miercuri, 25 noiembrie 2015

„Lungul drum spre casă” de Louise Penny- Recenzie


 
Editura: Trei
Traducător: Mihaela Apetrei
Număr de pagini: 488
Rating: 5 din 5 steluțe

Louise Penny este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câștigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blook Dagger, Arthur Ellis Award și Agatha Award. Romanele ei au fost traduse în douăzeci și trei de limbi, romanul de față, Lungul drum spre casă, fiind considerat cea mai bună carte din 2014 în topurile Kirkus Reviews, The Washington Post, The Globe și The Mail

Prima dată m-a atras la acest roman coperta. Este de la sine înțeles, de altfel, coperta fiind primul contact al cititorului cu un roman. În al doilea rând, titlul, pentru că involuntar, atunci când te uiți la o carte, prima dată observi coperta, apoi titlul și autorul. În rest, nu știam nimic despre el, dar așa aveam o certitudine, bazându-mă pe intuiție - și, ca să recunosc, nu prea-mi place să mă bizuiesc pe intuiție - că acest roman o să-mi placă mult, că ascunde o poveste frumoasă. Și, de fapt, chiar voiam să mai citesc ceva crime, genul meu preferat de prin clasa a șasea și a șaptea, pentru că mi-era dor să simt acel mister polițist, să fiu iar mator al răsturnărilor de situație, să simt respirația criminalului suflându-mi în ceafă, să mă joc cu mintea personajelor, să cobesc finalul etcaetera. De ce-am avut parte citind acest roman? Drept să vă spun, de mult mai mult, pentru că acest roman nu numai că mi-a depășit așteptările, dar m-a surprins, a fost ca o lovitură sub de knock-out, a fost altceva, altfel, dar în niciun caz ceva la care să mă fi așteptat. Mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut.

La început, recunosc, am fost destul de sceptic. Primele patruzeci-cincizeci de pagini mi-au lăsat impresia că iar am de-a face cu ceva clișeic, lipsit de nuanță, fără substrat, ceva de suprafață, superficial, plictisitor și schematic. Îmi place ca o lectură să-mi creeze sentimentul de viață, de veridic, să-mi ofere emoții, palpații, nu să-mi dea impresia de ficțiune pură - cu alte cuvinte, vreau ca ceea ce-mi transmite o carte să fie palpabil, în vecinătatea trăirilor mele. După cum ziceam, primele cincizeci de pagini nu mi-au creat această impresie de real, de verosimil. Apoi, bum, am fost prins într-o vâltoare nebunească de nu-mai-pot-lăsa-această-carte-din-mână. Vă spun, oameni buni, așa de mult a început să placă, așa de bruscă a fost schimbarea registrelor, încât m-am gândit dacă nu, cumva, citesc altă carte. Dar nu, mă uitam al titlu și era același, Lungul drum spre casă, același autor, Louise Penny, aceeași editură și aceeași copertă. Probabil pentru că primele pagini au avut rolul de mă introduce în lumea miraculoasă a romanului, să-mi schițeze caracterele personajelor, nevoile lor, contradicțiile, să creioneze puțin locul de desfășurare a acțiunii și, implicit, să consolideze intriga acestui roman: Clara Morrow, prietena lui Armand Gamache, fostul inspector-șef de la Secția de Omucideri a orașului, îi cere acestuia ajutorul, în ciuda vechilor răni care, astfel, urmează a fi deschise. Soțul Clarei Morrow, artistă, pictoriță, este de negăsit. Peter, soțul Clarei, de asemenea artist cu o viziune absolut fascinantă asupra lumii, reliefată în picturile sale, pare să ascundă un secret nebănuit. Pe măsură ce Gamache încearcă să cerceteze cazul, pătrunde tot mai adânc în mintea chinuită a lui Morrow, un om atât de disperat să-și recapete faima ca artist, încât e gata să-și vândă suflet. Și, evident, ce-a lăsat Peter în urma lui decât niște picturi inexplicabile, ciudate, și-o soție care, în primă instanță, pare să fie vinovată pentru tot? Da, drept să vă spun, Clara Morrow e construită în așa manieră încât, bazându-te pe felul în care-și descrie soțul și dispariția lui (ea însăși afirmând, de fapt, că i-a spus lui Peter să plece pentru o perioadă de timp de acasă), ai aparenta impresie că se face vinovată de ceea ce se-ntâmplă în jur. Oricum, pista pe care merge Gamache spre descoperirea adevărului este înțesată de minciuni, gelozie, ură, neputință, de dorință de evadare, cu răsturnări de situație și personaje neașteptate care schimbă, cu totul, ceea ce-ai fi crezut despre destinul lui Peter. Și nu numai, pentru că firul romanului nu poartă doar fluxul trecutului lui Peter, ci și introspecții, viziuni interioare ale celorlalte personaje. Oare, Clara, în încercarea ei nesăbuită de a-și întoarce soțul pe drumul cel bun, a greșit cerându-i acesta să plece de acasă? Este mustrată de conștință, de incapacitatea de a-l găsi? Oare fostul inspector-șef Armand Gamache s-a pus pe sine însuși și pe cei dragi în pericol, încercând să afle niște răspunsuri dureroase, arzânde? Nu spun mai multe, unele întrebări mai bine ar rămâne, în ultimă instanță, întrebări.

Spre exemplu, uitați un pasaj care reflectă întocmai spusele mele privitoare la Clara: „- Nu încerca să mă iei de proastă, îl repezi ea, ar spoiala începui să-i crape. Fiecare artist este diferit. Sunt mama lui. Îl cunosc pe Peter. Cineva poate prospera în sălbăticie, dar Peter avea nevoie de stimuli. Ea știa asta și l-a izolat în mod deliberat. Paralizându-l în loc să-l susțină și să-l încurajeze pe el și arta lui.” Astfel, Clara se face vinovată de faptul că Peter a simțit nevoia să plece de-acasă spre găsirea echilibrului ființei, spre găsirea înspirație în care să sălășluiască și să-și desăvârșească creația. În condiții nepotrivite, lângă Clara, el n-ar fi fost capabil. Evident, asta duce la următoarea întrebare: să aleagă Peter arta, creația, în defavoarea iubirii? De ce să se excludă acestea două și, dimpotrivă, să nu se completeze? Era Clara geloasă pe Peter din cauza modului său de-a picta? Niște întrebări la care am încercat să-mi răspund pe parcursul lecturii, iar răspunsul a venit, evident, abia la sfârșit. Tare mi-a plăcut această poveste care, după cum însuși unul despre personaje spune, „nu este atât de mult despre moarte, cât despre destin”, pentru că, într-adevăr, nu moartea joacă un rol în acest roman, nu anchetele polițiste, nu amprentele și-alte chestii din tagma romanelor tipic polițiste, ci destinul, fragilitatea ființei și a omului care, dominat de întrebări, își caută evadarea în artă, ca mijloc de manifestare a unui spirit liber.

Legat de stilul autoarei, vreau să vă spun că totul curge de la sine, așa de lin, cursiv, frumos și deloc redundant, fără înflorituri artistice care să epuizeze și să plasticizeze atmosfera. Louise Penny spune de-a dreptul ce are de spus, fără să se ascundă după metafore revelatorii, imagini artistice poetice și-alte artificii compoziționale. Conducându-ne, prin ochii lui Gamache, către rezolvarea cazului, pe principiul „La fel cum Clara așeza laolaltă elementele unei picturi sau Ruth elementele unui poem, Gamache aduna împreună elementele unui caz”, Louise Penny ne înfățișează o lume eterogenă, destructurată, o lume a minciunilor, a artiștilor plini de ură, de ciudă, răuvoitori și invidioși, dominați de ranchiună. Misterul e domnița de pe canapea, e ca la el acasă, se constituie la fiecare pagină împletindu-se cu fragmentele care relevă, indirect, și atitudinea subiectivă a autoarei privitoare la rolul artei în această lume, la rolul creatorului în raport cu creația sa în care, estompându-se încetul cu încetul, acesta ajunge să se identifice. Mie, unul, chiar mi-a plcăut ce-a scris autoarea aici, iar ceea ce m-a atras cel mai mult (și, de altfel, mi-a plăcut) este faptul că Louise Penny nu abordează stilul unui roman tipic polițist, cu anchete și toate cele, ci apelează la oameni neinițiați, oameni simpli pentru a rezolva misterul - bineînțeles, conduși de Gamache, fostul-inspector, deși, în anumite situații, frica și neputința l-au caracterizat. „(...) O propoziție de aici, un gest de dincolo, o atingere, un punct, o izbitură de cuvinte, până se formă un tablou”, cam așa decurge ancheta lui Gamache - frânturi din viață care se unesc, precum piesele unui puzzle, în același tablou al adevărului. 

O altă imagine îi răsări în minte. A unei figuri încețoșate. Printre copaci. Tânjind să aparțină cuiva. În schimb, a fost respinsă. Și, în cele din urmă, acea durere s-a transformat în amărăciune, iar amărăciunea în mânie, și mânia în furie. Până când acea furie a devenit nebunie. Și nebunia a devenit un portret.”

Cinci steluțe desăvârșite acestui roman, cu adevărat, surprinzător. Vi-l recomand cu mare drag dacă doriți să citiți ceva bun, ceva ce chiar merită. Părerea mea, bineînțeles, subiectivă. Dar, zău, chiar merită. Le mulțumesc enorm celor de la Compania de Librării București pentru acest roman minunat. Vă recomand cu drag site-ul lor online, dacă doriți să cumpărați cărți la reduceri foarte bune și de nerefuzat. De asemenea, în perioada aceasta, dacă folosiți codul CRACIUN2015 aveți o reducere de 5 lei la orice produs comandat. Puteți cumpăra Lungul drum spre casă de AICI, cu o reducere de 25%.

Să aveți parte de lecturi frumoase și bune!

9 comentarii:

  1. Mi-a plăcut mult recenzia. Cred că merită să citesc această carte, deși la început aveam o retincență.
    Ce să mai spun, m-ai convins, deși cred că în starea în care-s acum nici să citesc nu mai pot. Sughiț necondiționat, din minută în minută, și tocmai am citit pe internet că sughițul poate dura patru ani =)) Și da, mă tem rău de tot !
    În afară de asta, abia aștept să citesc cartea. Mulțumim pentru recenzie !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mersi, Simina! :)) Haha, stai liniștită, o să treacă sughițul. Mereu trece.
      Mocirlele internetului zic multe. Pupici, plăcerea mea!

      Ștergere
  2. Răspunsuri
    1. Mersi, dragă Geo, te pup! E super faină!

      Ștergere
  3. Eu cand am vazut coperta, m-am dus cu gandul la cartile lui Levy care sunt oribile (sau cel putin ceea ce eu am citit, a fost naspa, in sensul ca sunt povesti banale, clisee cu final mai mult decat previzibil) si automat m-am indepartar de ea. Acum citind recenzia ta imu dau seama ca nu ar mai trebui sa judec o carte dupa coperta! :)) M-am apucat si eu de Obiecte Ascutite weekend-ul asta si de Orasul Oaselor dar cea din urma presimt ca va fi abandonata...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Weekend-ul asta inseamna de marti, pentru ca am prin o saptamana libera si stii cum e cand stai mai mult pe acasa... mai uiti ce zi e :D

      Ștergere
    2. Crede-mă, aceeași impresie am avut-o și eu. De aceea mă feresc de Levy, la o adică, n-am citit nimic de el. Și nici ”City of Bones” nu mă atrage, nici prin copertă, nici prin tematică. De „Obiecte ascuțite” vreau și eu să mă apuc. Cum e? :D Gillian Flynn, ce-i drept, e puțin dusă, dar tare șmecher scrie. Lecturi plăcute și un week-end prelungit minunat!

      Ștergere
  4. Mi-am cumparat si eu cartea si abia astept sa o citesc. E una din cartile pe care vreau sa le citesc pana la sfarsitul anului :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) Sunt sigur c-o să-ți placă. Aștept o părere. Spor!

      Ștergere