși, poate mai bine nu”; ne dăm în vânt după așa ceva);
  • să consume alcool cu măsură, la întâlniri (ghinion, ghinion, ghinion);
  • să ne înnebuniți total clipind mărunt din gene, aruncându-vă șuvițele pe spate și expunându-vă gâtul.
Sau... Poate... Mai bine ne limităm la jeanșii strânși și la borcanul de murături?

6. Silicoane
Din țărână venim și în țărână ne ducem? Dar, chiar așa, cu silicoanele ce-o să se întâmple?

7. Automate pentru vânzarea biletelor
Până să apuc să-mi aleg biletul potrivit dintre miile variante de tarifare, apăsând pe ecranul sensibil, tramvaiul a luat-o din loc. De fapt, nu întotdeauna, că de multe ori întârzie suficient.

8. Bretelele transparente la sutien 
Sunt oricum, numai invizibile NU! Ele indică limpede că femeia care le poartă:
  • ar dori să-și ridice sânii;
  • ar dori să nu observe nimeni că și-a ridicat sânii;
  • pornește de la ideea că nimeni nu va observa bentițele de plastic, late de doi centimetri, sub care pielea arată ca un parizer presat.
9. Meniuri telefonice automate
Să spunem drept. Nu ne place să vorbim cu o mașinărie. Avem sentimentul că ne prostim și ne facem de râs. Nimeni, dar nimeni, nu-i în stare să poarte cu demnitate o asemenea convorbire:
  1. Dacă doriți să intrați în legătură cu unul dintre angajații noștri, pronunțați UNU.
  2. Unu!
  3. Ați spus... TREI? Dacă da, pronunțați DA!
  4. Nu!
  5. Bine, vă facem legătura cu departamentul TREI!
  6. Apoi repetitiv, vreme de vreo două ore, marele succes „Für Elise” 

În așteptare, am alcătuit următorul meniu pentru serviciul telefonic:
  • dacă suferiți de obsesii sau angoase, apăsați fără oprire tasta 1;
  • dacă suferiți de personalitate multiplă, apăsați 2, 3, 4, 5;
  • sunteți paranoic? Știm deja cine sunteți și ce doriți, nu este nevoie să apăsați niciun buton;
  • în cazul în care suferiți de halucinații, apăsați cifra 6 de pe telefonul uriaș și multicolor de pe balcon;
  • sunteți depresiv? Nu are importanță pe ce buton apăsați, în situația nefericită în care vă găsiți nu vă ajută cu nimic;
  • dacă aveți probleme cu memoria recentă, apăsați tasta 8, vă rugăm;
  • dacă aveți probleme cu memoria recentă, apăsați tasta 8, vă rugăm;
  • dacă aveți probleme cu memoria recentă, apăsați tasta 8, vă rugăm.

Solicitanți cu sentimente de inferioritate, vă rugăm să închideți, liniile noastre sunt momentan rezervate pentru persoane mai... IMPORTANTE!

Ineluctabil!

marți, 23 septembrie 2014

aici și acum



„doar câteva întâmplări am trăit
emblematice, pline de miez,
restul a fost
o simplă variațiune
pe-o singură temă
nuanțată diez
numai o dată iubirea
a-ncremenit grandios
în simbol,
ca și curajul
ori spaima, trădarea sau ura

obsesiv îmi vine în minte
câte un ins
feroce sau blând,
câte o întâmplare
ce și-a schimbat
semnificațiile
-fastă? nefastă?-
prin ani,
eu devenită lent ele,
alunecând
una
dintr-alta,
într-un joc
invizibil în stele
jucat,

și privindu-le
ca pe simboluri
gravate în fum
îmi osteiesc rănile remușcării
aici și acum”

Poezia nu îmi aparține, este scrisă de către fosta mea doamnă profesoară de română, Gabriela Chiran. Una dintre cele mai delicate, frumoase și inteligente persoane pe care am întâlnit-o vreodată.

Am vrut s-o împărtășesc cu voi, pentru că știu că o să vă placă!

duminică, 21 septembrie 2014

The ”Asking Books” Tag






Am primit acest tag de la Surorile Bibliotecă, care l-au preluat de pe blogul Cristinei, Healthy Reading.

Din câte am văzut, îs în jur de cincizeci și patru de întrebări, legate de cărți, la care eu voi răspunde. Dau tagul mai departe tuturor care au dispoziția necesară de a răspunde acestor întrebări!

1. Cartea/poveștile preferate din copilărie?
Să fim serioși, tot ce înseamnă basemele lui Ispirescu, Slavici, amintirile lui Creangă, Andersen! Cine n-a avut copilărie fără ei?
2. Ce citești acum?
Încă puțin și termin de citit „Seara cântărețelor”, de Lidia Jorge, după care mă apuc de „Jurnalul Oanei Pellea”, că prea se aude că e bine scris!
3. Ce carte vrei să cumperi, dar aștepți o reducere masivă?
„Înainte să adorm” sau „Inferno”.
4. Obiceiuri rele în ceea ce privește cărțile?
Hm. Hm. Mă las greu convins să-mi dau cărțile altora! Dar, în cele din urmă, fericirea se împarte!
5. Ce carte aștepți să citești cu nerăbdare?
„Fugara”, de sfânta Alice Munro. Scriitoarea asta e viață, nu alta!
6. Ai un  e-reader?
Nu, și nici nu am nevoie!
7. Preferi să citeși o singură carte sau mai multe în același timp?
Depinde. Spre exemplu, nu citesc numai cărți de literatură. Mai citesc și memorii, jurnale. În acest caz, merge să citesc, în paralel, o carte de beletristică și un jurnal! Nu încurc acțiunile, având în vedere că.... jurnalul, vezi, e real!
8. Ți s-au modificat obiceiurile în ceea ce privește cititul de când ai un blog?
 Sincer, da! 
9. Ultima carte pe care ai citit-o și ți-a plăcut mult.
„Smulgătorul de inimi”, de Boris Vian, recenzie făcută AICI.
10. Cartea preferată pe care ai citit-o anul acesta.
Uhm. Cred că „Dragă viață”, de Alice Munro. De fapt, tot ce înseamnă Munro mi-a plăcut!
11. Unde îți place să stai atunci când citești? 
În pat. Afară, pe o pătură, cu o pernă sub cap. În tren. La școală, în bancă. Oriunde. Însă nimic nu se compară cu cititul seara, la geam, la lumina becului de afară.

12. Cel mai incomfortabil loc unde ai citit?
În mașină, definitely!
13. Poți să citești în autobuz?
Nu prea călătoresc cu autobuzul! În tren, da, pot.
14. Unde, în natură, ți-ar plăcea să citești/citești?
Pe marginea unui lac!
15. Ce reguli ai atunci când împrumuți cărți?
„Mi-o dai înapoi așa cum ai primit-o!”.

16. Ai împrumutat cărți vreodată?
Sincer, nu prea îmi place să împrumut cărți de la alții... sau de la bibliotecă! Bine, am făcut asta, în special acum câțiva ani, când nu auzisem de site-urile online cu cărți sau altele. Acum, cred că nu am mai împrumutat o carte de la bibliotecă de câteva luni, aproape un an!

17. Scrii ceva pe marginea filelor din cărți?
Nu, îmi place să-mi păstrez cărțile curate!

18. Chiar dacă este o carte veche?
Chiar!
19. În ce limbă preferi să citești?
Română, bineînțeles!

20. Ce te face să iubești o carte?
Fiecare e unică prin felul său, fiecare carte te face să trăiești o nouă viață. Fiecare carte e specială!
21. Ce te inspiră să recomanzi o carte?
Recomand, de cele mai multe ori, cărțile care mi-au plăcut și care, într-un anumit fel, mi-au rămas în minte! „Pe aripile vântului” e viață, trebuie să o citiți MĂCAR o dată în viață!

22. Genul favorit?
Dramele, sincer. Poveștile de dragoste. Dar îmi plac și cele de aventură, misterioase. Și, evident, thriller-ele!

23. Genul pe care îl citești foarte rar este?

SF. Doamne, cred că nu am citit niciodată o carte SF!

24. Ce ai alege între a citi cărți propuse de profesorul de istorie, de fizică, de geografie sau de biologie?
De biologie, vreau o carieră din așa ceva!
25. Ai citit vreodată o carte stand-alone?
De cele mai multe ori, da.

26. Coperta preferată a unei cărți.
„Fugara”, de Alice Munro. Cum să nu îți placă așa ceva?



27. Cartea/seria preferantă momentan?
Cartea preferată? „Pe aripile vântului”, e superbă, e o carte de o viață! Seria preferată? Hm. „Hunger Games”, de Collins!
28. Gustarea preferată atunci când citești este?
Fructe! Fructe! Fructe! Susțineți mâncatul sănătos!

29. Numește un caz în care spoilerele ți-au ruinat cititul?
Din fericire, nu mi s-a întâmplat!
 
30. Cât de des ești de acord cu anumite critici aduse unei cărți?
Sunt de părere că relevă întocmai stilul scriitoarei/scriitorului. Evident, critici făcute de MARI critici!
31. Cum te simți atunci când scrii recenzii negative?
Asta-i viața. Gusturile nu se discută!
32. Dacă ai putea să citești într-o limbă de mult pierdută care ar fi aceea?
Nu știu. Și româna e o limbă pierdută, chiar dacă nu „de mult”!

33. Cartea ce te-a făcut să treci prin cele mai multe emoții.
„Hoțul de cărți”, de Markus Zusak!
34. Cartea din cauza căreia ești nervoasă și te temi să o începi.
Nu știu de ce întrebarea e pusă la feminin, dar trec peste. De ce să-mi fie frică să încep o carte?
35. Poetul favorit.
Stănescu, îndrăgostitul, și viața mea, Bacovia!
36.Câte cărți îți fac cu ochiul momentan?

În jur de vreo trei, patru: „Printre tonuri cenușii”, „Fugara”, „Înainte să adormi”, „Ce ne spunem când nu ne vorbim”!

37. Cât de des returnezi cărțile bibliotecii fără să le citești?
Citește mai sus!
38. Personajul preferat dintr-o carte.
Scarlett O`Hara, pe care, la început, e imposibil să nu o urăști! Și Mammy, din același roman!

39. Răufăcătorul preferat dintr-o carte.
Hm. „Dumnezeu”, din „Rațiuni criminale” de Patricia Cornwell!

40.Ce cărți ai vrea să citești în vacanță?
Ce-mi pică în mână!
41. Cât de mult ai rezistat fără să citești?
Am rezistat, asta contează!
42. Numește o carte pe care nu ai putut să o termini!
„Scarlett”, de Alexandra Ripley!
43. De ce anume ești distras cu ușurință atunci când citești?
Amintirile care mă năvălesc atunci când mă regăsesc în pielea personajelor!
44. Ecranizarea favorită a unei cărți.
„The book thief” și „Black swan”! Evident, și „Hunger games”. Ah, da, și „Pe aripile vântului”!

45. Cea mai dezamăgitoarea ecranizare a unei cărți.
„Jumper- oriunde, oricând”. Lasă de dorit!
46. Cei mai mulți bani pe care i-ai cheltuit deodată într-o librărie.
Cred că atunci când mi-am cumpărat seria Hunger Games, în jur de 75 lei! Restul, de pe net, tataie, îs mai ieftine!
47. Cât de des sari peste paragrafe doar ca să citești mai repede?
Sincer, sar peste detaliile nesemnificative, în aparență, dar se întâmplă rar!

48.Care este motivul pentru care ai renunța la o carte, deși ești la jumătate?
Observația că nu este ceea ce vreau.

49. Îți place să păstrezi cărțile în ordine?
Nu „îmi place”, „iubesc” să fac asta. Le aranjez tot timpul, după mărime și grosime, după culoare, gen, copertă.

50. Preferi să păstrezi cărțile sau să le dai altcuiva după ce le citești?
Prefer să le păstrez. Nananana!
51. Sunt cărți pe care le-ai evitat până acum?
Da. SF-urile!

52. Numește o carte ce te-a făcut furios!
Tot ce înseamnă Anthony King cu romanele lui polițiste. Îs frumoase, dar mereu eram frustrat când criminalul făcea o nouă victimă, iar modul în care era ucisă era atât de explicat, încât parcă îți venea să intri în carte și să-l oprești pe maniac. Die!

53. O carte ce nu credeai că îți va plăcea, dar ți-a plăcut!
„Monte Cassino”, de Sven Hassel!
 54. O carte ce credeai că îți va plăcea, dar nu ți-a plăcut!

„Scarlett”, de Alexandra Ripley! Nu va ajunge niciodată la nivelul lui Margaret Mitchell, scriitoarea romanului „Pe aripile vântului”!

Mult succes, o săptămână minunată! 

„Smulgatorul de inimi” de Boris Vian- Recenzie



Boris Vian (1920-1959), autorul „celui mai sfâșietor roman de dragoste din literatura lumii”, „Spuma zilelor”, este unul dintre copiii teribili ai literaturii franceze după al doilea război mondial, din școala lui Eugene Ionesco, Raymond Queneau, Jacques Prevert. „Iarba roșie”, „Furnicile”, „Toamna la Pekin” sunt câteva dintre cele mai celebre cărți ale lui Boris Vian traduse în românește.

Vă spun de pe acum, dacă doriți cu desăvârșire să citiți o carte bună, aceasta este alegerea cea mai potrivită. Recunosc, când am făcut cunoștință cu cartea m-a frapat, în primul rând, titlul, pentru ca, mai apoi, să-mi dau seama că nu este vorba tocmai de un criminal care-și ucide victimile pentru ca apoi să le „smulgă inimile”. Romanul este unul scurt, puternic, introspectiv, dar de esență puternică și tare, menit să-ți mai rămână în minte cel puțin câteva săptămâni după ce l-ai lecturat. 

Smulgătorul de inimi este una dintre cărţile cele mai puternice şi mai teribile despre dragostea maternă. Romanul desfăşoară în faţa ochilor cititorului povestea iubirii unei mame faţă de copiii ei, o dragoste auto-devoratoare, sacrificială şi posesivă, redată într-un registru uneori suprarealist, alteori oniric, de cele mai multe ori însă cu accentele unei realităţi halucinant de adevărate. Tot astfel, universul mental al copiilor, în care totul este posibil, capătă viaţă în acest roman al lui Boris Vian, care nu este cu nimic mai prejos, în tema pe care şi-a ales-o, decât Spuma zilelor.”

 

Romanul îl are în centru pe Jacquemort- un psihiatru care caută să phishanalizeze tot felul de minți pentru ca, în acest fel, să-și hrănească curiozitățile și mintea. Acesta poposește la casa lui Clementine, unde ajută și asistă la nașterea a trei copii, doi gemeni și un băiat aparte. Din acel moment, cartea începe să-și trateze subiectul principal. Satul în care ajunge Jacquemort este un sat extrem de simplu, în apartență, dar este bântuit de oameni fără respect, fără bun simț, fără umanitate și rușine, un sat condus de biserică și de gândul că „dacă îi ceri lui Dumnezeu, care e un lux, un lăcaș de detalii- trebuie să îi ceri, întâi, preotului- iar dacă preotul vrea, atunci el îi va cere lui Dumnezeu, nu tu”. Oameni amăgiți, ușor de condus și prostit. Jacquemort, venit din cu totul altă lume, este, la început, îngrozit de toate lucrurile la care, involuntar sau voluntar, este martor: târgul în care se vindeau bătrâni pentru cine știe ce orori, chinuirea animalelor în moduri groaznice și pentru lucruri nefirești, bătaia dintre preot și „diavol”, distrugerea încăperii bisericii cu pietre, copii pedepsiți într-un mod groaznic și nu numai. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, chiar Jaquemort- psihanalistul nostru, ajunge să se prindă în această horă a jocului perfid. Va deveni la fel ca oamenii pe care, în încercările sale, dorește să-i psihanalizeze și să-i cunoască. Scene de brutalitate frustă apar ca fiind naturale. Lumea prezentată de Vian este o lume inversă, o lume pe dos, o lume în care „să te cerți cu Dumnezeu” nu sună deloc ciudat, ci, dimpotrivă, sună lăudabil.

Cu toate acestea, Vian nu ni-l pune în față doar pe Jacquemort, ci și pe Clementine- mama celor trei copii. După ce naște, aceasta își pierde toată dragostea pentru soțul ei, iar cauzele pot fi interpretate. Eu, unul, am pus vina pe orgoliul ei imens de a nu mai fi aceeași, atât fizic cât și psihic, care era înainte de a naște. Vă las să trageți voi propriile voastre sfori! Clementine exagerează; cred că acesta ar fi cuvântul cel mai potrivit- exagerează cu o dragoste maternă maladivă, prea puternică, care este dusă până în măduva oaselor, până în întunericul lor. Dragostea pentru copiii ei se manifestă, cu trecerea timpului, ca o obsesie. De fapt, se transformă într-o obsesie: obsesie ca aceștia să nu pățească nimic. În nebunia ei, aceasta începe să creadă că orice lucru le-ar putea fi dăunător micuților. Din acest motiv, ajunge să facă lucruri greu de imaginat și suportat, însă, pe care, Boris Vian le ilustrează cu atâta normalitate, încât nimic nu pare nelalocul lui în demersul unei mame care se sacrifică pentru binele copiilor ei. Conștiința maternă a femeii este alimentată tocmai de aceste gesturi extreme. Cartea se împletește cu suprarealism, cu minți vechi, chinuite, cu vorbe „de lux”, „Dumnezeu de lux”, „ploaie măruntă” și obsesii maladive și neînțelese. 




O fi vorba despre dragoste de mamă? Obsesie? Sentimentul maternă mult prea dezvoltat? O fi Clementine, de fapt, o nebună? Eu am tras concluzia, dar vă invit pe voi să faceți la fel.


După părerea mea, aceasta este printre cele mai bune cărți citite în ultima vreme, pe care o recomand cu cel mai mare drag. Merită!

Mulțumesc Editurii Univers pentru posibilitatea de a citi această
carte care merită un loc de preț în biblioteca mea. Cartea poate fi comandată de AICI, la un preț mult prea mic pentru valoarea cărții!

176 pagini
Traducere din franceză de Diana Crupenschi


marți, 16 septembrie 2014

„Proscrisul” de Sadie Jones- Recenzie





Sadie Jones s-a născut la Londra dintr-un tată scriitor și o mamă actriță. După terminarea școlii, a lucrat în producția de televiziune și a călătorit mult în America, Mexic și Caraibe, înainte de a se muta la Paris, unde a predat limba engleză și a început să scrie scenarii. Întoarsă la Londra, a lucrat mult timp ca scenaristă înainte de a scrie romanul de debut „Proscrisul”. Sadie Jones trăiește în Londra împreună cu cei doi copii ai săi și soțul ei.

Romanul „Proscrisul” a primit în anul 2008 premiul „First Novel Award”, fiind, după cum Margot Livesey spune, „În tradiția romanelor Ispășire de Ian McEwan și Rămășițele zilei, de Kazuo Ishiguro, dar cu voce narativă proprie și mai mult decât captivantă, Sadie Jones evocă acea clasă de mijloc britanică a anilor 1950- puritană, bigotă, dar în secret abuzivă... Proscrisul este un roman plin de pasiune și de suspans, despre cei care încalcă regulile și cei care le respectă. Un minunat roman de debut.”; iar, după cum Tracy Chevalier spune, „un roman elegant, subtil și obsesiv, care mi-a rămas în minte mult timp după ce l-am terminat. Sadie Jones are o carieră lungă înaintea sa”. Și nu mă înșel!

Toată viața lui Lewis, un băiețel de doar câțiva ani, se schimbă atunci când acesta iese împreună cu mama sa, Elizabeth (Lizzie) la picnic, pe margiunea unui lac. Când se scufundă în apă, acesta observă ceva și încearcă să-l tragă la mal. Nu reușește, din acest motiv o cheamă pe mama sa să-l ajute, iar el iese pe mal. Astfel, mama lui se scufundă să vadă ce este, dar, în cele din urmă, nu mai reușește să iasă, deși Lewis încearcă să o ajute, înspăimântat și panicat. Viața lui ia o întorsătură groaznică din acel moment!

Tatăl său se îndrăgostește de o altă femeie, Alice, pe care Lewis o acceptă cu greu, deși ea încearcă să-i ofere tot ce-i poate oferi și se comportă cu el în așa fel încât să nu-l lase să-și amintească de moartea mamei naturale. Romanul surprinde toate aceste încercări, pline de pasiune, de dorință și de viață. Peste câțiva ani, Lewis, supărat și băut, se duce la biserica din sat unde era îngropată mama sa și îi dă foc. Este salvat, însă, după anchetele făcute, condamnat la trei ani de închisoare. Povestea începe întocmai cu momentul când aceste iese din închisoare și se întoarce acasă.

Stilul lui Sadie Jones este unul familiar, ușor, elegant și fără prea multe metafore care să înfrumusețeze. Prezintă totul fără perdea, ca și cum ți-ar pune în față o scenă de teatru, pe care personajele o joacă cum știu ele mai bine. 

Între Alice și Lewis se leagă o strânsă dragoste. Imaginează-ți, să ai o relație cu propria mamă vitregă! Bineînțeles, romanul nu prezintă doar viața lui Lewis. Tamsin, Kit, sunt, de asemenea, persoane importante în viața lui Lewis, care reușesc să treacă prin experiențe menite să le inițieze într-o lume mult prea mohorâtă și fadă. Kit îi poartă o iubire neîmpărtășită, este bătută de tatăl ei și chinuită, iar Lewis simte o atracție fizică nebunească pentru Tamsin. Tamsin, la rândul ei, fată de succes și... independentă!

Sex în locuri neașteptate, dragoste, bătăi și vânătăi, cuvinte nespuse, necuvinte, tăieturi, suferință și mister. Sentimente, păcat, amintiri și gânduri. Cuvinte prost alese și spuse când nu trebuie! Încercări și eșecuri! Viață! Personajele sunt ușor de înțeles și albe, le poți picta cum vrei!

Sadie Jones reușește să le aducă pe toate într-un roman de succes, care merită citit și pe care l-am citit cu mare drag!

Editura Leda, Grupul Editorial Corint
367 pagini
Traducere din limba engleză de Adrian Buz

duminică, 14 septembrie 2014

Radicali însufletiti



Ea

Eram ea, soția lui.

În noaptea dinaintea nunții, copleșită până peste cap de emoții, m-am tot ridicat din pat și mi-am atins rochia lungă și albă din dantelă, lăsându-mi degetele albe să alunece peste perlele strălucitoare și mărunte din jurul gâtului, mângâind volanele materialului și mătasea din jurul mânecilor. Știam că atunci când aveam să o îmbrac a doua zi dimineață, când aveam să o las să-mi alunece pe piele, aveam să mă transform, centimetru cu centimetru, în ceva inevitabil: eu.
Crescută în fosta familie, aș fi putut fi un pahar cu apă pe masă, tremurând un pic atunci când cineva lovea din greșeală colțul din lemn sau piciorul mesei, dat la o parte atunci când trebuia făcut loc pentru piureul de cartofi și salata de pui. Mama se uita prin mine și vedea gingășia surorii mele, tata sorbea din mine doar ca să-și potolească setea, iar sora mea arunca cu mine de pereți de fiecare dată când o apucau dracii. Dacă m-ar fi răsturnat, n-aș fi fost decât o urmă trecătoare pe fața de masă, evaporându-mă în aerul pe care îl respirau și îl gustau. Aveam un nume împrumutat de la altcineva, o înfățișare grozavă care, însă, nu amintea de niciunul dintre părinții mei, făceam parte dintr-o familie care se putea destrăma în orice moment, iar scopul meu nu era decât să slujesc, făcându-mă utilă. Eram utilă, pentru că prin prezența mea deloc remarcabilă, subliniam frumusețea surorii mele. Eram utilă pentru că demonstram că tata era potent și mama fertilă: „Două fete! Minunat!”. Eram utilă pentru că tata ajunsese să creadă că ar fi putut fi un tip competitiv, că succesul meu academic se datora genelor lui. Vedeți, dădeam bine când se făceau calculele!
Rădăcinile mele erau lipsite de nutrienți în pământul familiei mele, nu puteam înflori în acel sol, așa că atunci când am plecat de acasă și am devenit a lui, am știut că aveam să devin vizibilă, audibilă. Am știu că aveam să devin o lumină. Și așa a fost! Am devenit foarte pricepută în arta măștilor, îmbrăcând mai multe straturi de identitate, de emoții și expresii, așa cum îmbrăcam hainele. Am învățat să pictez pânza goală a feței mele cu chipul unei femei experimentate, cu potențial, echilibrate, care să fie luată în calcul, nu dată la o parte și călcată în picioare. Fiecare pudră nouă, fiecare cremă nouă, toate pensulele și toți bureții erau o investiție în viitorul meu, o urmă trasată adânc pentru a șterge trecutul ineluctabil. Gura-mi căpăta tot felul de culori, de la rujuri perlate la nuanțe lucioase, lipicioase sau mate și cream cu generiozitate buze senzuale, cărnoase și substanțiale. Exersam toată gama de zâmbete potrivite pentru un eveniment: puteam fi ușor amuzantă, secretoasă, atotcunoscătoare, inteligentă, cu reacții prompte, pentru ca apoi să trec la fata prostuță, neinițiată și maleabilă.
Mama mea a fost în permanență în război cu propriul corp, care se revărsa peste curele, atârna pe sub nasturi și amenința fiecare cusătură, iar eu, tocmai de asta, eram hotărâtă să nu fiu ca ea. Eram de felul meu micuță, dar în mod eliberat am devenit firavă, și mi-am organizat garderoba, apetitul și mesele în așa fel încât formele mele să iasă în evidență. Talia mea mică se mândrea cu curele, cordoane, lanțuri care zdrăngăneau ca să atragă atenția. Mai jos, coapsele mele înguste promiteau o femeie la care poftele-ți rămâneau pofte, o femeie care se lasă greu și cui trebuie. Purtam colanți care străluceau ca pielea unsă cu ulei de bebeluș, iar pantofii mei erau extravaganți, uneori, chiar ciudați, și indicau apucături decadente pe care nu le aveam. Eram o capodoperă: o piesă de teatru creată ca să-mi capitvez publicul. Publicul meu!
Însă el m-a făcut reală, a insuflat viață în statuia de ceară pe care o plăsmuisem. M-a dezbrăcat de costumul în caremă deghizasem, oricât ar fi fost el de convingător, și mi-a legat sufletul de al lui. Voiam să mă ofer lui toată!

Și asta am făcut,
Am început să respirăm același aer!

El

Eram el, soțul ei.

Îmi aduc aminte că tatăl meu avusese parte de trei nunți, dar, cu toate astea, mă îndoiesc că avea habar ce înseamnă „nuntă” cu adevărat. Era un tip comod, controlat de ceea ce avea în pantaloni și înfometat după companie: atâta timp cât era dispusă să-i gătească și să-i încălzească patul, o femeie era la fel de bună ca precedenta și următoarea. Sperasem mereu că mama fusese deosebită, că relația lor a fost una bazată pe iubire, nu pe o nevoie care trebuia satisfăcută, pentru că cel puțin așa aș fi fost rezultatul unei tandreți, fie ea și trecătoare. Uneori credeam că îmi amintesc de mama mea; uneori, când toată lumea dormea, mă strecuram jos pe scări, în spălătorie,  unde mirosul de detergenți și săpunuri îmbăia atmosfera combinate cu aerul rece, provocându-mi amintiri atât de puternice încât parcă o vedeam pe mama ridicând coșul cu rufe și adăugând hainele albe în cuvă. Îi auzeam vocea. Dar sentimentul de siguranță rămânea cu mine. Îl luam cu mine sus și la culcare apoi, până adormeam, îmi imaginam că aș putea să-l înfrunt pe tata. Să-l opresc să mai facă asta, să-l opresc la jumătatea urletelor. După ce m-am însurat cu ea, m-am simțit ca și cum m-aș fi mutat de tot în spălătorie, stând pe jos și știind că, la fiecare chemare, mama avea să se arate și să-mi sărute podul palmelor. Să mă îngrijească atunci când mă loveam la picior sau îmi zgâriam cotul. Când ea se cuibărea lângă mine în pat era ca și cum nici tata, nici actuala mamă, nici frații mei și surorile vitrege n-ar fi existat vreodată.
Istoria începuse să se scrie atunci când ne-am întâlnit. Atunci când ne-am atins privirile. Îi iubeam corpul, o umbră palidă traversând dormitorul spre baie, coapsele ca o invitație osoasă, inima bătând înfometată, sânii definind trandafiriu linia trupului. Puteam să mă lipesc de ea și să o cuprind cu totul, corpul meu păzind-o de dușmani și ferind-o de privirile curioase. Numai eu știu că scâncea în somn. Numai eu știu că uneori sărea în capul oaselor paralizată de spaimă. Niciodată nu-mi putea spune dimineața de ce tatăl ei anost îi bântuia visele. Ce făcuse. Nu voia, nu putea, iar eu îi respectam deciziile și nu insistam. Numai eu știam că atunci când se tăia, se speria atât de tare încât începea să plângă la vederea propriului sânge. Numai eu îi puteam oferi alinare, protecție, iubire și viață. Mi-a spus că în copilărie nu plânsese niciodată,, nici când cădea și se lovea, așa că acum avea de unde plânge, lacrimi ținute în frâu de-a lungul anilor nepăsători. Odată, când motanul nostru s-a îmbolnăvit, a fost de neconsolat, pentru că veterinarul ne spusese că s-ar putea ca pisoiul să nu aibă forță pentru a rezista intervenției majore de care avea nevoie. Timp de o săptămână, ea a sunat la muncă și a spus că era bolnavă, pătându-și astfel dosarul imaculat, iar eu când mă întorceam acasă la sfârșitul zilei o găseam încolăcită în jurul pisoiului, pe care îl hrănea cu biberonul. La fel de bine, putea să-l alăpteze!
Abia dacă a dormit toată săptămâna și venea în dormitor de trei sau patru ori, ca să-mi spună în ce stadiu e. Nu mă deranja! Voiam să-i ofer tot ce pot, toată protecția mea și toată viața mea. Era mâna ce mi-a fost întinsă pentru a scăpa de perdeaua ce îmi acoperea chipul, era piciorul drept al succesului meu, era gustul ce lipsea din viața mea. Voiam să-i ofer tot!

Și asta am făcut,
Am început să respirăm același aer!

sâmbătă, 13 septembrie 2014

Volum nou la Editura Univers






Salutare, dragi cititori!

După o vară în care, deși nu s-au făcut prezente noi apariții, s-a lucrat la cele ce vor fi publicate în toamna asta, Editura Univers ne prezintă un nou titlu, proaspăt venit din tipar: „Ciudata mea căutare pe urmele lui Mesonge”, scrisă de către Malcolm Bradbury, scriitor ce se înscrie în seria romancierilor ironici, dar plini de umor și surprinzători!


Câteva date despre carte și autor:

„Sir Malcolm Stanley Bradbury (1932–2000) şi‑a terminat primul roman, Eating People is Wrong, în 1959. Este cunoscut ca romancier, autor de povestiri și expert în romanul modern; a publicat cărţi despre Saul Bellow, E. M. Forster, F. Scott Fitzgerald. Malcolm Bradbury a întemeiat în 1970 împreună cu Angus Wilson primul curs de creative writing din Marea Britanie la University of East Anglia. Când a fost lansat acest curs, ideea că cineva putea fi învățat cum să scrie ficțiune a stârnit un adevărat scandal în lumea universitară britanică. Un singur student s‑a înscris la acest curs. Numele lui era Ian McEwan.
Dintre cărţile lui Malcolm Bradbury traduse în româneşte, cea mai cunoscută este Un om al istoriei (Editura Univers, 1991, colecţia RSXX).

Structuralişti, post‑structuralişti, deconstructivişti, adepţi ai lecturii eronate şi alţi oameni ocupaţi şi utili de pe la universităţile de pretutindeni au cugetat pentru foarte scurt timp asupra acestei întrebări. Unii chiar au îndrăznit să întrebe: A existat el?
Se ştiu puţine despre el. Originea lui rămâne un mister. Sosirea lui la Paris pare să fi fost un accident ţinând de circulaţia trenurilor. Textul său monumental, La Fornication comme acte culturel, nu a fost citit niciodată şi nici nu a fost scris cu această intenţie. Totuşi, în Ciudata mea căutare pe urmele lui Mensonge, Malcolm Bradbury arată că Mensonge a fost deconstructorul deconstructivismului, un om care a ştiut tot ce era de ştiut despre noua filosofie (ca să nu mai vorbim de nouvelle cuisine).
Prin acest text esenţial, Bradbury îl plasează, în sfârşit, pe Henri Mensonge acolo unde îi este locul: în repertoriul marilor gânditori ai secolului XX, alături de Freud, Foucault, de Beauvoir şi Bardot.”

Vă invit cu tot dragul să citiți această carte, care se poate comanda de pe site-ul Editurii Univers (mai concret, de AICI) la un preț demn de nerefuzat. De asemenea, vă recomand să vă abonați la Newsletter-ul Editurii, pentru a putea fi la curent cu toate promoțiile și noile apariții!

Lectură păcută și toate bune!