marți, 31 martie 2015

Un loc pe raftul meu (VIII)


Salutare,

A fost o lună plină de cărți. Da, și acesta. Tot îmi cumpăr cărți, claie peste grămadă, acum am ocupat tot corpul bibliotecii și trebuie să cumpărăm alta. Iar cum tatăl meu este plecat, momentan le pun răsturnate pe unde apuc. Hehe! Am câștigat un voucher de 50 de lei participând la un concurs organizat de către Librăria Online Libris, plus ce-am mai primit pentru recenzii, așa m-am ales cu...


Carte primită de la echipa Goodread.ro - din care, mai nou, fac parte, în urma selecționării unui material trimis - pentru a fi recenzată.


Cartea aceasta mi-a atras atenția, deoarece pare destul de inovatoare și tratează un aspect destul de interesant. O găsiți pe Libris la un preț foarte bun, AICI.


Cartea aceasta mi-a plăcut după ce-am citit câteva fragmente disponibile pe site, iar descrierea m-a atras. Un preț foarte mic. Cartonată și foarte frumoasă. O puteți cumpăra de AICI.


Cu siguranță ați auzit de această carte. Am cumpărat-o deoarece îmi place autoarea, am și cealaltă carte a ei, „Ce ne spunem când nu ne vorbim”, carte cu autograf pe care l-a luat o prietenă care a reușit să ajungă când a fost autoarea la Iași, acum câteva săptămâni. O puteți cumpăra de AICI.


Două cărți de dezvoltare personală pe care le-am primit de la Curtea Veche Publishing pentru recenzie. Abia aștept să le citesc, cu siguranță vor fi foarte interesante.

Voi, cititori, ce v-ați mai cumpărat, cu ce vă mai lăudați? Mult succes și rafturi pline, spor la lectură!

Istorie cu blazon - Grupul Editorial Corint



Cărturești și Editura Corint vă invită marți, 7 aprilie 2015, ora 18.30, la Cărturești Verona, la Ceainărie, la evenimentul de lansare al colecției „Istorie cu blazon”.
 
Vor lua cuvântul: Dna Georgeta Filitti,  Dl Marius Constantinescu, Dl Filip-Lucian Iorga, Dna Ana Antonescu, în prezenţa Domnului Radu Negrescu-Suţu şi a Doamnelor Alexandra Reininger-Callimaki şi Rodica Callimachi.


Istoria cu blazon este istoria elitelor autentice. Este povestea unei lumi care a strălucit prin stil, prin inteligenţă, bun-gust şi subtilitatea conversaţiei din saloane. Este istoria unor oameni care au fost binecuvântaţi nu numai cu avere şi ranguri, ci şi cu patriotism, spirit de sacrificiu şi simţul datoriei. Studii istorice, jurnale, memorii, monografii, evocări, literatură „cu ştaif”, reeditări sau mărturii inedite ne vor ajuta să recuperăm istoria dramatică şi plină de farmec a vechilor elite româneşti sau de pe alte meleaguri.  Purtaţi de dorinţa de a ne aminti cine suntem, să deschidem vechile cufere rămase de la bunici, să suflăm praful de pe blazon şi să-l purtăm, cu mândrie, pe o carte.
 

             „O carte de suflet care oferă cititorului o invitaţie la o călătorie tihnită şi plină de farmec prin Iaşii de odinioară. Călăuza este prinţul român Rudolf Suţu (1880-1949). Prinţul îşi iubeşte oraşul, care nu înseamnă pentru el doar o colecţie de case frumoase, de străzi, de grădini, ci şi un mănunchi de amintiri personale şi de istorii preluate de la bunici, de la părinţi, de la rude. Cronicar îndrăgostit de oraşul lui, Rudolf Suţu îi cunoaşte trecutul şi îi înţelege până în cele mai rafinate detalii mecanica socială. Datorită lui, ne putem şi noi astăzi întâlni cu notabilii Iaşiului de altădată, cu boieri de viţă veche şi cu oameni de litere, cu acele elite reale, care au construit civilizaţie. De la Familia Regală la Badea Cârţan sau Barbu Lăutarul, de la moşieri la francmasoni şi la artişti, de la frumuseţile epocii, reginele seratelor strălucitoare, la profesorii sobri de altădată, de la beizadele la membri ai Jockey Clubului, Iaşiul trecutului ne devine nouă, celor de azi, familiar prin oamenii vii şi interesanţi care l-au locuit sau l-au vizitat. Vom găsi la Rudolf Suţu evocări ale unor personalităţi precum Mihai Eminescu, George Enescu, Spiru Haret, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Matei Millo şi, fireşte, multe nume mari ale boierimii moldovene. Să ne lăsăm, aşadar, fermecaţi de Iaşii de odinioară...” Filip-Lucian Iorga


„Mama mea, Roxane (Pussy) Callimachi, născută în 1918, era fiica Anei-Maria Callimachi. Mama a fost infirmieră la Crucea Roşie, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe frontul din Rusia, şi cineva mi-a spus că unde cădeau cele mai multe bombe, acolo era şi mama. A avut multe de îndurat şi s-a prăpădit la 60 de ani. Pe bunica am cunoscut-o destul de puţin. Ea a plecat din România în 1940. Noi am plecat două decenii mai târziu. Locuiam în ţări diferite, bunica în Anglia şi eu în Franţa, ceea ce nu a facilitat contactul. Ne-am întâlnit de două ori. Prima dată, în mai 1960, când am sosit la Paris, iar a doua oară la Londra, unde am locuit şi eu pentru o vreme, în 1964. Întâlnirea de la Londra a fost foarte agreabilă, iar bunica m-a invitat la premiera filmului My Fair Lady cu Audrey Hepburn şi Rex Harrison. Nu ne-am mai văzut niciodată de atunci. Între timp, m-am măritat şi am devenit mamă, iar la moartea bunicii, în 1970, mama a fost singură la Londra, la înmormântare. Bunica mea, coborâtoarea boierilor Văcăreşti şi Măneşti, nu era cea mai blajină persoană şi nici o mamă sau o bunică afectuoasă. Era mândră, autoritară, avea misterele şi excentricităţile ei. Îmi amintesc cum oprea taxiurile, făcându-le un semn ferm cu bastonul. Dar era o femeie foarte inteligentă şi foarte cultivată. O adevărată Lady.” - Alexandra Reininger-Callimaki, nepoata autoarei

luni, 30 martie 2015

„Iubirea secretă a Annei Frank” de Ellen Feldman - Recenzie



Savurat pe deplin de conştiinţa mea înfometată de reverie, „Jurnalul Annei Frank” a reuşit să îmi atingă cele mai sensibile coarde, stârnind un amalgam de sentimente. Aş fi regretat enorm dacă nu aş fi parcurs acele pagini ale cărții. Din 1947, când s-a publicat pentru prima oară în Ţările de Jos, într-o ediţie îngrijită de tatăl ei, Otto Frank, “Jurnalul Annei Frank” a fost tradus în peste 65 de limbi. S-a vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare- un număr exorbitant, după cum se observă. De ce atât de preţios şi considerat atât de important? Anne Frank este, probabil, un nume familiar chiar şi pentru cei care nu au citit jurnalul, caci reprezinta un document extreme de important, din cadrul celui de-al Doilea Război Mondial.

Sincer, am trecut cu vederea faptul că Anna, în jurnalul ei, menționa de un băiat pe nume Peter. În romanul acesta, „Iubirea secretă a Annei Frank”, Ellen Feldman a încercat să ducă mai departe povestea Annei Frank, continuând-o dincolo de peisajul tulburat al istoriei europene. Peter, așa cum îl imaginează ea, este un adolescent care, după ce a trăit ascuns și a evadat dintr-un lagăr, începe o nouă viață pe pământ american, construindu-și o altă identiate. Cu toate acestea, umbrele trecutului nu întârzie să-l ajungă din urmă.

Fericit, alături de familia sa, Peter trăiește ca un om normal, ca un om ca oricare altul, într-o societate respectabilă și respectată, ascunzându-și adevărata identitate de evreu - nu atât din motive politice, ci din motive puse pea seama faptului că, sub cotorpirea unei istorii care considera acest popor drept ucigașul lui Hristos, dezertor, evreii, deși fuseseră poporul ales, erau văzuți cu cei mai răi ochi de către orice om din această lume. Într-o zi, mergând la un medic deoarece își pierduse vocea, după o consultație amănunțită din care Peter află că are doar o simplă chestie banală ce îi va trece în câteva zile, doctorul îi oferă lui acestuia un volum din „Jurnalul Annei Frank”. Îi oferă o palmă din trecut, poarta către un timp în care n-ar mai fi vrut vreodată să ajungă.

Deși își spune că nu va citi romanul, nevrând să retrăiască toate acele chinuri prin care el și familia sa au fost obligați să treacă, Peter îl citește și, din acel moment, viața sa începe să se schimbe, începe să alunece cu o tristețe melancolică în trecutul ineluctabil, alături de fetița de treisprezece ani, îmbătrânită prea devreme, care, parcă, nu s-a născut într-o lume potrivită pentru ea, într-o lume echilibrată și caldă, ci într-una sălbatică și primitivă. Asta îmi aduce aminte de un citat din „Jurnalul Annei Frank”: „atâta timp cât poţi privi cerul fără teamă, ştii că eşti curat pe dinăuntru şi că vei fi din nou fericit. Şi atâta timp cât există această mulţumire interioară, mulţumirea pentru natură, Dumnezeu şi multe altele, atâta timp cât o porţi în tine, vei putea deveni din nou fericit. Poţi pierde totul: bogaţia, prestigiul, dar mulţumirea interioară poate fi doar ascunsă şi te va face, atâta timp cât trăieşti, din nou şi din nou fericit”. În fine, încercați voi să vă dați seama de sensibilitatea fetiței Anna.

Am apreciat, de asemenea, maniera în care romanul a fost scris. Deși nu prezintă vreo inovație din punct de vedere stilistic, romanul reușește să surprindă emoțiile unui personaj sfâșiat între drama de a fi făcut alegerile greșite și de a se fi născut sub semnul greșelii de a fi evreu, adică de a fi respins, înjurat, dat deoparte și călcat în picioare. Toate aceste trăiri co-există în sufletul personajului, iar unirea lor nu degenerează decât într-o dramă existențială, prezentată în lumini și umbre, conchizând în prezentul din care cu toții facem parte. Va ajunge oare, Peter, să-și dezvăluie adevărata sa identitate soției și familiei? Își va accepta acesta condiția de a se fi împrietenit, în cele din urmă, cu trecutul? Nu rămâne decât să citiți acest roman care cu siguranță vă va surprinde.

Citate:

„În timp ce stăteam cu un ochi experimentat la fiicele mele, în acea după-amiază, o mișcare pe raftul de sus îmi atrase atenția. Cartea părea că vibrează. (...) Trebuia să o scot din casă dar nu știam ce să fac. Nu puteam să o ard. Asta făcuseră ei cu cărțile. Nu voiam să o arunc la gunoi. Asta făcuseră ei cu noi.”

„Chiar și când nu citeam cartea, mă gândeam la ea (...). Mă topeam de dorul părinților mei. Îmi lipsea Anne. Mi-era dor de mine. (...) Nu mă puteam lupta cu amintirile pe care le reînvia jurnalul. Nu puteam rezista strânsorii acelor fantome. Se ridicau la viață din paginile aspre și rupte, își aruncau brațele în jurul gâtului meu și se luptau cu mine gâfâind, râzând și suspinând, ducându-mă înapoi în viețile lor, înapoi în trecut, când ele mai erau încă în viață.”

„Am citit despre câteva dintre regulile stabilite de comitetul german de psihiatri. Chinuit de depresii? Ce legătură are asta cu faptul că în fiecare săptămână, timp de luni de zile, stăteai într-un șir de fete de cinșpe ani, tăind numere de pe listă, opt, nouă, zece, unsprezece, fără să știi dacă în acea zi numerele pare sau impare desemnau morții? Suferi de halucinații? Sigur, asta nu are legătură cu faptul că ai fost forțat să asiști la împușcarea tatălui tău, a mamei tale, a fratelui mai mare și a celor trei surori.”

„(...) Le-am luat în brațe și le-am strâns la piept.
- Este în regulă, am imitat eu melodia de la televizor. Totul va fi bine.
Erau cuvintele unui tată, deși propriul meu tată nu mă mințise niciodată rostindu-le.”

„Madeleine, aș spune eu.
Da? ar răspunde ea fără să își ridice privirea de pe claviatură.
În legătură cu piesa asta.
Îhîm.
Eu sunt Peter.
Capul ei s-ar ridica brusc de la mașina de scris? Mi-ar spune să încetez cu gluma, pentru că aceasta nu era un subiect de glumă? M-ar crede? M-ar strânge la piept? Mi-ar alina suferința? Ar lua cheia argintie a iubirii ei, lustruită și strălucitoare ca toată argintăria din casă, și ar vârî-o în lacătul trecutului meu și l-ar deschide? Nu aș putea îngădui asta.”

„Scriu întotdeauna despre subiecte care mă interesează în mod deosebit sau despre lucruri pe care le-am trăit eu însămi. Dar, prezentându-le din perspectiva personajelor mele, le pot descrie într-un mod mai deschis și onest.” - Ellen Feldman 

Aceasta este mai mult decât o simplă operă de ficțiune: romanul de față ne prezintă adevăratul chip al unei lumi care nu poate fi ignorată, Ellen Feldman având talentul și curajul de a-și asuma pe deplin vocea personajului său, astfel încât ceea ce ne este familiar devine străin, iar neobișnuitul dobândește o dimensiune dureros de cunoscută. Vă recomand cartea cu mare drag, în special dacă ați citit „Jurnalul Annei Frank” și doriți să aflați ce înseamna viața unui evreu într-o astfel de societate.

Le mulțumesc frumos celor de la Cărți Anticariat pentru această carte, site pe care puteți găsi cărți la reduceri foarte bune. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Editura Polirom
Traducere din limba engleza de Ștefanic Țârcomnicu
304 pagini

sâmbătă, 28 martie 2015

„Locuri întunecate” de Gillian Flynn- Recenzie



Gillian Flynn - care, până acum câteva zile, credeam că este bărbat - are licența în literatură engleză și jurnalism la University of Kansas și un masterat în jurnalism la Northwestern University din Chicago. Timp de zece ani a scris pentru revista Entertainement Weekly. „Sharp Objects”, romanul său de debut (2006) a câștigat de două ori Dagger Award. „Locuri întunecate” a fost nominalizat la Ian Steel Dagger Award acordat de Crime Writers' Association și a câștigat Dark Scribe Magazine BLack Quill Award pentru Dark Genre Novel of the year. De asemenea, a figurat pe lista de bestselluri a publicației New York Times.

Am devorat acest minunat roman în două zile. Aproape cinci sute de pagini. Nu-i mult, având în vedere cât de ușor te prinde acțiunea. Pur și simplu trăiești alături de personaje, vrei să afli cât mai multe lucruri, să îți răspunzi la întrebări și să lași deoparte tot ce credeai că știi despre personaje. Nu știu în ce categorie să includ acest roman: horror- are și dintr-ăsta, dramă- nici nu se pune problema, thriller- oho, și încă cum, mister- cu desăvârșire.

Gillian Flynn ne spune povestea lui Libby Day, singura supraviețuitoare a unui masacru produs în Kinnakee, Kansas, în care mama ei și cele două fiice au fost ucise fără pic de milă, cu sânge rece, în moduri inumane. Libby reușește, însă, să scape, ascunzându-se în niște tufișuri din preajma casei. Când crimele sunt descoperite, Libby susține, din cele văzute și trăite, că ucigașul familiei ei este însuși Ben Day, fratele acesteia. Ajuns după gratii - nefiindu-i, însă, pledată vinovăția, așadar nu știm dacă chiar el este cel ce și-a masacrat familia - Ben cunoaște viața rece și grea a închisorii, iar Libby încă trăiește cu întrebări și cu coșmarurile serii în care familia i-a fost omorâtă. Tatăl lor, un alcoolic, nepăsător și cu un caracter dur, nici nu vrea să audă de destinul lor.

Libby Day avea șapte ani când mama și surorile ei au fost ucise în „Sacrificiul Satanic” din Kinnakee, Kansas. Ea a scăpat cu viață și a depus mărturie că Ben, fratele său mai mare, a comis toate crimele. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, Club Omor - o societate seretă pasionată de crime celebre - o contactează pe Libby și o presează să le ofere detalii privitoare la noaptea aceea sângeroasă, pledând ăentru nevinovăția lui Ben. Libby se implică, astfel, în investigație, dar pe măsură ce aceasta o poartă din cluburile soride de striptease din Missouri până în orășelele turistice abandonate din Oklahoma, adevărul inimaginabil este la iveală. Ajunge, așadar, în punctul de unde a pornit: fugind din calea unui ucigaș.

Mi-a plăcut foarte mult ideea împărțirii romanului în două perspective: la persoana I, din perspectiva lui Libby, cea care a scăpat cu viață în seara de coșmar, și a III-a, din perspectiva lui Patty Day, mama celor patru copii. Astfel, ajungi să cunoști povestea ca un „before” și „after”, încât încerci să cobești ce-are să se întâmple, cine este de fapt vinovatul, ce-a făcut, unde s-a dus, cum s-a dus, de ce s-a dus. Bineînțeles, geniul lui Flynn te antrenează în asemenea încercări, dar nu te lasă, totuși, să reușești. Mereu apare ceva la care, zău, nu te-ai fi așteptat.

O poveste care te șochează și care mizează pe suferință, mizerie, tristețe sanguinară, destin și alegeri făcute fără putință de a da înapoi, deși regretele există. Dar, ce înseamnă acestea când toate faptele sunt consumate? Timpul nu poate fi dat înapoi, viețile nu pot fi readuse. Personaje rele, fără coloană vertebrală, fără scrupule, cu moravuri și fără valori, personaje fără pic de sensibilitate și esență, dar care își caută locul în această lume, nebune de agitație și fum de țigară, sex, alcool și bani. Un roman construit foarte bine și cu o inteligență aparte, cu o simetrie foarte bine gândită și așternută pe hârtie.

Am selectat niște fragmențele și citate din text, fără a da spoilere însă:

„Sunt o mincinoasă și-o hoață. Să nu mă lași la tine în casă, iar dac-o faci, să nu mă lași singură. Șterpelesc lucruri. Mă poți prinde cu șiragul de perle în lăbuțele mele lacome și o să-ți spun că-mi amintesc de mama și n-am avut încotro, a trebuit să le ating, un moment doar, și că-mi pare rău, nu știu ce mi-a venit.
Mama n-a avut niciodată bijuterii care să nu-i lase urme verzi pe piele, dar n-ai tu de unde ști asta. Și tot o să șparlesc perlele când nu ești atent.”

„ - Întreaga comunitate psihiatrică, poliția, justiția, întreaga tărășenie - credeau că toată lumea îl adoră pe Diavol. Era... la modă.”

„Nu sunt uman,
Sunt fiul lui Satan,
Sunt doar un trup golit,
Diavolul sufletul mi-a răpit.”

„- Ce s-a întâmplat în noaptea aia, Ben? Trebuie să știu. Trebuie, pur și simplu, să știu.- Libby, nu poți câștiga jocul ăsta. Îți spun că-s nevinovat, asta înseamnă că tu ești vinovată, că mi-ai distrus viața. Îți spun că-s vinovat... cred că nici asta nu te-ar face să te simți prea bine, așa-i?”

„- Ție, Satan, îți aducem sacrificiu, îți aducem durere, sânge, și frică, și furie, rădăcinile vieții umane. Te onorăm, Întunecatule. Cu puterea ta devenim și noi mai puternici, prețuindu-te devenim și noi prețuiți.”
„Sângele taurului curgea precum uleiul, întunecat și gros - gâl, gâl, apoi, dintr-odată, un zvâcnet, vena se mișcase sau ceva, și sângele țâșni, o pâclă furioasă, acoperindu-i cu picuri de roșu pe fețe, pe haine, pe păr.”

„Pași grei de picioare încălțate cu bocanci și piciorușele lui Debby fugind, încă nu era moartă, furgind spre camera lui mami și eu gândind nu, nu veni aici, apoi bocancii zguduind dușumelele în spatele ei, apoi agățat și zgâriat la ușă și alte bolboroseli gâlgâite, horcăieli și izbituri, apoi un bufnet și sunetul toporului și mama încă scoțând țipetele subțiri și oribile de pasăre rănită, iar eu stând acolo, înghețată, în dormitorul lui mami, ciulind urechea, și urechea asurzindu-mi iarăși de încă un bubuit al puștii, apoi un zuruit care-a făcut să vibreze scândurile de sub picioarele mele.”

În ceea ce privește exegeții, aceștia afirmă următoarele:

„O poveste care-ți dă fiori, condusă cu măiestri de un autor incredibil de talentat.” - Chicago Tribune

„Plasat într-un decor sumbru din Midwest, romanul descrie existența sordidă a indivizilor lipsiți de moraltiate într-un stil la fel de fascinant precum cel al lui Truman Capote în Cu sânge rece.” - Daily Mail

„Romanul lui Gillian Flynn este o evocare fidelă a vieții din micile orașe americane de provincie.” -The Guardian

Sfârșitul romanul este explozivil. Dacă ai fi crezut că, în timp ce citești romanul și ești pe la sfârșit, ai să știi cine este, de fapt, ucigașul, ar fi însemnat să te înșeli amarnic. Gillian Flynn se pricepe s-o facă, și o face cum știe ea mai bine. Le mulțumesc din suflet celor de la Books-Express pentru posibilitatea de a citi acest roman, pe care îl puteți achiziționa cu o reducere de 25% de AICI. Pe site puteți găsi nenumărate cărți, din domenii variate de activitate, atât în limba română cât și în limbi străine - engleză, germană, franceză.

Editura TREI
Traducere din engleză de Bogdan Perdivară
488 pagini

vineri, 27 martie 2015

În curând la Editura Epica - „Marea călătorie a lui Amy & Roger”



Când pleci la drum lung cu mașina, șansele să deviezi de la ruta prestabilită sunt foarte mari.

Amy Curry are parte de un an groaznic. Mama ei a hotărât să se mute în celălalt capăt al țării și are nevoie de Amy ca să aducă mașina lor din California în Connecticut. Există însă o mică problemă: de la moartea tatălui ei, din primăvara trecută, Amy nu a mai fost capabilă să se urce la volan. Cu această ocazie, intră în scenă Roger, fiul în vârstă de nouăsprezece ani al unei vechi prietene de familie, care se dovedește a fi neașteptat de atrăgător, dar are și el problemele lui de rezolvat.

Amy nu își planificase ca în această călătorie să cunoască oameni noi și să ajungă să se împace cu moartea tatălui ei. Iar Route 50, cel mai singuratic drum din America, Munții Colorado, câmpiile din Kansas, restaurantele tip vagon, motelurile sordide și muzeul Graceland nu făceau nicidecum parte din itinerar. Dar pe măsură ce parcurg împreună acest traseu, Amy descoperă că oamenii de la care așteptai cel mai puțin sunt cei de care s-ar putea să ai nevoie cel mai mult și că uneori trebuie să trăiești momente de rătăcire ca să îți (re)găsești drumul spre casă.

Puteți câștiga această carte încercându-vă norocul la concursul de AICI. Urmăriți pagina de Facebook a editurii, precum și site-ul lor, pentru a fi la curent cu tooooate noutățile. Presimt lucruri frumoase!

joi, 26 martie 2015

„Sticletele”, de Donna Tartt - În curând la Litera



Romanul  „Sticletele” va apărea la sfârşitul lunii aprilie, la Editura Litera, în traducerea Justinei Bandol.
 
„Sticletele” a intrat în clasamentul celor mai bine vândute cărţi al publicaţiei New York Times direct pe poziţia a doua, a ajuns imediat numărul 1 şi a rămas în top 10 timp de peste 40 de săptămâni. Drepturile de publicare a romanului au fost vândute în 32 de ţări. Donna Tartt a fost inclusă în Top 100 Cei mai influenţi oameni al publicaţiei Time.Theo Decker, un adolescent de treisprezece ani din New York, supravieţuieşte ca prin minune unei explozii care îi omoară mama într-un muzeu de artă şi, abandonat de tatăl său, este adoptat de familia bogată a unui bun prieten. Impresionat de noul său cămin de pe Park Avenue, negăsindu-şi locul printre colegii de şcoală şi, mai ales, chinuit de dorul mamei, Theo se agaţă de ceea ce-i aminteşte cel mai tare de ea: un mic tablou fascinant, preferatul mamei sale, pe care el l-a luat cu sine din muzeu, după explozie, la îndemnul misterios al unui bătrân pe moarte. Ani de zile mai târziu, după o copilărie aventuroasă, Theo, deja adult, lucrează într-un magazin de antichităţi alături de bătrânul său mentor şi binefăcător Hobie şi are legături cu colecţionarii cei mai bogaţi din oraş. Este însă îndrăgostit fără speranţă, lipsit de prieteni şi alienat de societate, iar tabloul ascuns cu grijă ani de zile devine pe neaşteptate poarta de acces către lumea subterană a traficului cu opere de artă.  Sticletele este o carte superbă, seducătoare, care te ţine cu sufletul la gură fără să-şi piardă nici o clipă energia narativă. Cu un extraordinar simţ al caracterizării prin limbaj, Donna Tartt ne înfăţişează personaje memorabile, mustind de viaţă, într-o poveste plină de suspans, meşteşugită meticulos, asemenea unui tablou flamand. Un roman despre iubire şi artă, despre pierdere şi obsesie, despre supravieţuire şi modelarea propriului destin, toate supuse întorsăturilor imprevizibile şi nemiloase ale sorţii.
 
„Sticletele este o carte rară, un roman elegant, rafinat, menit să încânte şi mintea, dar şi sufletul. Astfel de cărţi se numără probabil pe degetele de la o mână într-un deceniu... Donna Tartt ne oferă o operă de ficţiune excepţională.” - Stephen King, The New York Times Book Review
 
Sună tare bine, abia aștept să o pot achiziționa. Mulțumim, Editura Litera! D asemenea, o mică întrebare: care e titlul vostru preferat de la această editură?

Liniște, copiii citesc - Proiect altături de Editura Litera



Din 1967, Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii şi Tineret este celebrată în toată lumea pe data  de  2  aprilie,  ziua  de  naştere  a  celui  mai  îndrăgit  autor  de  basme,  Hans Christian Andersen. Ca și în anii anteriori, Litera dă startul unei campanii de încurajare a lecturii în rândulcelor mai tineri cititori: „Liniște, copiii citesc!
 
”Dascălii din toată țara sunt invitați să își înscrie școala la concurs pe pagina de facebook Litera Mică, urmând ca pe 2 aprilie câștigătorii să primească sute de cărți cu care să construiască un fort de apărare a lecturii chiar în școala lor.”
 
 
Cărțile oferite vor rămâne în bibliotecile școlilor pentru ca toți copiii să le poată citi. Școlile vor primi volume din cele mai îndrăgite colecții: Biblioteca pentru Toți Copiii, Tom și Jerry, seria de cărți ecranizate „Labirintul” și, totodată, cărți utile pentru școală, printre care colecțiile „Scriitori români ilustrați” și „Dicționarul elevului deștept”. Anul trecut, în cadrul aceleiași campanii, holurile a 25 de grădinițe, școli și licee au fost pavate cu cărți pe care copiii le-au primit în dar.


E de prisos să mai adaug ceva. Îi felicit pe cei de la Editura Litera pentru toate acțiunile și proiectele în care s-au implicat, dovedind seriozitate și solidaritate. Mă înclin!
 

miercuri, 25 martie 2015

Curtea Veche Publishing la Kilipirm



În cadrul acestei ediții a Târgului de carte Kilipirim, Curtea Veche Publishing şi revista Capital vă propun un eveniment ce vă poate ajuta să vă îmbunătăţiți abilităţile de negociere și să vă vindeți ideile cu mai multă ușurință. Workshopul “Cum să eviţi un refuz în afaceri” va avea loc joi, 26 martie 2015, începând cu ora 18.30, la Sala Dalles. Intrarea este liberă. Workshopul va fi susținut de Angelica Naghen, expert în comunicare și psihoterapeut, alături de Sergiu Scurtu, redactor-șef adjunct la Evenimentul Zilei, și va fi bazat pe volumul “Cum să eviţi un refuz în afaceri” de Harlan Goerger şi Vincent Harris. Evenimentul va aduce în discuție principalele probleme întâmpinate într-o discuție de afaceri, alături de sfaturi practice pentru a elimina un posibil refuz, și va include și o sesiune de întrebări și răspunsuri. Volumul “Cum să eviţi un refuz în afaceri” este disponibil la chioșcuri împreună cu revista Capital, până pe 16 aprilie, la preţul special de 14,99 lei. Cartea este disponibilă și la prețul întreg, de 25 lei, în magazinul online curteaveche.ro. Kilipirim este cel mai important târg de carte cu reduceri din România. Ediţia de primăvară din acest an se desfăşoară în perioada 25-29 martie la Sala Dalles (B-dul Nicolae Bălcescu, nr. 18, București). Curtea Veche Publishing va fi prezentă cu discounturi substanţiale pentru iubitorii de carte, care vor găsi reduceri între 50 si 90% la jumătate din cele peste 1000 de titluri expuse. Editura va fi prezentă cu o ofertă variată, de la cărţi de dezvoltare personală şi profesională, la literatură contemporană, cărţi pentru copii, sănătate şi nutriţie, gastronomie și relaţii de cuplu.
 
Angelica Naghen, expert în comunicare și psihoterapeut, lucrează de mai bine de 19 ani în domeniu, timp în care a devenit un ghid de nădejde în demersul către echilibrul, cunoașterea, regăsirea și evoluția celor care i-au solicitat sprijinul. În parcursul profesional, Angelica Naghen a studiat anatomia, fiziologia și patologia omului și a dobândit o bogată experiență ca trainer și coach, psiholog și psihoterapeut specializat în cele mai moderne terapii și tehnici de comunicare.

Silviu Sergiu este un respectat jurnalist, redactor-șef adjunct la Evenimentul Zilei. Specializat în jurnalism și comunicare politică, lucrează de aproape 17 ani în presă, timp în care a scris pentru Curierul Național, Jurnalul Național și, din 2005, pentru Evenimentul Zilei. Până la sfârșitul anului trecut, a moderat emisiunea “Evenimentul Zilei TV” la B1 TV, după care a decis să se dedice exclusiv pasiunii pentru presa scrisă.

De asemenea, nu uitați de campania de AICI, unde puteți câștiga o excursie de vis în Grecia.
 

„Ispășire” de Ian McEwan- Recenzie



A ierta, a trăi cu capul plecat și a continua. Îmi amintesc că, într-un interviu acordat lui Oprah, Maya Angelou spunea că „iertarea eliberează și îți dă puterea să avansezi în tine însuți”. Uneori, într-adevăr, ne este greu să iertăm. Nu dată fiind gravitatea unei fapte, ci orgoliul, care face parte din fiecare om. Rușinea, dragostea, neputința, dorința de a sancționa și de a oferi, la rândul nostru, ceea ce ne-a fost oferit, fără a ne gândi la viitorul ce acoperă trecutul.

Ian McEwan, unul dintre cei mai mari scriitori britanici contemporani, s-a născut în 1948 la Aldershot. A studiat literatura engleză la Universitatea din Sussex și are un titlu de master, obținut la Universitatea East Anglia. În anii '70 a început să publice în „American Review” și „Transatlantic Review” povestirile adunate ulterior în volumul „Prima dragoste, ultimile ritualuri”, distins cu W. Somerset Maugham Award. În 1978 i-a apărut un al doilea volum de povestiri, „În așternuturi”, apariție umbrită însă de succesul romanului său de debut, „Grăina de ciment”, publicat în același an. Vor urma romanele „Mângâieri străine”, nominalizat la Booker Prize, „Copilul furat”, pentru care i s-a decernat Whitbread Novel Award, „Inocentul”, „Câinii negri”, „Durabila iubire”, „Amsterdam”, recompensat cu Booker Prize, „Sâmbătă”, nominalizat la Booker Prize și câștigător al premiului James Tait Black Memorial, „Pe plaja Chesil”, nominalizat la Man Booker Prize, și „Solar”.

„Ispășire” reprezintă o îmbinare de detalii, de acțiuni și perspective, reușind să confere textului o întreagă frescă: elemente de dragoste, elementele răzobiului (amintindu-mi, în primă instanță, de romanul lui Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste. Întâia noapte de război), iar incipitul romanului evidențează un adevărat portret al familiei tipice perioadei consemnate. O carte superbă - deci voi fi puțin subiectiv - pentru că reușește să surprindă rolul scriitorului în această lume efemeră, telurică, dominată de instinctualul minciunii, al orgoliului, fără putința „ispășirii”, drama scriitorului surprins în evoluția sa psihică și spirituală, mânat de dorința de a vedea lumea, de fiecare dată, așa cum nu este ea de fapt - rea și nepăsătoar. Personajul principal al romanului, Briony Tallis, a simțit această chemare a cuvintelor încă de când era mică copilă, anticipând destinul ei: vrea să devină scriitoare, doar prin cuvinte reușind să evadeze din această lume limitată și primitivă, sălbatică și neputincioasă. Această chemare se va dovedi, pentru femeia Briony, o adevărată încercare de a învăța cum este, de fapt, această lume care distruge vise, încorsetează și, în momentele ei cele mai frumoase, găsește nodul din papură. Este uimitor modul în care scriitorul - un el - reușește să surprindă toate aceste lucruri trăind viața lui Briony.

Intriga romanului o reprezintă momentul în care Briony surprinde o întâmplare care o face să se întrebe dacă locul ei se află în această societate, în această lume a moravurilor: violul Lolei, verișoara sa dragă. Fără să fie, de fapt, sigură de ceea ce declară, aceasta ajunge până la urmă în fața instanței să jure că cel care a violat-o pe aceasta este tocmai Robbie, fiul servitoarei familiei lor. Totul nu reprezintă decât lumea fictivă, pe care micuța fetiță cu pretenții de scriitoare, la doar unsprezece ani, și-o creează și în care trăiește. Așa se face că Robbie - din perspectiva căruia se va consuma „partea războinică” a romanului, o adevărată fresca balzaciană, conturată de detalii semnificative și plastice, colorate și, uneori, sanguinare, ce surprinde momentul Dunkrik, acela al retragerii armatei engleze din teritoriul francez în apropierea sfârșitului celui de-al Doilea Război mondial - este trimis la închisoare pentru a ispăși o faptă pe care nu a comis-o, iar totul din cauza unei fetițe ce-și asumă misiunea de a dirija viața unui om doar pe baza a ceea ce ea crede, a ceea ce gândește și simte.

În această parte a romanului, mistuită de viață, Briony renunță la chemarea ei, urmând destinul surorii sale, Cecilia, activând drept soră medicală într-un spital din Londra, unde este nevoită să se îngrijească de victimile războiului. Maturizarea ei a făcut-o, între timp, să conștientizeze greșelile trecutului și, într-un moment de regăsire, să-și recunoască vina și să-și asume păcatele. În celălalt plan, Robbie este nevoit să lupte contra frigului, foametei și durerii, visând la o viață liniștită alături de marea sa iubire - Cecilia. Este mistuit, în foc continuu (și la propriu, și la figurat) de ura față de Briony - care l-a trimis la un asemenea „eșafod” - și singura dorință care-l face să vrea să treacă, cu viață, de perioada războiului, și anume imaginea femeii Cecilia.

Briony, un martor al timpului ineluctabil, ajunge să-și regrete trecutul. Scrie, de altfel, necontenit, în mare parte variante diferite ale aceleași povești pe care această o trăiește: schimbă locuri, adaugă personaje, modifică destine, spune adevăruri și acceptă contradicțiile lumii. Trăiește mustrări de conștiință, dorește iertare de sine, face orice pentru a se putea tolera și accepta, în neconformitate cu trecutul său; vede, prin proprii ei ochi, atrocitățile războiului din trupurile soldaților răniți și bolnavi, flămânzi și murdari, moment în care realizează, ca un apogeu al ființei sale și al greșelilor făcute, că unul dintre ei ar putea fi cel pe care, cu câțiva ani în urmă, l-a condamnat: Robbie.

În ultimile douăzeci-treizeci de pagini, ne este înfățișată Briony, ajunsă la bătrânețe, scriindu-și ultimul roman. Suferind de o boală ce are să-i distrugă, în maximum câțiva ani, trupul și mintea, aceasta se simte la capătul drumului, acceptând, într-o unire a contradicțiilor firești, moartea. Moartea fizică. Speră, cu desăvârșire, că viața cărților ei va fi, contrar condiției omenești, veșnică. Chemarea ei cea mai mare, pe care și-a împlinit-o, a fost aceea de a-și asigura împlinirea. Finalul fericit al romanului ei este singurul preț pe care-l poate plăti pentru a-și asuma, pentru a-și „ispăși” grava greșeală din copilărie: să-i readucă împreună pe Robbie și Cecilia.

Citate, ca întotdeauna, și câteva fragmențele care mi-au plăcut. Fără spoilere, evident:

„De data asta își îngădui să se întrebe pe unde hălăduia surioara ei. Înecată, în lac, răpită de țigani, lovită de un automobil, gândi ea ritual, pornind de la principiul sănătos că niciodată nu se întâmplă ceea ce îți imaginezi, iar acesta era un mijloc eficace de a eliminat ott ce putea fi mai rău.”

„Dar nu credea că resentimentul său față de ea avea să dispară vreodată. Da, era doar o copilă în momentul respectiv, dar el n-o iertase. N-avea s-o ierte niciodată. În asta consta paguba durabilă.”

Romanul a inspirat o ecranizare de excepție, în regia lui Joe Wright, cu Keira Knightley, James McAvoy și Vanessa Redgrave în rolurile principale. Le mulțumesc frumos celor de la Cărți Anticariat pentru minunatul roman - care, cu desăvârșire, a căpătat un loc special în inima mea -, pe care îi îmbrățișez cu drag și cu prietenie. Puteți cumpăra romanul de AICI cu o reducere de 40%; un preț mult prea mic pentru o așa creație. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele - care, după cum vedeți, nu-s puține. Mult succes!

432 pagini
Traducere din limba engleză și note de Virgil Stanciu

vineri, 20 martie 2015

Un loc pe raftul meu (VII)


Salutare,

Astăzi am fost la „Insurgent”. A fost supeeeeeer! Voi ați fost? În fine, voi reveni mâine cu o recenzie, în seara asta îs prea obosit. Un micuț post în care am să vă prezint achizițiile mele de luna asta.


Am profitat de târgul Librex de la Iași și mi-am luat acest volum de Eric-Emmanuel Schmitt pe care mi-l doresc de ceva timp!


„Copiii întunericului”, primit de la Lavinia Călina. Abia aștept să-l citesc!


„Jurnal ascuns”, de Sebastian Barry, tot de la Librex 2015. Un preț foarte bun!


Cireșica de pe tort. Cărțile primite de la Editura Leda, cărora le mulțumesc din inimă pentru ele. Arată superb și abia aștept să le citesc.


Cartea aceasta am citit-o de la o prietenă, acum ceva timp, însă mi-a plăcut așa de mult încât mi-am zis că trebuie s-o am în bibliotecă.

Nu prea multe. Dar frumoase! Voi ce v-ați mai cumpărat? 
Un week-end frumos.
 

joi, 19 martie 2015

„Anna în veșmânt de sânge”, în curând la Editura Leda



Cas Lowood a moştenit o vocaţie neobişnuită: uciderea celor morţi.
La fel ca tatăl său, Cas străbate ţara în lung şi-n lat împreună cu mama lui, o vrăjitoare inofensivă, şi cu pisica lor, care simte prezenţa duhurilor. El cercetează legende şi folclor local, încercând să ţină pasul cu morţii criminali, evitând lucrurile enervante precum viitorul şi prietenii. Când ajung într-un oraş necunoscut căutând o fantomă pe care localnicii au botezat-o Anna în Veşmânt de Sânge, Cas se aşteaptă ca totul să decurgă conform planului: urmăreşte, vânează, ucide.
În schimb, el descoperă o fată prinsă într-o urzeală de blesteme şi mânie, o fantomă cum nu a mai înfruntat niciodată. Încă mai poartă rochia pe care a îmbrăcat-o în ziua din 1958, când a fost ucisă cu sălbăticie, o rochie odată albă, acum şiroind de sânge. De când a murit, Anna i-a ucis pe toţi cei care au îndrăznit să păşească în casa părăsită, în stil victorian, în care locuise.Însă lui, dintr-un motiv oarecare, îi cruţă viaţa.

„O poveste întunecată și complicată, cu un erou care îi ucide pe cei morți, dar, la rândul său, este îndrăgostit de moarte. Așa vei fi și tu până la sfârșitul cărții!” – Cassandra Clare

Sună bine, așa-i? Urmăriți pagina de Facebook a celor de la Leda, pentru mai multe detalii. De asemenea, participați la concursul lor, la care puteți câștiga un volum din „Insurgent” și o invitație dublă la film. Mult succes!

miercuri, 18 martie 2015

„Începutul tuturor lucrurilor” - Robyn Schneider, la Editura Epica


Salutare,

Vin cu anunțuri frumoase din partea celor de la Epica.


„Ezra Faulkner trebuia să fie regele balului, dar asta a fost înainte, înainte ca iubita să-l înşele, înainte ca un accident de maşină să-i sfărâme genunchiul şi înainte să se îndrăgostească de fata cea nouă, Cassidy Thorpe.Ezra Faulkner, băiatul perfect și admirat de toți, este convins că oamenii sunt sortiți ca la un moment dat pe parcursul existenței lor să apară o tragedie, o singură întâmplare, în urma căreia viața este privită cu alți ochi, abia atunci fiindu-le dat să trăiască lucruri cu adevărat importante. Momentul lui tragic, de cumpănă, a sosit atunci când era pregătit să le piardă pe toate: într-o noapte îngrozitoare, un şofer neatent îi distruge genunchiul lui Ezra, cariera lui sportivă şi viața socială.Acum, că nu mai e candidatul preferat pentru titlul de Regele Balului, Ezra ajunge la masa excluşilor unde o cunoaşte pe Cassidy Thorpe. Cassidy e diferită de toți oamenii pe care Ezra i-a întâlnit vreodată, e firească fără să facă eforturi şi extraordinar de inteligentă.Împreună, Ezra şi Cassidy descoperă flash mob-urile, comorile îngropate şi un pudel care ar putea fi reîncarnarea lui Jay Gatsby. Dar pe măsură ce Ezra se dedică unor studii noi, unor prietenii noi şi unei iubiri noi, descoperă că unii oameni, aidoma cărților, sunt uşor de interpretat greşit. Şi acum trebuie să analizeze: dacă acel moment tragic, de cumpănă, a lovit deja, ce te mai faci atunci când ești nevoit să înfrunți ghinioanele care nu încetează să apară?”

Nu-i așa că-s frumoase? În curând, vă promit un concurs pe blog. Mulțumim, Epica, pentru frumoasele cărți!

„Și am spus da. O poveste de iubire” de Elizabeth Gilbert - Recenzie



Le mulțumesc din inimă celor de la Bookia pentru că mi-au oferit șansa de a citi acest roman frumos.

Îmi plac jurnalele - zău că-mi plac - datorită faptului că înveți, din fiecare viață, câte ceva. Cu alte cuvinte, îmi plac lecțiile de viață din care am ce învăța. Iar volumul acesta, al lui Elizabeth Gilbert, a fost plin de asemenea lecții. Recunosc, n-aș fi crezut niciodată că o asemenea carte, ce tratează subiectul căsătoriei, m-ar fi putut atrage atât de mult ajungând, de asemenea, să-mi placă. Cu adevărat să-mi placă. Cred că acest lucru se datorează stilului de a scrie al lui Elizabeth: deși scrie despre căsătorie (și nu numai, ci prezintă și date legate de istoria acestei etape din viață, de demersul ei de-a lungul timpului) niciodată nu am avut senzația că citesc un articol de pe internet sau o argumentare ex cathedra despre căsătorie și importanța ei - deși, Elizabeth vede altfel lucrurile - ci, dimpotrivă, nu m-am plictisit (așa cum aș fi făcut-o, cel mai sigur, dacă aș fi citit despre căsătorie într-un articol pe nu știu ce site de bârfe).

În timp ce citeam această carte, simțeam că am făcut o alegere foarte bună apucându-mă de ea: simțeam cum îmi îmbunătățesc universul cultural și cum, de asemenea, reușesc să pășesc pe urmele istoriei, să meditez asupra unor aspecte privititoare la acest act al căsătoriei (țin să menționez, autoarea NU se axează numai pe această parte a cărții - căsătoria), să fiu martor la ceremoniile de (zic) „împerechere” ale altlor uimitoare, să cunosc ritualurile lor și să rămân mut la înțelepciunea persoanelor de acolo. Elizabeth Gilbert oferă răspunsuri, stârnește stări meditative, cartea abundând de pasaje care incită spre introspecție, pornește controverse, te adâncește în întrebări și, cu toate astea, pare a fi extrem de naturală și are un limbaj accesibil tuturor celor cu o inițiere mediocră. 

Oricum, sper că sunteți familiarizați cu stilul acesta al lui Elizabeth Gilbert, iar, dacă nu, TREBUIE s-o faceți. Povestea de iubire dintre ea și Felipe începe încă din romanul „Mănâncă, roagă-te, iubește” (recenzia AICI). Trăind pe teritorii diferite, el în Bali și ea în America și, din acest motiv, nevoit să călătorească cu avionul pentru a fi lângă Elizabeth, treaba se încurcă atunci când lui Felipe i se interzice să facă acest lucru, pe motiv că aceste vizite sunt mult prea dese și, ei bine, avea nevoie de o viză mult mai bună, dat fiind faptul că aceasta a fost folosită de nenumărate ori. În acel moment, când cei doi întreabă ce s-ar cădea să facă în asemenea condiții, Funcționarul de Securitate Internă le spune doar: „Voi doi ar trebui să vă căsătoriți”. Din acel moment, toate lucrurile ne poartă către un destin frumos al celor doi, dar plin de întrebări și controverse. Cel puțin, autoarea însăși spune că acest drum, pe care l-a avut de urmat, a fost unul anevoios, cu multe înfundături și capcane. 

După cum însăși autoarea la sfârșitul cărții afirmă, „nu sunt cercetătoare de profesie, nici sociolog, nici psiholog, nici vreo expertă în căsătorie.” În cartea aceasta „m-am străduit să discut istoria căsătoriei într-un mod cât mai obiectiv, dar, ca să reușesc, a trebuit să mă bazez în foarte mare măsură pe lucrările unor cercetători și ale unor scriitori care și-au dedicat întreaga viață profesională acestei teme.” După părerea mea, Elizabeth, ți-a ieșit cu desăvârșire! 

Elizabeth Gilbert s-a căsătorit cu iubitul ei brazilian, întâlnit în Bali. De fapt, Liz și Felipe, traumatizați amândoi de divorțurile prin care trecuseră, își juraseră să nu se căsătorească niciodată. Au fost, totuși, obligați s-o facă - au fost practic „condamnați” la căsnicie de autoritățile americane de frontieră - doar pentru a putea rămâne împreună pe teritoriul Statelor Unite. La ceremonia de nuntă în cerc restrâns care s-a petrecut într-un orășel liniștit din New Jersey, Liz a spus, cu patos, „da”. A spus-o din toată inima. Dar pentru asta a trebuit să-și învingă, încetul cu încetul, enorma reticență față de căsătorie. Și a făcut-o în stilul ei: timp de aproape un an, călătorind cu Felipe prin Asia de sud-est, s-a documentat asupra căsătoriei. A încercat prin orice mijloace - lecturi, discuții cu tot felul de oameni (unele pline de un umor genial), apel la experiența familiei - să se împace cu bătrâna instituție înainte de a-i trece încă o dată pragul.

Iar pe drum a descoperit o seamă de fapte interesante despre căsnici, pe care le împărtășește cititorilor cu hazul, inteligența și compasiunea ei caracteristice. Dincolo de aceste „inserții socio-istorice”, cum le numește chiar autoarea, noul „memoir” a lui Gilbert este o celebrae a iubirii, cu toate consecințele și complexitatea pe care dragostea adevărată, în lumea adevărată, le atrage după sine întotdeauna.

Și, ca de obicei, câteva citate:

„(..) Dovezi de pasiune există în toate colțurile lumii. Toate culturile omenirii au cântece de dragoste și farmece de dragoste și rugăciuni de dragoste. Inimile oamenilor se frâng de-a lungul oricăror granițe sociale, religioase, culturale, de gen sau de vârstă posibile. (În India - așa, ca să știți - 3 mai este Ziua Națională a Inimilor Frânte.”

„Însă, pentru mine, cea mai izbitoare caracteristică a acestor căsătorii (dar și divorțuri) europene timpurii a fost laxitatea lor. Oamenii se căsătoreau din motive economice și personale, dar se și despărțeau din motive economice și personale - și asta destul de ușor comparativ cu ce avea să urmeze în curând. Societatea civilă din acele vremuri părea să înțeleagă că, deși inimile omenești fac multe promisiuni, mințile omenești se pot răzgândi. Și că înțelegerile de afaceri se schimbă și ele.”

Vorbind despre mitul androginului, Elizabeth surprinde un aspect frumos: „(...) Aceasta e bizara fantezie a intimității omenești: ideea că unu plus unu ar putea, cumva, cândva, să fie egal cu unu.”

„(...) Știm cu toții refrenul, nu-i așa? Mai întâi apare dragostea, apoi căsnicia, apoi copilul și căruciorul, nu?”

„(...) Spre deosebire de foarte multe dintre prietenele mele, eu nu simțeam un dor mistuitor când venea vorba de un bebeluș. (Deși, e adevărat, simțeam un dor mistouitor când vedeam un anticariat bun.)”

„(...) Perspectiva noastră ebraică despre dragoste (sau biblică/morală) se bazează pe iubirea de Dumnezeu - care ține cu totul de supunerea față de un crez sacrosanct -, (sau filozofică/etică) asupra dragostei se bazează pe iubirea de natură - care ține cu totul de explorare, frumusețe și un adânc respect pentru exprimarea sinelui. Și credem și în această iubire tot la modul absoluit.
Amantul grec perfect este erotic; amantul ebraic perfect este credincios.
Pasiunea este grecească; fidelitatea este ebraică.”

Așadar, vă recomand acestă carte, dacă doriți să citiți, după cum s-a spus, ceva lejer, inteligent, împletindu-se, pe deoparte, cu muuulte pasaje amuzante. Puteți comanda de AICI, de pe site-ul celor de la Bookia, cărora le mulțumesc încă o dată.
 
Editura Humanitas
Traducere din limba engleză de Alexandra Baciu
304 pagini
 

Litera lansează seria Cavalerii Pardaillan


Salutare,

Presimt că o anumită Anca va fi tare încântată de acest anunț. Și nu numai!

Intrigi, comploturi, povești pline de suspans și răsturnări spectaculoase de situație - câteva din emoțiile pe care seria aceasta le oferă cititorului


Editura Litera, în parteneriat cu ziarul Libertatea, lansează joi, 19 martie, seria de cărți de capă și spadă „Cavalerii Pardaillan” de Michel Zévaco. Fiecare dintre cele 11 volume va fi disponibil în fiecare joi, la toate chioșcurile de ziare, la prețul de 14,99 lei.
 
Michel Zévaco (1860–1918), jurnalist și scriitor francez, autor de romane populare, înfățișează, în seria Cavalerii Pardaillan, povești pline de suspans și de răsturnări spectaculoase de situație. Firul istoric se împletește strâns cu ficțiunea, făcând să renască pentru noi personaje celebre precum Caterina de Medici, Henric al IV-lea, Filip al II-lea al Spaniei, papa Sixt al V-lea, Cervantes și imaginând, în acelaşi timp, noi personaje pline de viaţă: Loïse de Montmorency, astrologul Ruggieri, piticul Chico, fără a o uita pe frumoasa şi ambiţioasa Fausta, prinţesă Borgia, care, după ce este sedusă de către cavalerul de Pardaillan, îi devine acestuia duşman de moarte.
 
Pe fundalul războaielor civile nemiloase în care se înfruntă ambiţiile pentru tronul Franţei, Zévaco readuce la viaţă intrigi, comploturi, sărbători regale şi princiare, dar şi scene din stradă şi de viaţă privată, cu o sensibilitate şi un umor mereu uluitoare. Cele 11 volume ale seriei sunt:
  1. „Cavalerii Pardaillan” - 2 volume;
  2. „Epopeea dragostei”;
  3. „Fausta”;
  4. „Fausta învinsă”;
  5. „Pardaillan și Fausta”;
  6. „Iubirile lui Chico”;
  7. „Fiul lui Pardaillan”;
  8. „Comoara Faustei”;
  9. „Sfâșitul lui Pardaillan”;
  10. „Sfârșitul Faustei”.
Sunt sigur că o să-mi placă aceste volume, abia aștept să spun mâna pe ele. Voi nu sunteți de aceeași părere? Plus că arată foarte bine seria. Mulțumim, Editura Litera, pentru toate noutățile și toată munca depusă!

Curtea Veche și Cocktail Holidays te trimit în țări calde



Te încumeți să citești în Grecia? Între 16 martie și 16 aprilie 2015, dacă ești înscris la newsletter-ul Curtea Veche Publishing, orice comandă te poate aduce mai aproape de o vacanță provocatoare pe malul Mării Egee oferită de Cocktail Holidays.
 
În plus, te ajutăm să te pregătești pentru darurile de Paște cu reduceri de până la 50% la titluri captivante!Participi automat la tombolă dacă ești înscris la newsletter-ul nostru și faci minimum o comandă direct de la editură în perioada desfășurării campaniei. Poți opta pentru o comandă online sau poți veni la standurile Curtea Veche Publishing de la marile târguri de carte din țară unde campania este semnalizată cu afișul campaniei „Te încumeți să citești în Grecia?”, cititorii pot completa taloanele de tombolă existente la casele de marcat. Șansele de câștig cresc odată cu numărul de comenzi plasate.
 
Premiul constă într-o vacanță pentru două persoane, în Rodos (Insula Soarelui) în luna septembrie 2015. Câștigătorul trebuie să își aducă în vacanță buna dispoziție și disponibilitatea pentru aventură și cea de a explora Rodosul, o splendoare medievală înconjurată de ziduri vechi.  Nu numai că insula este plină de plaje frumoase, înconjurate de apele calde ale mării, dar ea și adăpostește minunatele ruine antice, adevărate izvoare istorice.
 
Sejurul pentru două persoane este asigurat de Cocktail Holidays și include cazare hotel de 3 stele, cu mic dejun și transport cu avionul.

Regulamentul campaniei îl găsiți AICI.
 
Să citești o carte bună pe o insulă misterioasă! Puține lucruri sunt la fel de frumoase, sau poate puțin mai frumoase. Profitați de această ocazie și de reducerile de pe site.

Mult succes și o seară faină!

duminică, 15 martie 2015

Recomandare site de cărți


Reduceri de nerefuzat, cărți noi, cadouri și oferte!


Accesați site-ul lor AICI, precum și pagina de facebook a anticariatului. Cărțile sunt noi, în ciuda numelui de „anticariat”, atribuit datorită faptului că pe site găsiți nu numai cărți în vogă - gen John Green - ci și cărți vechi - Sandra Brown, Pușkin, Russo. Încercați!

„Olive Kitteridge” de Elizabeth Strout- Recenzie



V-ați gândit vreodată că timpul, de fapt, nu există? Că, pur și simplu, trăim într-o clipă? Într-o singură clipă etern. În clipa „asta”. Nicolae Iorga spunea „Pierdem ani în viață, iar la moarte cerșim clipe”, ca și cum ne-am amăgi, continuu, că suntem muritori și că niciodată nu va veni ziua în care ne vom opri din respirat, ne vom răci și vom muri, pentru a deveni, apoi, îngrășământ pentru narcisele crescânde pe un deal îndepărtat și rupt de viață. Da, poți trăi o viață lungă, zeci de ani, poate chiar o sută, dar asta nu înseamnă că ai trăit cu adevărat, înseamnă doar că ai avut o genă longevivă și, ta-da, (ne)norocul tău. Poți trăi o clipă, intensă, firavă, și să simți că ea a reprezentat întreaga ta viață. Indiferent la ce vârstă te afli acum, poți citi la nesfârșit o anumită pagină din cartea vieții tale, pagina în care ai simțit că trăiești din plin, pagina la care ți-a vibrat toată ființa iar respirația ți s-a tăiat și a cutreierat câmpiile sufletului. Pentru că în acel moment nu ai mai respirat aer, ci ai respirat însăși expirația divină.

Elizabeth Strout este o romancieră americană contemporană născută în 1956, în Portland, Maine. După un an de studiu la Oxford și studii de drept la Syracuse University College of Law, autoarea își publică primul text literar în revista New Letter, 1982. Apoi se mută la New York și continuă să publice în diverse reviste literare, timp în care lucrează (vreme de șapte ani) la primul său roman, „Amy and Isabelle”. Publicat în 1988, romanul se bucură de un mare succes în SUA și intră în selecțiile mai multor premii literare, printre care Premiul PEN/Faulkner pentru ficțiune (2000) și Premiul Orange (2000). „Abide with me” (2006) este al doilea roman devenit bestseller național. În 2007, scriitoarea predă cursuri de „creative writing” la Colgate University din Hamilton, Madison Country, New York. Lucrările ei sunt incluse în programa Facultății de Litere din cadrul Queens University în orașul Charlotte, Carolina de Nord. În prezent, autoarea locuiește în New York.

Olive Kitteridge”, un roman pe care l-am savurat pe nerăsuflate, un roman de care mă rugam să nu se mai termine, pentru că stilul lui Elizabeth Strout culminează o viață tristă, o viață nereușită, regretată, adusă în acest prag al neputinței din cauza alegerilor făcute și a caracterului neșlefuit, neîndreptățit să fi făcut anumite alegeri. Pentru ca da, cartea este una tristă, reprezintă drama unei profesoare de matematică încorsetată de timp, care îmbătrânește și simte acest lucru - nu atât fizic, cât mai mult pe planul psihic - înaintarea în vârstă aducându-i imposibilitatea împlinirii viselor, a idealurilor, a aspirațiilor: pentru că un adevărat e sigur, odată cu trecerea timpului devine imposibil să mai facem anumite lucruri de care, cândva, poate ne și plictiseam. 

Tocmai despre asta este cartea lui Elizabeth: despre prețuirea timpului, a aproapelui, despre sacrificii și dorință de iubire, de a simți solidaritate și dăruire din partea aproapelui. Ajunsă într-un moment în care simte că nu se află unde vrea și, mai ales, nu-și regăsește liniștea, Olive Kitteridge încearcă să scape de această realitate pe care însăși ea și-a creat-o, încearcă să evadeze din această suferință pe care însăși ea și-a provocat-o, însă drama izvorăște din faptul că aceasta nu poate accepta acest lucru, cu toată bunăvoința și implicarea ei. Nu puține au fost momentele când am crezut că această Olive, de fapt, există, există în realitate și face ce scrie în care exact în momentele în care citeam. Este de o naturalețe uimitoare, profundă și apăsătoare, uneori acțiunile sale capătă un aer al realității obiective; simte și trăiește precum un om în genere, plânge, se sperie, are bucuria învingătorului, cere, meditează și iubește. Nu o să vi se pară cine știe ce - până la urmă, personaje atât de reale întâlnim și în alte opere - însă Elizabeth Strout reușește să transpună toată realitatea, concentrând-o în acel personaj, simbol al întregii omeniri efemere, care se teme de moarte și totuși, ca o ironie, își dorește să trăiască, parcă, pentru eternitate.

Sincer, m-am îndrăgostit de personajul Olive. Nu știu de ce, dar mi-a plăcut să o asemăn, fizic, femeii de pe copertă. Poate că, de fapt, chiar se potrivesc. Bătrână - însă fizicul o trădează, capabilă să facă alegerile potrivite, dând greș în unele cazuri, melancolică, tristă, dorind să trăiască într-o lume mai bună, și deși a trăit în ea șaptezeci și doi de ani, simte că nu și-a îndeplinit scopul, că viața a trecut pe lânga ea precum un tren, iar ea nu a reușit să urce pentru că nu avea bilet. Este un caracter puternic, ce impresionează prin replici, prin rațiune și alegeri, prin concretețea sa de a fi unul dintre cele mai frumoase personaje feminine din literatura contemporană. Tristă, regretând trecutul, regretându-și alegerile, finalul operei este pur și simplu uimitor, este explozibil, este exact ceea ce trebuia scris pentru ca un asemenea roman - din păcate - să se termine. Eh, cum se zice, toate lucrurile bune și frumoase au un sfârșit. 

Ca de fiecare dată, am selectat și niște citate care mi s-au părut frumoase, precum și unele secvențe care reflectă caracterul lui Olive Kitteridge:

„- Știi cum se spune, zise doamna Kitteridge. Psihiatrii sunt duși cu pluta, cardiologii au inima împietrită...
- Și pediatrii? se întoarse Kevin către ea.
- Niște tirani, completă doamna Kitteridge, ridicând din umeri.”

„(...) Angie își dădu seama că înțelesese ceva prea târziu și probabil că așa e viața - înțelegi ceva când e prea târziu.”

„- Înțeleg, spuse din nou Olive, de data asta foarte tare. Ce cuvinte urâte născocesc oamenii , Cynthia - proces, interiorizare, depresiv, toate prostiile astea. M-ar deprima dacă aș fi nevoită să pronunț cuvintele astea toată ziua.”

„- Ce s-a întâmplat? o întrebă Olive. N-ai mai văzut niciodată o bătrână plângând?
Nu-i plăcea să stea singură. Mai mult decât atât, nu-i plăcea să fie nici în prezența altor oameni.”

„Nu suntem toți atât de norocoși să murim în somn.”
 
„Olive Kitteridge” (2008), a câștigat Premiul Pulitzer pentru ficțiune în 2009 - o carte despre pierdere, despre neputința de a stabili sau de a reînnoda legăturile sufletești cu cei apropiați, dar și despre speranță și reînnoire. Ceea ce înseninează existența dureros de confuză, uneori lipsită de sens a personajelor sunt clipele fugare în care acestea înțeleg că viața vibrează totuși de frumusețe și că, în cele din urmă - cu bune, cu rele, așa e ea - merită trăită. 

Cărora le place literatura clasică, ușoară - dar profundă, plină se substrat, cu siguranță vor aprecia această carte. Le mulțumesc celor de la Editura Litera pentru posibilitatea de a o citi, o puteți comanda de AICI. Vă invit, de asemenea, să le urmăriți pagina de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile și concursurile active. 

Traducere din limba engleză de Ioana Opaiț
320 pagini

vineri, 13 martie 2015

Noutăți de la Grupul Corint


Salutare,

Se pare că cei de la Grupul Corint revin cu noutăți. De data aceasta, cărți istorice, numai bune de citit și luat în seamă. Iată-le:


„Suntem nişte pigmei în comparaţie cu Puşkin. Nu mai există printre noi un asemenea geniu. Ce frumuseţe, ce vigoare are fantezia lui! Am recitit de curând „Dama de pică”. Ce fantezie!... Cu o analiză subtilă, el a urmărit toate mişcările lui Hermann, toate chinurile lui, toate speranţele şi, în sfârşit, neaşteptata şi îngrozitoarea lui cădere.” F. Dostoievski
 
„Când se pronunţă numele lui Puşkin, te gândeşti imediat la poetul naţional rus. Şi, într-adevăr, niciunul din poeţii noştri nu e mai mare şi nu poate fi numit cu mai multă dreptate naţional. În el, ca într-un lexicon, se află bogăţia, puterea şi flexibilitatea limbii noastre. Mai mult decât oricare altul, el i-a deschis graniţele şi a indicat imensitatea spaţiului său.” N. Gogol
 
„Puşkin este dragostea şi bucuria noastră. Este o minunată manifestare a Rusiei şi, într-un fel, chiar apoteoza sa.” M. Bulgakov


„Conectat în virtutea poziţiei de jurnalist la actualitatea raporturilor româno-chineze şi urmărind-o prin imediatul agendei derulate la Beijing, autorul analizează cu atenţie, cu acut simţ critic şi cu fulminante interogaţii, frecvent legitime, derularea evenimentelor. Fără ezitări, el pledează în multe din paginile sale în favoarea raporturilor româno-chineze de o manieră corectă, uneori pe tonuri justiţiare, dar mereu încrezător în valoarea acestor legături.” Ambasador Viorel Isticioaia-Budura
 
„Ca bun prieten al autorului, îl felicit pentru publicarea acestei cărţi. Sunt sigur că are o anumită valoare din care cititorii, chiar şi din comentariile uneori critice, în special cu privire la contactele româno-chineze, vor putea înţelege mai bine relaţiile dintre China şi România, dintre China şi Europa. Admir totodată efortul depus de autor pentru prezentarea unei Chine reale, pentru promovarea relaţiilor de prietenie dintre diferite ţări.” Şeful Secţiei de limba română, Radio China Internaţional, Wu Min
 
„După ştiinţa noastră, singur, jurnalistul sibian Dan Tomozei a dedicat în ultimii ani, cu subtilă înţelegere şi profundă analiză comparativă, trei volume de scrieri realităţilor în mijlocul cărora trăieşte China de azi. Să scrii temeinic, neostenit şi obiectiv despre o ţară în care trăieşti efectiv şi afectiv de câţiva ani de zile – iată o dovadă de probitate profesională!” Doctor în economie Emil David
 

Memoriile MAIORULUI VIONNET, 1812
 
Memoriile maiorului Louis Joseph Vionnet despre dezastruoasa campanie a lui Napoleon în Rusia din 1812 constituie o lectură atractivă, detaliată şi plină de anecdote personale şi aspecte interesante din viaţa de soldat din secolul al XIX-lea.

Relatarea lui se concentrează îndeosebi asupra retragerii din Moscova, dar el a participat la toate marile bătălii şi a urmărit întreaga campanie, de la primele manevre din iulie 1812 până la începutul anului 1813, când francezii au fost urmăriţi de cazaci prin întreaga Prusie. A fost prezent la distrugerea Smolenskului, a mers pe câmpul de luptă de la Borodino şi a fost martorul marelui incendiu din Moscova. Vionnet a fost maior în Regimentul de puşcaşi-grenadieri, un regiment al veteranilor din Garda Imperială, iar istorisirea sa oferă o perspectivă inedită asupra elanului, moralului şi coeziunii acestei forţe militare de elită.
 
Ei, sună bine, nu-i așa? Seară liniștită să aveți!
 

În lupta pentru frumos - Arta e salvarea!



Tocmai ce m-am întors de la Târgul de Carte Librex de la Iași, unde am văzut numeroși oameni antrenați în discuții legate de una dintre valorile noastre morale superioare - cititul. Oameni care criticau, care recomandau, oameni care apreciau o carte sau care, ei bine, se abțineau să comenteze. Ce-i drept, zău, mi-aș dori mai mulți astfel de oameni lângă mine. Mult mai mulți; iar ceea ce m-a surprins a fost momentul în care un om de la standul Editurii Univers i-a zis altuia „Vrei să îți arăt ce citesc?”, după care a scos din geantă volumul „20 de ani în Siberia”, de Anința-Nandriș Cudla, cartea mea preferată, alături de „Pe aripile vântului”. Ce a urmat, ei, nu mai contează, doar că pentru câteva secunde m-am simțit într-o lume în care aș vrea să fiu. Pentru totdeauna.
 
Dacă ar fi să număr toți copacii de pe aceste pământuri verzi, să prind toate păsările cerului cu mintea, să sărut toate zâmbetele din această lume, tot nu mi-ar fi deajuns să descriu cât de frumoasă este lectura, cât de subtilă și rafinată este arta cititului, momentul în care realizezi că ai făcut o alegere bună citind acea carte. Pentru că o putem compara cu „arta de a trăi”, fiind, de altfel, aș spune că sinonim cu acest cuvânt. După cum și Jane Austen în „Mândrie și prejudecată” spune, m-aș simți, zău!, extrem de aiurea ca la vârsta bătrâneții să nu am, la casa mea, o bibliotecă mare, plină de volumele lui Eric-Emmanuel Schmitt, ale lui Alice Munro, Eliade, Austen, Hardy, sau orice alți scriitori care m-au făcut să trăiesc atâtea vieți. 
 
Deși îmi place să mă pierd printre metafore, să (de)scriu plastic, să înfrumuzețes - da, nu sunt un anticalofil - am să răspund întocmai întrebării puse. Mai citim, oameni buni, în ziua de astăzi? Ei bine, da, o facem. Dar prea puțini suntem cei care mai pledăm și pentru acest lucru. Păi, de ce, ne întrebăm? Chiar așa, de ce, revin cu întrebarea? E mai frumos și mai productiv să ne pierdem timpul într-un bar, cu prietenii, nu? Să scuipăm coji de semințe pe unde apucăm, e mai „cool”, așa-i? Să dansăm în club cu „băieții”, să mergem „la agățat”, să fim „șmecheri” și să nu citim - cititul e pentru cei care nu ai viață, nu-i așa? Da, nu-i așa că e mult mai bine să faci toate astea, decât să-ți liniștești sufletul și mintea între paginile unei cărți? Decât să simți că trăiești alături de personaje, că le cunoști secretele, având încredere în ele, iubindu-le, urându-le, plângând pentru dezamăgărilie și tristețile lor. Părerile îs împărțite, dar păcat că unii au păreri preconcepute - ca și cum ai judeca acea carte că, vezi Doamne, are o copertă „nașpa”, care nu place și nu atrage. Bine, oameni buni, dar nu știați că frumusețea vine din interior, și nu din exterior. De fapt, la ce se promovează pe la televizoare, n-ar fi cazul să comentez.
 
Recunosc, nu m-a pasionat dintotdeauna cititul, cred că această „dependență” - dacă nu e un cuvânt prea mare - a început de pe la șaisprezece ani. „Boboc în treburi de-aieste”, după cum Creangă îi atribuia lui Harap-Alb, am început să citesc cărți „micuțe”: Traian Tandin, Anthony King, Stephen King, adică genul de cărți pe care le citești mai mult pentru acțiune, pentru a te antrena în povestea cărții - polițiste, crime, horror. Într-adevăr, Stephen King e un geniu al horror-ului. Le împrumutam de la bibliotecă, începusem chiar să mă împrietenesc cu bibliotecara, vorbind despre cărți, recomandându-ni-le unul altuia. Totul era frumos, simțeam că am un prieten cu care pot vorbi asemenea lucruri - eram bucuros de acest lucru. Când intam în încăperea plină de cărți, simțeam că am atâtea de descoperit, am atâtea de învățat și trăit; cu alte cuvinte, mă simțeam precum un bob de mazăre într-o întreagă grădină. Și, cu toate astea, nu mă simțeam inferior. Știam că ele mă vor aștepta acolo, tot timpul, chiar dacă praful se mai așterne leneș peste ele. Aveam să vin să-l suflu, să deschid paginile și să le trăiesc. Unul din aspectele pe care le iubesc la cărți este că ele niciodată nu mor, ci în mintea fiecărui om personajele învie și trăiesc, creionate între pagini.
 
Oamenii citesc, chiar foarte mult - subtitrări la filme, etichetele produselor cumpărate, invitații la nuntă, la filme, la restaurante. Păcat că acestea nu-s scrise de Schmitt, spre exemplu, căruia zău că i-aș citi până și lista de cumpărături. Sunt și oameni care, cu adevărat, citesc. Citesc ceea ce înseamnă literatură. Nu consider că există o vârstă de la care ești „capabil” să citești. Poți citi și când abia ieși din burta mamei - poți citi în ochii celor care te privesc bucuria de a-ți fi alături când respiri pentru prima dată, poți citi, când abia începi să mergi, sclipirea din ochii mamei care te poartă în lume cu primii tăi pași, când ai zece ani poți citi literele alfabetului, pe care mai apoi le prinzi în cuvinte și, ei bine, de aici începe magia. Puterea cuvântului și a creației, a formei, a culorii - toate acestea reprezintă artă. Reprezintă salvarea frumosului într-o lume dominată de tot felul de non-valori, de publicitate inutilă, de mass-media, de viteză. De prost gust și de mediocritate. De superficialitatea trăirii și a ființei. De aspirații imprecise, confuze, iradiante. 

Printr-o simplă căutare pe Google poți afla „cum să faci bani”, „cum să îți dresezi mintea pentru a scăpa de nefericire”, „cum să obții un abdomen plat în 6 zile” sau „cum să îți cureți sângele cu urzici” și altele. Aproape fără să ne dăm seama, facem loc pe “musai list” unor obiective din ce în ce mai surprinzătoare. Dar de ce nu învățăm, spre exemplu „cum să citești cât mai multe cărți pentru că timpul e împotriva ta?”, „cum să fii al curent cu cele mai noi apariții”, „cum să ai parte de cele mai bune reduceri”, „cum să X”, „cum să Y”, X și Y aparținând domeniilor artei. Zău, încep să cred că nu mai există salvare, și că, încet, ne pierdem într-o mare de întrebări, atunci când la dispoziție ne sunt oferite zeci de răspunsuri, zeci de mâini întinse pentru a scăpa dintr-o confuzie plenară. Recunosc, mamei mele îi place foarte mult să citească basme - Creangă, Ispirescu, Petrescu, Grimm. Chiar îi plac. Nu o întreb „De ce?”, pentru că, cu siguranță, vrea să-și retrăiască copilăria, să se transpună în timpurile când bunica torcea lâna și eu mă jucam cu mașinuțele la piciorușele ei, acoperite cu niște ciorăpei călduroși, minute în șir. Fără a mă plictisi. Câteodată, privesc în trecut, când discurile 78 rmp ale bunicii fredonau melodiile copilăriei ei. Nu prea înțelegeam mari lucruri din aceste versuri, dar înțelegeam că înseamnă mult pentru bunica, când lacrimile îi brăzdau chipul încercat de timp. Câteodată, începeam și eu să plâng, iar atunci îmi luam o pernă și mă ascundeam rapid după ușa din cameră, prefăcându-mă că dorm, până când lacrimile mi se uscau iar ochii mi se limpezeau. Dar aici alunec în trecutul ineluctabil, din care simt nevoia să mă întorc.

Eram la citit. Adică, suntem la citim, pentru că vreau să cred că citesc ceea ce scriu aici? Da, pentru că suntem o comunitate frumoasă, iar eu nu vreau să vorbesc câte Soare, stele, către lună sau frunze, ci către voi. E frumos că citești - nu, nu, mă exprim total aiurea. Cititul este o stare, este o valoare, chiar dacă nu știu să se fi făcut vreodată o argumentare ex cathedra despre cât de frumos este să citești, să te porți prin locurile în care personajele își duc viața. Nu e cazul s-o lungesc; nu mă aștept să schimb mentalități, să reîntorc rătăciții pe calea cea dreaptă, să rescriu ceea ce deja a fost scris și criticat. Eu nu judec pe cei care nu citesc, pentru că știu că au un motiv întemeiat pentru care nu fac acest lucru - viața e o luptă contra timpului -, nici nu îi laud pe cei care citesc, pentru că fiecare își alege modul în care își trăiește propria viață, pentru că nu mai trăim în Evul Mediu - avem „liberul arbitru”, nu? Forța aceasta interioară poate face mai multe lucruri decât orice alt mușchi din organismul uman.

Ei, m-am lungit mai mult decât nu trebuie. Fir-ar! Oricum, sper că mesajul meu a fost înțeles, iar dacă nu, am să încerc să rezum: arta este singura modalitate prin care ne putem salva sufletul, prin care putem transcede timpul (dovadă numeroasele pictori din secole de mult apuse), prin care putem trăi alte vieți (Fernando Pessoa - „Citesc, pentru că viața mea nu-mi ajunge”), prin care putem înțelege mecanismele de funcționare ale acestei lumi, prin care putem să creăm și nu distruge. Prin care putem încerca să înțelegem că rostul omului pe acest Pământ nu este să adune, ci să iubească, să scrie, să cânte, să danseze, să își unească sufletul cu natura și să zâmbească spre cer, sub protecția sa. Încă învățăm să facem asta, dar totuși sper că nu va fi prea târziu când o vom face.

Concursul acesta a fost din inițiativa celor de la Libris, librăria online de unde puteți cumpăra numeroase cărți în limbi diferite, din domenii variate - transport gratuit, semne de carte în colete, reduceri enorme la cărți online; ei, așa da - cărora le mulțumim frumos pentru problema propusă și pentru premiile frumoase. În speranța că, sper eu, veți citi cu drag ce-am scris, pentru că e scris din suflet, vă las pe mâinile cărților și le las în mâinile voastre. Ați înțeles voi, dragi cititori, că doar sunteți deștepți. Multe salutări și cărți bune!



PS. Acum, zău, trebuie să mă laud. Pisicul meu e tare atras de biblioteca mea; cu primul prilej, sare și răstoarnă totul. Hmmm, să fie, oare, invidios pe „Pisicile aristocrate”? Încă-s în dilemă, dar dacă aflu, vă anunț.