duminică, 28 iunie 2015

„Regina-Zăpezilor”, de Carmen Martín Gaite- Recenzie



Carmen Martín Gaite ese una dintre cele mai importante și mai energice scriitoare ale literaturii spaniole. A fost distină, printre altele, cu Premiul Nadal și Premiul Principele de Asturia pentru Literatură. Printre scrierile sale figurează romanele „Entre visillos” (1957), „Ritmo lento” (1963), „Fragmentos de interior” (1976), „Nubosidad variable” (1992), „Lo raro es vivir” (1997), „Usos amorosos de la Postyguerra” (1981) și numeroase alte cărți. A scris, de asemenea, și o piesă de teatru, în anul 1999, iar activitatea literară a consacrat-o și în volume de poezie, jurnale și culegeri de articole. 

Suntem construiți din amintiri, suntem suma a ceea ce am făcut-o până în acest moment. Avem experiențe frumoase, care ne-au făcut să râdem, ne-au făcut ființa să vibreze într-un moment de împlinire existențială, însă ne-am confruntat și cu situații care ne-au găsit, mai apoi, într-un impas: am plâns, am pierdut, ne-am ridicat și am continuat să ne apărăm visurile, ca și cum ne-am apăra propria viață. Ups! Nu am făcut, cumva, un pleonas? Ne păstrăm amintirile în mici sertărașe ale minții noastre pentru că, odată cu trecerea timpului, ele se vor transforma în ușițele care, atunci când vrem, ne vor transporta în trecut. Asta sunt amintirile - mașini alte timpului pe care le putem activa oricând. Totuși, oare, nu ruginesc și aceste mașinării? Nu cade, câteodată, vălul umbrelor peste memoriile noastre? 

Un roman pe care, vă spun de la început, l-am terminat într-o zi și încă puțin. Recunosc, la început am fost puțin sceptic, primele douăzeci-treizeci de pagini m-au făcut să casc puțin - sau, oare, de vină o fi fost ora la care citeam cartea - însă următoarele capitolele pur și simplu m-au făcut să devorez această carte. Nu știu care o fi fost motivul, dar m-am regăsit în personajul principal și, subiectiv fiind, am dat romanului cinci frumoase steluțe pe Goodreads. După părerea mea, chiar le merită.

Romanul urmărește regăsirea interioară a lui Leonardo Villaalba care, după ce iese din închisoare în care ajunge după o problemă legată de droguri, află de moartea subită a părinților săi și, după o lungă reflecție interioară, se angajează într-o luptă cu propriul eu interior pentru a-și regla socotelile referitoare la trecutul său îndepărtat. Acest conflict interior al tănărului pur și simplu m-a fascinat: sfâșiat între dorul pur și simplu hierofanic pentru bunica sa, o femeie taciturnă, liniștită, pe care o vede în toate lucrurile frumoase din jurul său, în apele cristaline ale oceanului, în razele de soare care cad peste pământul fraged, în trilul păsărilor cântătoare - ea, care-i spunea povești seara, până când adormea și visa către tărâmuri îndepărtate de basm - și dorința de a-și regăsi iubirea pentru părinții cu care, oricum, nu avea relații prea strânse. Eroul nostru, Leonardo, este un personaj sensibil și neînțeles, câteodată, de ceilalți, un aiurit înconjurat de ipocrizime, încercând să-și găsească locul în această lume a moravurilor.

Și, totuși, se pare că locul în care se simte - sau, în fine, se simțea - cel mai bine, este alături de bunica sa, lângă șemineul arzând, ascultând povestea sa preferată, „Crăiasa-Zăpezii”, basmul lui Andersen, de care Leonardo este fascinat și pe care îl studiază, de-a lungul romanului, asimilându-l cu întâmplările din viața sa. Astfel, pătrundem într-o lume dominată de sentimente înghețate, în lumea timidă, melancolică a lui Leonardo, care, parcă, mereu încearcă să se reîntoarcă în trecut alături de cei dragi, de cei pe care îi iubește, proiectându-și pe retina ființei sale, încontinuu, imaginea sacră a tabloului bunicii. De asemenea, tânărul încearcă să-și descopere misterul originii sale, iar punctul de convergență al întrebărilor îl reprezntă misterioasa și seducătoarea scriitoare Casida Iriarte - un personaj asupra căruia aș fi vrut ca autoarea să insiste (și) mai mult - actuala proprietară a casei în care Leonardo și-a petrecut copilăria: Vila Albă.

Vila Albă. Nu am putut să nu asociez acest loc cu numele lui Leonardo; Leonardo Villaalba. Pentru că, de fapt, acest loc reprezintă întreaga viață a lui Leonardo, locul în care amintirile sale au luat naștere, locul în care el a devenit om, s-a format ca ființă psihologică, cu valori morale, cu principii religioase și sociale. Acum, că acest loc i-a fost luat, este ca și cum mai mult de jumătate din viața lui Leonardo ar fi fost ștearsă, ar fi dispărut în neant. Să-i iei, unui om, amintirile - ceea ce are el mai de preț, ceea ce înseamnă el la o adică - este ca și cum ai distruge identitatea socială, psihică, a persoanei respective. Reflectând asupra acestei condiții, Leonardo își propune să își readucă în proprietate Vila Albă, oricât de mult l-ar costa: are de gând să plătească până la ultimul bănuț pentru această casă, chiar să calce peste principii morale și sociale. Totuși, ce se va întâmpla atunci când acesta descoperă că, de fapt, Casilda Iriarte - deținătoarea, cu acte, a casei - are un trecut înrădăcinat în destinul său, a lui Leonardo, în trecutul său aflat în ceață, subjugat celulei închisorii, întrucât Leonardo nu-și amintește prea multe legate de ceea ce s-a întâmplat înainte să ajungă în închisoare?

Să revin la Casilda Iriarte, pentru că acest personaj mi-a plăcut foarte mult. Casilda este o scriisoare ocupată de estetica frumosului, de lirism și poezie, de flori - o adevărată doamnă. Cu toate acestea, Casilda are un trecut zbuciumat, dezvoltat între mai multe contradicții existențiale, și, în încercarea de a depăși aceste opțiuni care nu se află în concordanță - și neputința de a opta pentru una singură - fac din ea un personaj dramatic, cu un vag aer de tristețe, care, neapărat, are nevoie de ajutorul lui Mauricio, care trăiește în aceeași casă cu ea. De cealaltă parte, Leonardo Villaalba, un alt personaj dilematic (zău, se pare că în ultima vreme am dat numai peste personaje care mi-au dat de reflectat): pe deoparte, este personajul care încearcă să-și așterne viața pe hârtie cu gândul că, astfel, va reuși să-și manifeste spiritul artistic, amintindu-și aspecte apuse ale vieții. Descoperind că, de fapt, toate amintirile sale converg către Vila Albă, casa în care, alături de bunica sa, acesta a copilărit, Leonardo, neputincios, trăiește într-o lume de gheață, rece, ca cea imaginată de Andersen în basmul cu pricina, „Crăiasa-Zăpezii”, iar micuța bucățică de soare răsare doar atunci când, într-un extaz al ființei, își amintește de imaginea caldă a bunicii sale, spunându-i, cu înțelepciune, basmele lui preferate.

Acum, avem de meditat asupra condițiilor cele două personaje: Leonardo este Kay, din basmul lui Andersen, însă nu sunt totuși sigur cine este Gerda. O fi, oare, bunica lui Leonardo? Casilda? N-am să-mi expun părerea, întrucât nu vreau să influențez eventualii cititori ai acestui roman, dar este o întrebare la care puteți găsi mai multe răspunsuri; depinde de cum interpretați scrierea lui Carmen Gaite. Mi-a plăcut enorm ideea de a asocia romanul cu un basm frumos, etern, al copilăriei; ceva extrem de inspirat și bine scris, exploatat într-o măsură corectă, fără exagerări sau limitări prea rapide. O reverbare sensibilă, melancolică, a basmului lui Andersen, înțeles din păcate nu de către toți; bine, romanul nu reprezintă o explicație a basmului, însă este o intercalație a fantasticului lui Andersen cu realul lumii în care trăim și, într-o scriere atât de interesantă, această metodă n-are cum să dea greș. Carmen Martín Gaite a știut să apeleze la un artificiu foarte inteligent - tipic scriitorilor spanioli.

Am selectat niște fragmente și citate, vi le voi prezenta mai jos:

„Am adormit și m-am transformat în mama mea. Un vis pe care îl am, disimulat în diverse forme, încă din copilărie, de când am încercat pentru prima oară dorința arzătoare de a mă strecura în corpul și în sentimentele ei ca să aflu dacă mă iubește sau nu, ca să pricep ce e în capul ueni femei când se machiază în fața oglinzii, când e culcată fără să doarmă, când se enervează dacă te vede intrând în cameră și ea așteaptă pe altcineva, când se uită la tine și este evident că nu te vede; voiam să găsesc acel loc din corpul ei unde i se putea lua pulsul neliniștilor care o frământă, aveam nevoie să aflu la cine și la ce visează. O curiozitate pe care n-am reușit niciodată să mi-o satisfac, asemănătoare încăpățânării cu care un copil își demontează jucăriile sau ceasul ca să vadă cum funcționează.”

„Dar eu o rugam să spună mai departe, deoarece știam că, oricum, chiar acă-mi povestea doar prima parte, ceea ce trebuia să se întâmple aceea se va întâmpla fără doar și poate. Singura posibilitate ar fi fost ca Gerda și Kay să nu fie atât de departe, despărțiți de mine printr-o mie de obstacole de chiciură, și să mă pot auzi dacă încep să strig ‹‹Atenție, fiți atenți de-acum încolo!›› Dar încă nu s-a născut acela care să ne poată preveni de primejdiile care ne pasc și pe care soarta ni le trimite când ne așteptăm mai puțin, ca o înțepătură de insectă în timpul nopții, la deșteptare te pomenești cu o bășică plină cu venin pe pele și nu știi de unde ți se trage. Așa încât eram obligat să asist neputincios și cu inima pe jăratic la ultimile clipe ale acelei perioade fericite din viața Gerdei și a lui Kay, care habar n-aveau că aceasta era pe sfârșite.”

„Eforturile de consolidare și ocrotire a propriei mele scriituri mă îndepărtaseră pentru un timp, pe care nu-l pot calcula, de cealaltă poveste de dragoste dezvăluită datorită unor scrisori descoperite în casa de bani. Mă mulțumisem cu o scurtă imersiune superficială printre ele, și am scos imediat capul afară ca să respir. Neliniștit, căci descoperisem germeni de infecție. ‹‹Voi continua să cercetez toată treaba asta altădată››, hotărâsem eu, strângându-le și punându-le la un adăpost în spatele tabloului care reprezenta un far noaptea pe timp de furtună. Pusesem capăt întregii povești deoarece simțeam, în momentul acela, că n-am nici chef și nici curaj să mă las atras spre alte abisuri. Mă apucase frica, pur și simplu.”

„În harababura de pe masă erau niște foi albe și am reușit să dau și peste un pix. Am copiat fraza aceea, precum și alte fraze care erau subliniate în text. Era vorba de cartea lui ‹‹Sacrul și profanul› de Mircea Eliade. Mi-o făcuse cadou, tradusă în italiană, Clara, fata aceea de la Verona, care nu suporta datele în dezordine. (...) Așa că, bineînțeles, mi-a adus aminte de atâtea obiecte de-ale mele din Vila Albă, rămase orfane, părăsite fără chibzuială, și buna mea dispoziție s-a dus de râpă. M-am cufundat din nou în vorbele lui Eliade.
‹‹A se instala pe un teritoriu înseamnă, în ultimă instanță, a-l consfinți. A se situa.››”

Nu vă pot spune ce bucuros am fost când am văzut că autoarea știe de Mircea Eliade. Nu prea e de mirare, având în vedere acvititatea plurivalentă pe care autorul român a avut-o în atâtea domenii de activitate - remarcându-se, bineînțeles, în istoria religiilor -, însă este frumos să știi că autori români sunt apreciați și peste hotare. Romanul acesta, după cum Ricardo Senabre spune, este „înainte de toate, o reflecție narativă asupra puterii literaturii de a crea o lume proprie care sfârșește prin a fi atât de ‹‹reală››, încât pare vie. Apoi, mesajul operei nu poate fi decât unul: trebuie să ne prețuim amintirile, ele ne vor ajuta întotdeauna să ne regăsim propriul nostru eu psihologic și etern, ele vor fi mereu alături de noi, ca niște mașinuțe de evadare, în dezacord cu condiția noastră umană limitată.

Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda acest roman de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți!
 
Traducere din limba spaniolă și note de Mona Țepeneag
360 pagini
 

9 comentarii:

  1. Foarte frumoasă recenzia, și cartea are interesantă, deși urăsc coperta aia. :( Dar of course fuck for publisher, nu judec coperta... doar cartea, când o s-o citesc.
    De obicei, când citesc autori spanioli, nu prea sunt dezamăgită. Sper să nu fie nici aceasta o excepție !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Este superbă cartea, pe mine chiar m-a... sensibilizat, să-i zic așa. Și coperta, ciudat, mi se pare chiar potrivită. Cred că trebuie să citești cartea pentru a-ți da seama. Spaniolii îs foarte inteligenți - bine, autorii, cel puțin -, sunt în topul meu la preferințe literare. Pupici!

      Ștergere
    2. Da, așa e, până nu citesc cartea nu-mi dau seama. Spaniolii, -cred eu- sunt un pic mai sensibili, ca să zic așa, sau mai pasionali, dacă mă exprim corect. =)) Dar până acum n-am intâlnit scriitor spaniol care să mă dezamăgească.

      Ștergere
    3. Nici eu. :)) Sunt mai patetici ei, așa, cu stilul lor. Bine, nu prea am citit zeci de scriitori, însă cei pe care-i urmăresc până acum s-au pliat exact pe gusturile mele.

      Ștergere
  2. Foarte tare! În ultimul timp tot descopăr scriitor spanioli grozavi, excelenţi chiar. Şi eu chiar trebuie să citesc anul ăsta o rescriere au unei poveşti clasice pentru o provocare. Şi până acum reinterpretările moderne la Crăiasa Zăpezii mi-au plăcut mult :D cu Albă ca Zăpada a fost mai rău, dar asta e altă poveste.
    Oricum, văd că recuperezi la recenzii, mă bucur să văd asta :D Tot eram în momentul în care trebuia să procrastinez pe undeva (sper că există cuvântul :)) ) şi blogul tău e numai bun pt asta. iar :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, într-adevăr, aceeași revelație o am și eu. :)) Cartea este super interesantă, are o introspecție foarte subtilă și lejeră. Ți-o recomand s-o citești și, dacă nu-i dai cinci steluțe, te las să alegi una din cărțile mele din bibliotecă - oricare - și ți-o trimit! :)) Acum, eh, să nu faci anumea și să nu-i dai cinci chiar dacă ți-a plăcut de cinci steluțe. Nu știu dacă există cuvântul, ups!, dar tot vinovat mă simt! :))

      Ștergere
    2. Aşa mă ştii tu pe mine, să rănesc sentimentele unei cărţi ca să îmi îmbogăţesc biblioteca? Oricum, mi-am dat seama că sunt destul de blândă cu cărţile, dau repede 5 steluţe, dar tot trebuie să o încerc ca să fiu sigură că le merită.

      Ștergere
  3. iti ofer o leapşă drăguţă, un tag disney interesant http://cuvintevrajite.blogspot.ro/2015/06/the-disney-song-book-tag.html

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumeeeesc, Ely, drăguț din partea ta. Dar am făcut-o și eu: http://falled.blogspot.ro/2015/06/disney-songs-book-tag.html
      Vezi că a mai adăugat Anca Ciochina niște cerințe, la comentarii, eventual dacă dorești să mai completezi. Îs foarte drăguțe și eu asta am să fac. Pupici!

      Ștergere