miercuri, 22 aprilie 2015

„Sfârșitul poveștii” de Lydia Davis- Recenzie



Într-adevăr, facem alegeri pe care, de multe ori, le regretăm și de care nu suntem mândri, dar și alegeri care ne fac să ne bucurăm de propria noastră existență. Și încă facem, pentru că acesta este destinul omului, precum și rațiunea sa îl antrenează să facă astfel: să greșească, dar nu fără rost, ci să-și dea seama de greșeala făcută, nu numai pentru a nu o mai face și a doua oară, ci pentru a-i sfătui și pe ceilalți să nu o facă – suntem oameni, până la urmă. O persoană cu voință liberă, cu sentimente, cu idealuri și vise, care știe că este o distanță infimă de la zâmbet la lacrimă, de la bucurie la dispreț, de la soare la ploaie și de la zi la noapte. Pentru că, uneori, lucrurile nu trebuie analizate în profunzime pentru a le găsi esența, ci, pur și simplu, trebuie doar privite în simpla lor complexitate. Până la urmă, suntem simpli, suntem foarte simpli, dar încercăm să părem extrem de complicați și, ciudat, unii chiar reușesc să facă acest lucru, doar din teama de a nu fi, ei bine, prea simpli, pentru că mulți cred că dacă nu ești complicat, nu ești interesant, adică nu interesezi, adică ești doar un punct într-o linie continuă. Într-adevăr, dacă nu ai poveste de spus, un zâmbet de înfățișat și sentimente de adus, nu prea ești persoana care să întrețină o atmosferă, dar nici nu înseamnă că nu poți trezi interesul cuiva. Până la urmă, simplitatea e relativă: mi-aș cam prinde urechile dacă ar fi să desenez schițele unui apartament, spre exemplu, dar unui student de la arhitectură i-ar fi floare la ureche – simplu. Dar nu mă refeream la simplitatea lucrurilor, ci la simplitatea unei persoane, în rândurile de mai sus am vrut să surprind relativitatea acestui aspect. Simplitatea unei persoane stă în ochii acesteia, în zâmbetul ei, în felul în care vorbește. E ușor să fii simplu. Mai greu este să fii simplu și, în același timp, interesant. Și să insufli acest lucru și celor care te înconjoară. Ei bine, Lydia Davis și-a găsit muza inspirației în propriul ei fost iubit, care, acum, după atâția ani, îi năvălește în minte și, încetul cu încetul, surprinsă între mai multe bătăi de inimi co-existente, o fac pe autoare să scrie acest roman de o sensibilitate aparte, pur feminină, care deopotrivă mi-a plăcut și m-a făcut să vreau să citesc și celelalte cărți ale autoarei.

Lydia Davis s-a născut în 1947, în Massachusetts, SUA. A publicat mai multe volume de proză scurtă și romanul „Sfârșitul poveștii”, pe lângă eseuri și traduceri din scriitori francezi ca Gustave Flaubert, Marcel Proust, Maurice Blanchot. A primit numeroase distincții internaționale pentu opera ei, cea mai importantă fiind prestigiosul Man Booker International Prize, care i s-a acordat în 2013. A predat literatură și scriere creativă la universități americane cu tradiție. A fost căsătorită cu scriitorul Paul Auster, iar în prezent este căsătorită cu artistul vizual Alan Cote. Are câte un fiu din fiecare căsătorie.

El - poet publicat în reviste citite în tramvai, student angajat part-time la o benzinărie, cu doisprezece ani mai tânăr decât ea, irascibil, pierdut în lume, în căutarea scopului său existențial, iar ea - traducătoare, femeie singură, care încearcă să se mulțumească cu statutul său social mediocru, care aspiră la mai mult, care luptă cu sine însuși într-o lume care o încorsetează într-o societate provincială, lipsită de esență. Ei doi, dureroase amintiri și replici nu prea plăcute, certuri care se înecau în sărutări și în dorințe. Inevitabila despărțire, iar apoi ea își amintește prima lor întâlnire - care este, de fapt, începutul poveștii -, imaginea de Adonis sculptat a acestuia, umbra sa care cădea lungă pe caldarâmul încins de soare, dar cele mai dureroase amintiri sunt cele de după sfârșitul poveștii, când, incapabilă să accepte ceea ce tocmai se terminase, acele amintiri care mereu îi aducea împreună, îl pândea la locul de muncă, îl urmărea și punea la cale întâlniri la care el nu venea niciodată. Dar, cu toate acestea, pentru o femeie obsedată de iubitul ei, sunt irelevante.
Pentru că despre asta este acest roman, despre o dragoste nespusă, neîmpărtășită la potențialul ei, despre dorința pătimașă, patetică, a unei femei care își caută reîntregirea în bărbatul care, cândva, dormea alături de ea, lângă bărbatul cu care-și servea ceaiul negru, cu care citea, cu care compunea poezii și traducea cuvinte de care n-a mai auzit niciodată. Când relația dintre ei a luat sfârșit, viața femeii s-a întors la o sută optzeci de grade: a început să se gândească, din ce în ce mai mult, să scrie despre povestea ei de viață, să împărtășească și celorlalți ceea ce a trăit, frumos - oricât de puțin ar fi durat, alături de acest bărbat. Cu toate acestea, acum intervine, aș spune, aspectul definitoriu în acest roman: timpul, care aduce cu sine amintirile, ascunse în sertărașe ale minții, dar ferecate de un lacăt ruginit, peste care anii și-au cernut trupul. Astfel, autoarea începe să-și scrie cartea descriind momentul în care l-a întâlnit pe acest bărbat, apoi urmează întocmai povestea lor până în momentul în care s-au despărțit și, deși am crede că se oprește aici, partea interesantă tocmai începe după ce cei doi s-au despărțit. Autoarea își amintește lucruri întâmplate în trecut, de care este mândră, care o fac să-și pună întrebări, care o fac să fie demoralizată, să plângă, să râdă, să aibă satisfacția unui om împlinit sau ratat, însă tu, ca cititor, ajungi să fii confuz, lucru pe care însăși autoarea îl exprimă: nici ea nu știe, prea bine, dacă aceste lucruri chiar s-au întâmplat. Păi, s-a întâmplat într-o zi de marți, dar, de fapt, era miercuri, și el a a trecut cu mașina sa roșie prin fața casei mele, dar, de fapt, nu i-am văzut fața, însă este foarte posibil să fi fost el, pentru că sunt puține mașini roșii în cartier, dar apoi de fapt era o mașină albastră și avea numărul lui, deci el trebuie să fi fost. Înțelegeți? Oricum, mi-a plăcut enorm de mult acest joc „du-te-vino” de perspective, întrucât am putut să jonglez cum vreau cu personajele și amintirile imprecise ale autoarei.

După cum v-ați dat seama, cartea este un jurnal. Un jurnal sensibil, despre iubire neîmplinită, dar plină de patos, a cărei flacără arde și după ce iubirea fizică nu mai există, o iubire lipsită de carnalul ființei, dar care se dorește până la sfârșitul vieții. Sărutări, priviri ascunse, îmbrățișări pe la spate, nopți petrecute împreună, sub cerșafurile pline de sudoare, cărți plictisitoare, poezii despre iubire și rolul omului pe pământ, dorințe nespuse și pagini nescrise. Într-un al doilea plan, ne este înfățișat prezentul romanului, și anume încercarea scriitoarei de a duce la bun sfârșit manuscrisul acestui roman. Eu, unul, am considerat, într-o oarecare măsură, haioasă această scriitură din planul secundar al poveștii: autoarea nu e prea sigură că o să termine această carte, cum de altfel nu e prea sigură că scrie ceva care să atragă, care să placă, și iarăși nu e prea sigură că ceea ce a scris chiar s-a întâmplat, cândva, într-un trecut nu prea îndepărtat. Un amalgam de „ce-ar fi fost dacă” și „ce frumos a fost” pune stăpânire pe ideea acestui roman, ca o călătorie trăire ipotetică în trecutul apus al ființei, amintirile fiind mașina timpului în acest roman, poarta către un Trecut care se dorea a fi fost altfel. Am observat, de asemenea, în inima autoarei, sentimentul unei frici profunde, al unei dezamăgiri ce capătă puseuri de tristețe: dorința de a-și așterne pe hârtie toată inima, tot sufletul chinuit de neîmpliniri și plin de contradicții, însă drama naște din gândul acesteia că niciodată nu va reuși să ducă la bun sfârșit acest lucru.

Întrucât este un jurnal, cartea nu prea prezintă liniuțe de dialog. Autoarea povestește, la persoana întâi, viața ei, viața lui, viața lor, sentimentele ce-o încercau în preajma lui și care-o încearcă atunci când îl vede pe stradă, deși niciodată același. Unii ar putea considera cartea plictisitoare, cam plastică, ați spune, prea multe descrieri, prea puțină acțiune, prea puțin sex, prea puține scene, să le zic așa, „comerciale”, care cumpără. Ei bine, nu, cartea este, și pot spune asta fără să strânesc neplăceri, literatură frumoasă, adevărată, care te poartă în mintea cititoarei și te face să te întrebi, alături de ea, aceleași lucruri, care se pierd, de fiecare dată, în acel „dar dacă”. Scriitoarea are un stil ușor, profund, și nu se mulțumește doar cu plasticitatea, ci și cu cultul formei, dorește să aducă cititorul cât mai aproape de ceea ce scrie. Îmi plac jurnalele, iar acesta se află în topul cărților citite care fac parte din această „tagmă”.

Ca de obicei, am selectat și niște citate și pasaje care mi-au plăcut; vi le voi prezenta pentru a vă da seama de stilul autoarei:

„Mă pomeneam mergând în spatele unei siluete familiare, solide, musculoase, nu cu mult mai înaltă ca mine, cu păr drept și blond. Dar capul se întorcea, iar chipul era așa de diferit de al lui, fruntea greșită, nasul greșit, obrajii greșiți, încât devenea urât doar fiindcă ar fi putut fi și nu era al lui.”

„Să revăd în amintire seara aceea era aproape mai bine decât s-o trăiesc atunci, în realitate, fiindcă o derulam atât de încet cât voiam, nu-mi făceam griji legate de cum să mă port, nu mă frământau îndoieli, fiindcă știam ce urma să se întâmple. Am retrăit-o de atât de multe ori, încât poate că se întâmplase așa numai ca s-o pot retrăi eu mai târziu.”

„Dacă era aprinsă lumina, îi vedeam fiecare detaliu, până la textura pielii, iar dacă în cameră era întuneric, vedeam conturul lui profilat pe cerul neclar de afară, dar în același timp îi știam chipuș atât de bine încât îl puteam vedea și pe acela, și chiar și ce expresie avea, deși fără lumină nu era la locul lui chiar orice detaliu.”

„Credeam că în anumite cazuri oamenii se îndrăgostesc lent și treptat, iar în altele absolut subit, dar experiența mea era așa de limitată încât nu puteam fi sigură. Mi se părea că mă mai îndrăgostisem doar o singură dată înainte.Uneori simțeam că îl iubesc, dar alteori nu, și fiindcă el era vigilent și inteligent, trebuie să fi observat când păream să-l iubesc și când nu, și poate că nu prea mă crezuse din cauza asta. Poate că de aceea ezitase și lăsase atâtea zile să treacă, după ce i-am zis că îl iubesc, înainte să îmi răspundă.Cred că mai întâi a apărut un fel de foame de el, urmată de un sentiment de tandrețe, crescând treptat, față de o persoană care născuse o asemenea foame și apoi o satisfăcea. Poate că asta simțeam pentru el și credeam că este iubire.”

Credeți-mă, cred că am pe puțin unsprezece semne făcute la pagini acolo unde am găsit citate care mi-au plăcut. O frumoasă călătorie în viața unei femei care merită cunoscută, a cărei poveste merită citită și spusă mai departe - eu deja m-am apucat de acest lucru. O poveste de dragoste, dacă nu și o dramă contemporană, dar povestită într-o manieră care te duce cu gândul la acele iubiri apuse, acele iubiri pline de patos și lipsite de primitivismul unei relații consumate fizic (și doar atât). Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Univers pentru acest roman minunat, vi-l recomand cu mare drag, îl puteți achiziționa de AICI. Voi l-ați citit? De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate ofertele și noutățile editoriale. O seară plăcută și lecturi frumoase!

Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu
204 pagini

6 comentarii:

  1. Citatele mi se par destul de interesante cât să-mi doresc să citesc cartea ;)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur foarte mult, yukiblack! :) O să-ți placă romanul. Te mai aștept cu mare drag!

      Ștergere
  2. imi place prezentarea andrei,cred ca o trec pe lista

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Arci, sunt sigur că ție o să-ți placă. Ți-o recomand cu drag!

      Ștergere
  3. Frumoasa prezentare! Mi-ai starnit curiozitatea. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc tare mult, Cătălina! Dacă-l citești, aștept părerea ta. Spor!

      Ștergere