luni, 27 aprilie 2015

Un loc pe raftul meu (X)


Salutare,

Luna asta a fost plină de cărți. Am prins reduceri foarte bune, așa că portofelul meu a mai respirat puțin. Să vă prezint ce titluri mi-am achiziționat, plus primite pentru recenzii.


Cele două volume din seria Lux. Am început „Obsidian”, îmi place!


Niște cărți care m-au atras, la o micuță lectură. Plus că nu au fost deloc scumpe. Și se citesc ușor.


Am auzit multe despre această carte, mai ales că e foarte bună. Abia aștept să o citesc.


Mi-a plăcut enorm descrierea acestui roman, mai ales că s-a spus că va avea un succes asemănător romanului „Înainte să adorm”. Și îmi place foarte mult coperta.
 

Evident, „Fata dispărută”. Trebuia s-o citesc și pe asta, nu?


După ce am citit „În țara norului alb”, de aceeași autoare, m-am convins că scriitura ei îmi place. Abia aștept să citesc și acest roman, o continuare a frumoasei saga de familie
 

Sincer, m-a atras coperta acestui roman. Nu știu nimic despre scriitor, iar descrierea de pe spate sună, de asemenea, bine.
 

Evident, șeful Eric-Emmanuel Schmitt. Am citit această carte, i-am făcut și recenzia. Vreau toată seria lui de autor s-o am. Toată.


Tot Eric-Emmanuel Schmitt. Abia aștept să citesc această carte!
 

O carte care pur și simplu m-a omorât. Este super-mega-ultra-gica interesantă, misterioasă. V-o recomand cu drag, am făcut și recenzia.
 

Am luat această carte deoarece am un raft în bibliotecă în care nu încap decât cărți de buzunar, dintr-alea în format mai mic, și trebuie să-l ocup. Nu prea mă împac eu cu acest fel de cărți - mici - dar merge. Pare interesantă, oricum, deși scrisul e minuscul.
 

Această carte mă incită de ceva timp. O tot văd pe Libris când intru, de aceea am zic că ar trebui să o cumpăr. Am s-o citesc curând, îmi place mult coperta.


Diplomă de „cititor de cursă lungă” primită de la Humanitas cu ocazia participării la Maratonul de citit 2015, organizat cu ocazia Zilei Mondiale a cărții. Am citit din „Eat, pray, love” și mi s-a făcut și poză! Eeee, așa da.

Voi, dragilor, cu ce v-ați răsfățat? Zi frumoasă!

duminică, 26 aprilie 2015

„Milarepa” de Eric-Emmanuel Schmitt- Recenzie



Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure, cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Volognes”. Îi urmează „Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și este distins cu trei premii Molière, „Varațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare priul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și alte țări străine. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga sa activitate. De același succes se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat”, „Viața mea cu Mozart”, „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, „Oscar și Tanti Roz”. De asemenea, Eric-Emmanuel Schmit este autorul a trei volume de nuvele și povestiri: „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri”, „Visătoarea din Ostende”, „Concert în memoria unui înger”. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii și distincții literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi. 

Milarepa întrupează poetul, sfântul, ascetul şi stăpânul spiritual. S-a născut în anul 1040 în sud-vestul Tibetului, într-o familie de nobili. Tatăl său a murit când el avea doar şapte ani. Împreună cu mama şi sora sa, cad pe mâinile unui unchi şi unei mătuşi tiranici şi lacomi, care îi sărăcesc. Când s-a făcut mare, să se răzbune, mama sa l-a trimis să înveţe magia neagră. Așadar, cartea această tratează budismul, aducându-ni-l între pagini pe Milarepa, a cărui poveste fascinează prin atingerea unei realizări spirituale superioare, profunde, toate astea după o periadă neagră, diabolică, în care, împins pe la spate de către mama sa, acesta comite numeroase crime practicând magia neagră.

Autorul francez, Eric-Emmanuel Schmitt, ne prezintă legenda din perspectiva unchiului lui Milarepa, reîncarnat, conturându-se, astfel, mitul metempsihozei, al reîntrupării de după moartea fizică, o credință indiană profundă. Cartea este o poveste metafizică extraordinară, care ne prezintă drumul lui Milarepa din întunecimea ființei, din închisoarea propriei cărni, către iluminarea spirituală și împlinirea fiineți, prezentată din perspectiva lui Simon, reprezentând reîntruparea unchiului lui Miralepa, care, pentru a își elibera spiritul de păcatele săvârșite, trebuie să ducă istoria lui Milarepa mai departe, spunând-o la cel puțin o sută de mii de persoane.

Povestea este una scurtă, pe nici măcar optzeci de pagini, însă este o poveste profundă, care te poartă spre crestele gândirii umane, cât mai aproape de întrebarea esențială: cum îți poți găsi drumul în lume? Regretândându-și trecutul, Milarepa caută iertarea, înțelepciunea și puterea de a trece peste cele întâmplate, ajungând să facă un pact cu preamăritul Lama, Marele Marpa, oferindu-i „trupului, cuvântul și inima”, în schiimbul „hranei, veșmintelor și învățăturii”. Este conturat, așadar, motivul pactului cu diavolul, motivul mephistophelic. Cu toate acestea, întrucât Milarepa nu le poate avea pe toate, trebuie să aleagă numai una singură. Astfel, alege învățătura, fiind nevoit ca de celelalte două să se îngrijească singur. 

În această căutătură, Milarepa cade pradă destinului pe care nu-l poate înțelege, este surprins într-o devenire psihologică contradictorie, din care nu înțelege nimic, simte că Marele Marpa își bate joc de el, punându-l la diferite munci, pentru ca mai apoi să-l pună să distrugă ceea ce a construit, ca într-un permanent du-te-vino al sorții. Ostenit, rănit și dezamăgit, Milarepa, admonestat de Marele Marpa, care-i spune că nu înțelege nimic, trăiește o relevație: își dă seama că ceea ce căuta era, întotdeauna, acolo unde trebuia să fie, iar așteptarea l-ar fi condus pe drumul către împlinirea ființei. Aș putea spune că Milarepa parcurge un traseu inițiatic, un pelerinaj către întemeierea sacră a Ființei, pentru ca mai apoi el însuși să devină un discipol care să-i îndrumeze pe alții pe această cale a spiritului.

Am selectat și citate și fragmente care mi-au plăcut:

„Am intrat în casă.
Ploaie și țărână căzuseră peste cărțile sfinte. Păsările îngropaseră câteva tomuri sub găinațul lor; în celelalte, își făcuseră culcuș șobolanii. M-am apropiat de vatră. Acolo, în cenușa amestecată cu pământ, creșteau și se cățărau niște plante; alături se afla o grămăjoară de oseminte albite și fragile. Am înțeles că erau... oasele mamei mele.
Gândindu-mă la ea, mi-am pierdut cunoștința.”

„A dori prea multe îți tulbură sufletul.
Dorisem prea mult s-o văd. Setea aceea mă chinuise săptămâni în șir. ‹‹O minte ar ști să-și afle mulțumirea, să-și limiteze dorința de a întâlni, mintea aceea ar fi a unui învățător.›› Vorbele lui Lama îmi răsunau în urechi. Aveam nevoie de ele.
‹‹Nimic nu e veșnic, nimic nu e real››.”

„Apoi luă un chibrit și îl scăpără scântei.
Înălță chibritul în fața mea.
- Eu nu cred decât în știință. Fizica, chimia sunt de ajuns pentru a explica totul. Așa că spune-mi, de unde vine flacăra asta?
Era evident că mă lua peste picior.
Am apucat chibritul și am suflat peste flacără. 
- Uite, dacă tu îmi spui acum unde s-a dus flacăra, am să-ți spun și eu de unde vine.”

„Pământul își vinecă rănile mai repede decât oamenii.”

O lectură profundă, ușoară, o călătorie în lumea tibetană, un prim pas, aș putea spune, către înțelegerea acestei lumi, cu credințe despre viață, moarte, libertate, superioritatea ființei și bunăstare. O credință bazată pe ajutorul și iubirea față de aproapele nostru, cu diferențe față de creștinism sau alte religii ale lumii. Puteți cumpăra cartea de AICI, la un preț foarte bun. Dacă nu mă înșel, au și un cod de reducere de 50% sau ceva de genul. Spor la lecturi!
 
Editura Humanitas
72 pagini
Traducere din limba franceză de Ileana Cantuniari 
 

„Anna în veșmânt de sânge” de Kendare Blake- Recenzie



Cred că tocmai s-a întâmplat ceva ciudat, foarte ciudat: am citit o carte cu fantome. Și, probabil, și mai ciudat de atât, este faptul că mi-a plăcut enorm de mult. Nu trebuie să nu fii fanul unei astfel de scrieri „paranormale”, cu siguranță o să-ți placă să citești despre Anna și Cas Lowood, despre povestea lor de viață și despre multe alte lucruri care te prind în acest vârtjel al întrebărilor în care sunt încorsetați cei doi. O poveste care te poartă în trecut, pentru ca, mai apoi, să te aducă iarăși în prezent, și mai bulversat și confuz față de cum erai înainte. 

Am început să citesc această carte ieri, iar după primele patruzeci de pagini nu eram așa entuziasmat. Am lăsat-o deoparte, iar astăzi dimineață, în jurul orei opt, m-am apucat de ea. Tot ce vă pot spune este că nu am mai putut s-o las din mână până nu am dat-o gata. Pur și simplu am fost capturat, prins între aceste pagini, strecurându-mă în trecutul lui Cas, descoperind-o pe Anna, încercând să dezleg enigme, luptând cu fantome și, surprinzător, omorând morții. Pentru că această carte nu este o simplă poveste horror sau thriller, ci este o carte de mister, de dramă, o carte care naște întrebări și curiozități, întrebări la care nimeni nu știe să răspundă. Sau, pur și simplu, nu vrea. Cas Lowood a moștenit, după moartea ciudată a tatălui său, o vocație neobișnuită, și anume aceea ce a ucide morții care refuză să părăsească această lume, terorizând oamenii și omorându-i, și, împreună cu mama sa, o vrăjitoare a magiei albe, inofensive, și cu pisica lor care simte prezența duhurilor, aceștia străbat țara în lung și-n lat pentru a menține ordinea rațională și firească a lucrurilor, care mereu este perturbată de morți criminali și alte spirite. Am putea spune că, la prima vedere, Cas Lowood este un adolescent obișnuit, cu prieteni, care merge la școală și iubește, însă însuși el afirmă faptul că țelul său nu este decât acela de a apăra lumea, dar nu ca un super-erou îmbrăcat în costum de latex, încât dictonul său călăuzitor pare a fi: „urmărește, vânează, ucide”. Cu ajutorul pumnalului care-i revine, în mod viager, după moartea tatălui său, un obiect magic cu puteri ascunse și un trecut nu prea bine cunoscut de către Cas, acesta cercetează legende și folclorul local, pentru a descoperi locurile în care fantomele își „trăiesc viața”, ca să spun așa.

Toate bune și frumoase, iar Cas își face treaba mânat de dorința de a-și răzbuna tatăl ucis într-o asemenea misiune. Însă lucrurile iau o întorsătură ciudată când Cas, împreună cu mama și pisica lui, ajung într-un oraș necunoscut căutând o fantomă pe care localnicii au botezat-o „Anna în veșmânt de sânge”, datorită modului în care aceasta era îmbrăcată: o rochie albă, din dantelă, murdară de sângele ei nevinovat și fraged. Încercând să afle cât mai multe despre ea, acesta se împrietenește cu colegii săi de la liceu, de la care află, imediat, că Anna a ucis numeroși oameni, atât adolescenți cât și oameni ai străzii care au încercat să-și caute un adăpost în casa părăsită, numărul victimelor depășind șaptezeci. Mânat de dorința de a o ucide, pentru a-și duce la bun sfârșit meseria, Cas se aventurează, împreună cu câțiva prieteni, în casa bântuită și întunecată, în care cândva trăiau Anna și familia sa. Acolo, adolescenții își dau seama că Anna nu este doar o legendă urbană, ci există, nefiind doar o manifestare a creativității și imaginației lor. 

Cas vede în Anna ceea ce nu a mai văzut niciodată într-un spirit - nu numai o forță debordantă, uluitoare, ci și faptul că, în sufletul ei, coexistă două entități: o Anna bună, fricoasă, care nu dorește să facă rău celorlalți, ci dorește să scape din acel trup, și o „Anna în veșmânt de sânge”, mult mai puternică decât cealaltă entitate, a cărui dorință nu este decăt să ucidă, pentru a-și răzbuna moartea. Cu toate acestea, prezența lui Cas face ca prima entitate a Annei, cea bună, să devină stăpână peste trupul stafiei, întrucât aceasta îl cruță pe acesta, din oarecare motive. Anna încă mai poartă rochia pe care a îmbrăcat-o când a fost ucisă cu sălbăticie, în 1958, pe când dorea să meargă la bal, o rochie odată albă, acum șiroind de sânge. Am putea spune că Anna și Cas se împrietenesc, iar din această prietenie Cas află, în schimb, că aceasta nu este o simplă fantomă care nu vrea să treacă dincolo, ci este o fată prinsă într-o urzeală de blesteme și mânie, o fată cu un trecut sumbru, greu de imaginat și acceptat, încătușată de ceea ce, cândva, s-a întâmplat, de moartea ei brutală și ingenuă. În tot acest timp, Cas este încercat de un coșmar ciudat, în care o fiară monstruoasă, cu colți, îi spune cuvinte de neînțeles, iar el nu crede decât că acea fiară este însuși monstrul care, cu ani în urmă, i-a ucis tatăl într-un mod pe care acesta cu greu și-l poate explica.

Ajutat de mama sa și de abilitățile sale paranormale, și convingând-o pe Anna să ia parte la ritualul mistic, Cas află detalii din trecutul înfiorător al acesteia. Află cum aceasta a murit, iar răspunsul vine, pur și simplu, ca un șoc, ca un electroșoc, încât îți vine greu să crezi că lucrurile s-au întâmplat astfel. Credeți-mă, eu, unul, am fost foarte surprins. Pusă față în față cu trecutul său, Anna renunță la răzbunare, la crime, la moarte, și se pare că jumătatea bună a Annei iese la lumină. Astfel, Cas crede că totul este rezolvat, nemaifiind nevoit să o omoare. De altfel, acesta se și îndrăgostește de Anna, după cum era de așteptat, însă această iubire este o iubire a contradicțiilor, o iubire ce pare, practic, imposibilă, între două lumi diferite și lipsite de tangențe, o iubire care nu poate fi împlinită într-un plan al materialului, care nu-și poate găsi unirea decât în întunecata și nedorita moarte fizică. După toate acestea, când am crede că totul a revenit la normal, lucrurile iau o altă întorsătură neașteptată: Cas își găsește doi colegi morți, iar vina cate, numaidecât, pe umerii Annei.

Dar ce se va întâmpla când se va fi dovedit că Anna este nevinovată? O altă victimă apare. Moartea pândește la colțuri, așteptând să „înveșmânteze” alți oameni. Morți subite, comise într-un mod imposibil de crezut, primitiv și nenatural, secrete ascunse, trecutul care invadează în prezent, obiecte magice care se dovedesc a nu fi fost ceea ce credeau, cu toții, că sunt. O îngemănare uluitoare, fabuloasă și surprinzătoare, de tradiții ocultiste, de wicca, voodoo, mitologie greacă, de paranormal și mister, care cu siguranță o să vă placă, chiar dacă nu ați obișnuit să abordați acest gen. După cum v-am spus, este prima care cu și despre fantome pe care o citesc, și mă declar mulțumit. 

Am selectat și niște citate care mi-au plăcut, alături de câteva fragmente:

„- Avea șaisprezece ani când a murit și era fata unor imigranți finlandezi. Taică-său era deja mort, de boală, sau cam așa ceva, iar maică-sa ținea o pensiune prin centrul orașului. Anna era în drum spre un bal de la școală când a fost omorâtă. Cineva i-a tăiat beregata, ca să folosesc un eufemism. Aproape că i-a retezat de tot capul de pe umeri. Se spune că era într-o rochie albă de petrecere, iar când au găsit-o, ajunsese să fie toată pătată de roșu. De-asta i se și spune ‹‹Anna în veșmânt de Sânge››.”

„- (...) Nu îmi vine să cred că e mort. Nu-mi vine să cred că ea l-a omorât.
- De ce? Doar credeai în ea.
- Știu, dar n-am văzut-o niciodată cu adevărat. Nimeni n-o vede pe Anna. Pentru că, dac-o vezi pe Anna...
- Nu mai scapi cu viață ca să-i povestești cuiva, sfârșesc eu în locul lui, pe un ton sumbru.”

„Ea știe că e moartă. Interesant. Cei mai mulți dintre ei nu știu. Cei mai mulți sunt doar furioși și înspăimântați, mai degrabă amprente ale unor trăiri - ale unor momente oribile - decât ființe propriu-zise.”

„Mă trezesc scăldat în transpirație. Am visat, am visat ceva aplecându-se deasupra mea. Ceva cu dinți strâmbi și degete încovoiate. Ceva cu o răsuflare mirosind de parcă ar fi tot înfulecat oameni decenii de-a rândul, fără să se spele vreodată pe dinți. Inima îmi bubuie în piept. Vâr mâna sub pernă, căutând pumnalul tatei, și, pentru o clipă, aș putea să jur că degetele mi se închid pe o cruce, o cruce înfășurată cu un șarpe cu piele aspră. Apoi simt mânerul cuțitului, bine-mersi în teaca lui din piele. Ale naibii coșmaruri.”

„(...) Tot ce mai pot să gândesc este că Anna e o criminală. Cu toate astea, Anna nu e rea. Anna omoară, însă Anna nu vrea să omoare. Nu seamănă cu niciuna dintre celelalte fantome pe care le-am înfruntat.”

„Anna își ține pumnii într-atât de strânși, încât un sânge negru începe să-i curgă prin degete. Face exact ce i-a cerut Thomas. Încearcă s-o stăpânească, să stăpânească imboldul presant de a ne sfâșia pielea de pe gâturi, de a ne smulge brațele din umeri. Conduc cercul mai departe și ea închide ochii, strângând cu putere pleoapele. Picioarele ni se mișcă mai repede. Eu și Carmel ne rotim, astfel încât să ajungem fațăn-n față. Cercul se desface, permițându-i Annei să treacă prin el și să ajungă în centru. Timp de un minut, Carmel e complet acoperită. Tot ce văd e trupul sângerând al Annei. După care ea e înăuntru și cercul se strânge la loc.”

M-a dat peste cap acest roman, atât de mult mi-a plăcut. Nu este vorba numai de acțiune, în care misterul pândește la orice pagină, ci și de atașamentul de personaje, de trecutul și aspirațiile lor. Anna, personajul care își caută liniștea, care și-ar fi dorit să ajungă la bal, să-și trăiască viața, iar Cas care dorește să-și răzbune tatăl și care, în misiunea sa, se îndrăgostește de această fată moartă. Totul se va dovedi a fi nu ceea ce Cas credea, atunci când un personaj cheie apare în această carte. Nu am să vă dezvălui cine, vă las pe voi să descoperiți. Abia aștept al doilea și ultimul volum! „O poveste întunecată și complicată, cu un erou care îi ucide pe cei morți, dar, la rândul său, este îndrăgostit de moarte. Așa vei fi și tu până la sfârșitul cărți”, afirmă autoarea Cassandra Clare. O carte pe care s-o citiți, neapărat, cu ușa închisă și cu geamurile trase.

 Mulțumesc frumos Editurii Leda pentru carte, o puteți comanda de AICI. De asemenea, urmărind pagina de Facebook a editurii puteți fi la curent cu toate noutățile, reducerile și concursurile. O zi însorită și cu lecturi frumoase!

320 pagini
Traducere din limba engleză și note de Adrian Deliu

sâmbătă, 25 aprilie 2015

Noaptea Cărților Deschise



Joi, 23 aprilie, cu ocazia Zilei Internaționale a Cărții, a avut loc a treia ediție a campaniei Noaptea Cărților Deschise, desfășurată simultan în București și în Cluj. 

Peste 4500 de iubitori de carte au participat la cel mai mare manifest pro-cultură din România, formând lanțuri umane impresionante ca lungime în jurul Palatului Parlamentului, respectiv Universității Babeș-Bolyai.

Litera a oferit în cadrul campaniei peste 10.000 de cărți, din colecțiile Clasici Moderni, Biografii, Thriller, Agatha Christie, Biblioteca pentru toți, Biblioteca pentru toți copiii, Scriitori români ilustrați.

Noaptea Cărților Deschise a fost  ocazia cu care ministrul Culturii, Ionuț Vulpescu, a anunțat că a primit sprijinul necesar pentru a reduce TVA-ul la cărți la 5%.

Printre persoanele publice care s-au alăturat campaniei Noaptea Cărților Deschise se numără Andreea Marin, Monica Davidescu, Rareș Bogdan, Dorin Chiotea, Aneta Sîngeorzan, Cristian China Birta, Laura Câlțea, Camelia Cavadia.

Cei mai mici manifestanți  pro-cultură s-au  jucat și s-au distrat împreună cu Gașca Zurli.

„23 aprilie 2015, Ziua Internațională a Cărții, va rămâne o zi memorabilă și acest lucru se datorează miilor de iubitori de carte care au răspuns provocării noastre și au venit în număr impresionant la Casa Poporului și la Universitatea Babeș-Bolyai, în cea mai mare manifestație pentru cultură din țară. Îi felicităm pe participanți că i-au oferit cărții și acestei zile atenția cuvenită!  Ne bucurăm că peste 10.000 de cărți au ajuns la cititori și că acțiunea de încurajare a lecturii s-a bucurat de un mare succes.” – Marin Vidrașcu, director executiv al Editurii Litera.

Campania Noaptea Cărților Deschise este organizată de Editura Litera și ziarul Ring. Partenerii ediției 2015: Universitatea Babeș-Bolyai și Cărțile pe față. Sponsorul ediției 2015: Apa Nova.

„Începutul tuturor lucrurilor” de Robyn Schneider- Recenzie




Dacă este o lecție, în această lume, pe care toți o învață, este aceea că viața este surprinzătoare. Pur și simplu, în adevăratul sens al cuvântului. Este surprinzătoare prin felul ei de a fi și de a conlucra în noi. Azi ești, mâine nu mai ești, astăzi alergi până cazi la pământ, mâine îți rupi un picior, astăzi râzi cu prietenii tăi iar mâine toți, din păcate, te părăsesc și uită tot ce s-a întâmplat. Azi ai încredere în cineva, iar mâine, într-o singură clipă, pierzi toată acea încredere. De asemenea, este surprinzător cum străinii intră în viața noastră atunci când ne așteptăm mai puțin, schimbându-ne-o pe vecie. Cartea lui Robyn Schneider este despre viața unui adolescent, o viață tipică, am spune, dar care se schimbă atunci când la liceu apare o nouă fată, o străină, de care acesta se îndrăgostește și pe care vrea s-o cunoască în întregime.


Robyn Schneider este scriitoare, actriță și personalitate online care consideră că și-a irosit perioada adolescenței într-un oraș care, întâmplător, seamănă destul de mult cu Eastwood. Robyn a absolvit Universitatea Columbia, unde a studiat scriere creativă, și Facultatea de Medicină a Universității Columbia unde a studiat etica medicală. Locuiește în Los Angeles, California, și își petrece foarte mult timp în mediul online. Îi puteți vedea jurnalele video pe youtube.com/robynisrarelyfunny și, de asemenea, o puteți urmări pe rețelele de socializare pe care le frecventați.

Adolescența, perioada aceea presărată cu umor, cu glume uneori nu prea reușite - „N-a prea râs nimeni” -, cu sărutări furate și priviri pătimașe, grupulețe, șmecherul liceului, tocilara cu ochelari, tipul ciudat din colț care se scobește în nas, rocker-ul care-și face părul cu placa, titulaturi peste titulaturi, însă cu toții trecem prin această perioadă și, uneori, parcă ne-am dori ca ea să revină, deși timpul este ireversibil. Așa că scotocim în acele sertare care se numesc „amintiri”, căutând acel moment în care ființa noastră a vibrat la maximum. Erza Faulkner, un adolescent admirat de toți, normal, care se ceartă cu părinții săi, își plimbă cățelul, are dezamăgiri și satisfacții, un adolescent care nu știe ce să facă cu viața sa, cu o pasiune latentă pentru tenis și romanul lui Fracis Scott Fitzgerald, „Marele Gatsby” - așadar, un adolescent ca oricare - trăiește într-o societate care, la început, i se potrivește ca o mănușă: are prieteni, are o iubită frumoasă și dorită și de alții, învață bine și se distrează pe meritul său. Toate acestea până când „toate lucrurile au început”, întorcându-se, parcă, împotriva adolescentului Erza. Erza avea o credință sigură, și anume că oamenii sunt sortiți ca la un moment dat pe parcursul existenței lor să apară o tragedie - o singură întâmplare, - în urma căreia viața este privită cu alți ochi, abia atunci fiindu-le dat să trăiască lucruri cu adevărat importante. Momentul lui tragic, de cumpănă, momentul născând a ceea ce are să urmeze, a fost acela când era pregătit să le piardă pe toate: într-o noapte îngrozitoare, un șofer neatent îi distruge genunchiul lui Ezra, așadar, cariera lui sportivă și viața socială.

E de prisos să prezint ce se întâmplă după, de alfel nici nu vreau să dau spoilere. Cu toate astea, într-o zi, la liceul la care învață Ezra, își face apariția o nouă fată, Cassidy Thrope, care ajunge la masa exclușilor (după cum v-am spus, o viață americană de adolescent [a]tipic), însă care este diferită față de toți oamenii pe care Ezra i-a întâlnit vreodată - rece în gândire, dar dulce și cu un umor puțin zeflemist, firească fără să facă eforturi și cu o inteligență extraordinară. Astfel, Cassidy îi atrage atenția încă de când o vede, împrietenindu-se numaidecât cu aceasta. Împreună, cei doi descoperă flash mob-urile, comorile îngropate și un pudel care ar putea fi reîncarnarea lui Jay Gatsby, până când se îndrăgostesc unul de altul și își afișează relația. Până acum, o poveste tipic adolescentină, presărată cu umor (pe care l-am considerat destul de bun, date nu puținele momente în care am râs sănătos), cu sărutări furate pe ascuns, în prezența celorlalți, glume, petreceri, chestii dintr-astea, dar toate lucrurile iau o întorsătură ciudată atunci când, într-o seară pe când trebuiau să meargă la bal, Cassidy este de negăsit, nu răspunde la telefon, nu este acasă, iar în momentul în care o găsește, aceasta pare tristă, pierdută, străină de tot ceea ce se petrece, și îi spune lui Ezra că, de fapt, ea are un iubit și nu mai pot fi împreună. Nu e spoiler, zic eu, având în vedere că acțiunea și intriga nu se rotește în jurul acestui lucru, ci în jurul trăilor lui Ezra, a contradicțiilor sale.

Să fi spus Cassidy o minciună? Sau, de fapt, Ezra vrea să creadă că totul este o minciună, vorbind orgoliul masculin din el? Care ar fi motivul pentru care Cassidy, din fata bonomă și radiantă, să se fi transformat, deodată, într-o persoană aflată la polul opus, care nu-l mai dorește pe Ezra în viața ei? Ei bine, vă pot spune doar că răspunsul este unul destul de șocant, pe care cu greu îl anticipezi, și, chiar dacă încerci, tot nu vei reuși. Un trecut ineluctabil care invadează, ca firul de nisip dintr-o clepsidră, în prezentul continuu, trezind la viață întrebări, dar și răspunsuri, un trecut din care izborăsc începuturi noi din finaluri abrupte și tragice.

Dacă ar fi să vă spun părerea mea, consider acest roman unul destul de bun. Mi-a plăcut deopotrivă faptul că autoarea a mizat pe umor și pe viața adolescentină americană tipică, cu majorete și chestii dintr-alea, știți voi. De altfel, stilul romanului este unul ușor, cu note foarte bune realizate de către traducătoarea acestei cărți, Laura Frunză, cu un limbaj curat și clar, dar și cu pasaje introspective și cu substrat - înțelegeți voi expresia asta, „cu substrat”. Adică pasaje care-ți dau de gândit și de meditat, la care revii după ce ai terminat capitolul. Sunt destule, credeți-mă. De asemenea, mi-a mai plăcut faptul că Robyn Schneider (care, la început, am crezut că e bărbat, dar habar nu am de ce) a adus lirism în această carte, adăugând dialoguri care mi s-au părut extrem de interesante și relevante în determinarea caracterelor personajelor care iau parte la acțiune. Prietenii rupte, inimi frânte, relații ascunse și scoase la iveală în momente greșite, cuvinte care încă rămân în aer, nerostite, spuse pe un ton sentențios sau înțelese greșit, care rănesc și spulberă speranțe. Amintiri, vise, speranțe și iubire firească, dar neîmplinită în planul universal, pentru că romanul nu se termină, în niciun caz, așa cum ne-am aștepta, poate, cu toții. Mă declar, astfel, mulțumit de lectură. Poate unii ar considera clișeic acest roman, această viață adolescentină, dar cum altfel am putea-o descrie? Ce, n-ar mai fi fost clișeică dacă Erza ar fi avut trei mâini, Cassidy opt tentacule, iar profesorii erau soldați veniți de pe Uranus, nu? Să nu mă înțelegeți greșit, vă rog, dar acest termen, „clișeu”, este ceva relativ. Pentru mine este o noutate dacă reușesc să desenez schița a nu știu ce clădire, însă un arhitect ar considera clișeic acest lucru. Bine, am fost puțin subiectiv. Însă, trecând peste astea, este o lectură care place și atrage, care surprinde, deși nu o pot considera una dintre cărțile mele preferate - este genul acela de carte pe care o citești cu drag și la care te vei gândi în viitor, în momentele-ți de liniște.

Am selectat și niște citate și fragmente care mi-au plăcut, vi le voi prezenta mai jos:

„Uneori, cred că toată lumea are o tragedie care abia așteaptă să i se întâmplă, că oamenii care cumpără lapte îmbrăcați în pijamale sau cei care se scobesc în nas la semafor sunt doar la câteva secunde distanță de un dezastru. Că viața fiecărui om, indiferent de cât de banală ar fi, are un moment în care va deveni ieșită din comun - o singură întâmplare care va declanșa toate întâmplările cu sens de după aceea.”

„O parte din mine parcă se bucura că acei prieteni dispăruseră, lăsând în urmă un loc gol enorm, pe marginea căruia mă balansam, încercând să nu cad în golul din interiorul meu pentru că mi-era teamă să aflu cât de adânc era.”

„Dacă într-adevăr toate lucrurile se îmbunătățesc pe parcurs, așa cum afirmă toată lumea, atunci fericirea ar trebui să poată fi reprezentată printr-un grafic. Desenezi o axă X și una Y, unde o curbă ascendentă reprezintă o atitudine pozitive, faci niște puncte și gata. Dar asta e o porcărie pentru că ‹‹îmbunătățirea›› nu e măsurabilă. În orice caz, la asta mă gândeam a doua zi dimineața la ora de algebră în timp ce domnul Choi discuta despre derivate. 
Mă rog, la asta și la cât de tare urăsc matematica.”

„- Oh. Cassidy și-a mușcat buza. Poate ar trebui - dacă aș - nu, stai, îl trag peste cap.
- Asta e așa de umilitor, am murmurat eu în timp ce Cassidy se zbârcolea ca să iasă din sutien.
- Păi, asta dă un nou sens expresiei  ‹‹chinurile iubirii››, m-a tachinat ea, și am râs amândoi, iar situația a devenit mult mai interesantă datorită faptului că era goală până la brâu.
- Deci, contează unde ți-l pun? am întrebat-o eu.
- Poftim? s-a bâlbâit ea.
- Oh, vai, nu. Sutientul, am clarificat eu, desprinzându-l de orteză. Scuze.
- Ești drăguț când te înroșești. (...)”

„(...) dacă cultura populară ar fi fost așa de previzibilă, totul ar fi devenit arhaic din momentul în care ar fi ajuns să existe.”

În ceea ce privește exegeții, se spun următoarele:

„Uluitoare. Umor tăios, spirit de observație minuțios și compasiune surprinzător de tandră, sunt principalele caracteristici ale cărții.” - Jeanette Walls

„Îți frânge inima și te amuză. Nu am nicio îndoială că fetele de pretutindeni se vor îndrăgosti profund, nebunește și fără speranță de Erza Faulkner.” - Sarah Mlynowski

„Inteligentă, amuzantă, sfâșitoare și atât de reală că te doare; o carte pe care n-o vei uita niciodată.” - Lauren Barnholdt

Vă recomand cu drag romanul, încercați și voi să rezolvați enigma lui Cassidy, înainte de a vă oferi autoarea, bineînțeles, răspunsul. Sunt sigur că o să vă placă să vă aventurați în relația celor doi și în mintea lui Erza. Mulțumesc frumos celor de la Editura Epica pentru ocazia de a citit acest roman, pe care-l puteți comanda de AICI, cu reducere. Urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, ofertele, concursurile și reducerile. Voi ați citit romanul? Cum vi s-a părut?

Editura Epica
304 pagini
Traducere din limba engleză și note de Laura Frunză

joi, 23 aprilie 2015

Corint de Ziua Internațională a Cărții


Salutare, ce faceți? Cum ați petrecut azi? Sunt sigur că v-ați răsfățat cu cărți, nu-i așa? Ei bine, eu am dat o fugă la Humanitas, am citit acolo puțin din „Eat, pray, love”, a lui Gilbert, și am fost premiat cu o diplomă care-mi conferă titulatura de „cititor de cursă lungă” și cu 20% la orice carte pe care o cumpăr. Așa că am profitat și mi-am luat „Milerpa”, a lui Schmitt. Abia aștept s-o citesc! Satisfacția nu a fost aceasta, în principal, ci faptul că, citind, am reușit să donez o carte peste Prut, prietenilor de acolo. Satisfacția aceasta e incomparabilă! Acum, hehe, dau o fugă pe Libris să văd ce să mai cumpăr, deoarece au o ofertă foarte drăguță astăzi: la fiecare comandă, primești un cadou. Nu-i așa că-i super? Haideți și voi.

Pe de altă parte, cei de la Corint au, în această perioadă, reduceri foarte frumoase la cărțile clasice. Și, să fim serios, cui nu îi plac acestea?




miercuri, 22 aprilie 2015

„Sfârșitul poveștii” de Lydia Davis- Recenzie



Într-adevăr, facem alegeri pe care, de multe ori, le regretăm și de care nu suntem mândri, dar și alegeri care ne fac să ne bucurăm de propria noastră existență. Și încă facem, pentru că acesta este destinul omului, precum și rațiunea sa îl antrenează să facă astfel: să greșească, dar nu fără rost, ci să-și dea seama de greșeala făcută, nu numai pentru a nu o mai face și a doua oară, ci pentru a-i sfătui și pe ceilalți să nu o facă – suntem oameni, până la urmă. O persoană cu voință liberă, cu sentimente, cu idealuri și vise, care știe că este o distanță infimă de la zâmbet la lacrimă, de la bucurie la dispreț, de la soare la ploaie și de la zi la noapte. Pentru că, uneori, lucrurile nu trebuie analizate în profunzime pentru a le găsi esența, ci, pur și simplu, trebuie doar privite în simpla lor complexitate. Până la urmă, suntem simpli, suntem foarte simpli, dar încercăm să părem extrem de complicați și, ciudat, unii chiar reușesc să facă acest lucru, doar din teama de a nu fi, ei bine, prea simpli, pentru că mulți cred că dacă nu ești complicat, nu ești interesant, adică nu interesezi, adică ești doar un punct într-o linie continuă. Într-adevăr, dacă nu ai poveste de spus, un zâmbet de înfățișat și sentimente de adus, nu prea ești persoana care să întrețină o atmosferă, dar nici nu înseamnă că nu poți trezi interesul cuiva. Până la urmă, simplitatea e relativă: mi-aș cam prinde urechile dacă ar fi să desenez schițele unui apartament, spre exemplu, dar unui student de la arhitectură i-ar fi floare la ureche – simplu. Dar nu mă refeream la simplitatea lucrurilor, ci la simplitatea unei persoane, în rândurile de mai sus am vrut să surprind relativitatea acestui aspect. Simplitatea unei persoane stă în ochii acesteia, în zâmbetul ei, în felul în care vorbește. E ușor să fii simplu. Mai greu este să fii simplu și, în același timp, interesant. Și să insufli acest lucru și celor care te înconjoară. Ei bine, Lydia Davis și-a găsit muza inspirației în propriul ei fost iubit, care, acum, după atâția ani, îi năvălește în minte și, încetul cu încetul, surprinsă între mai multe bătăi de inimi co-existente, o fac pe autoare să scrie acest roman de o sensibilitate aparte, pur feminină, care deopotrivă mi-a plăcut și m-a făcut să vreau să citesc și celelalte cărți ale autoarei.

Lydia Davis s-a născut în 1947, în Massachusetts, SUA. A publicat mai multe volume de proză scurtă și romanul „Sfârșitul poveștii”, pe lângă eseuri și traduceri din scriitori francezi ca Gustave Flaubert, Marcel Proust, Maurice Blanchot. A primit numeroase distincții internaționale pentu opera ei, cea mai importantă fiind prestigiosul Man Booker International Prize, care i s-a acordat în 2013. A predat literatură și scriere creativă la universități americane cu tradiție. A fost căsătorită cu scriitorul Paul Auster, iar în prezent este căsătorită cu artistul vizual Alan Cote. Are câte un fiu din fiecare căsătorie.

El - poet publicat în reviste citite în tramvai, student angajat part-time la o benzinărie, cu doisprezece ani mai tânăr decât ea, irascibil, pierdut în lume, în căutarea scopului său existențial, iar ea - traducătoare, femeie singură, care încearcă să se mulțumească cu statutul său social mediocru, care aspiră la mai mult, care luptă cu sine însuși într-o lume care o încorsetează într-o societate provincială, lipsită de esență. Ei doi, dureroase amintiri și replici nu prea plăcute, certuri care se înecau în sărutări și în dorințe. Inevitabila despărțire, iar apoi ea își amintește prima lor întâlnire - care este, de fapt, începutul poveștii -, imaginea de Adonis sculptat a acestuia, umbra sa care cădea lungă pe caldarâmul încins de soare, dar cele mai dureroase amintiri sunt cele de după sfârșitul poveștii, când, incapabilă să accepte ceea ce tocmai se terminase, acele amintiri care mereu îi aducea împreună, îl pândea la locul de muncă, îl urmărea și punea la cale întâlniri la care el nu venea niciodată. Dar, cu toate acestea, pentru o femeie obsedată de iubitul ei, sunt irelevante.
Pentru că despre asta este acest roman, despre o dragoste nespusă, neîmpărtășită la potențialul ei, despre dorința pătimașă, patetică, a unei femei care își caută reîntregirea în bărbatul care, cândva, dormea alături de ea, lângă bărbatul cu care-și servea ceaiul negru, cu care citea, cu care compunea poezii și traducea cuvinte de care n-a mai auzit niciodată. Când relația dintre ei a luat sfârșit, viața femeii s-a întors la o sută optzeci de grade: a început să se gândească, din ce în ce mai mult, să scrie despre povestea ei de viață, să împărtășească și celorlalți ceea ce a trăit, frumos - oricât de puțin ar fi durat, alături de acest bărbat. Cu toate acestea, acum intervine, aș spune, aspectul definitoriu în acest roman: timpul, care aduce cu sine amintirile, ascunse în sertărașe ale minții, dar ferecate de un lacăt ruginit, peste care anii și-au cernut trupul. Astfel, autoarea începe să-și scrie cartea descriind momentul în care l-a întâlnit pe acest bărbat, apoi urmează întocmai povestea lor până în momentul în care s-au despărțit și, deși am crede că se oprește aici, partea interesantă tocmai începe după ce cei doi s-au despărțit. Autoarea își amintește lucruri întâmplate în trecut, de care este mândră, care o fac să-și pună întrebări, care o fac să fie demoralizată, să plângă, să râdă, să aibă satisfacția unui om împlinit sau ratat, însă tu, ca cititor, ajungi să fii confuz, lucru pe care însăși autoarea îl exprimă: nici ea nu știe, prea bine, dacă aceste lucruri chiar s-au întâmplat. Păi, s-a întâmplat într-o zi de marți, dar, de fapt, era miercuri, și el a a trecut cu mașina sa roșie prin fața casei mele, dar, de fapt, nu i-am văzut fața, însă este foarte posibil să fi fost el, pentru că sunt puține mașini roșii în cartier, dar apoi de fapt era o mașină albastră și avea numărul lui, deci el trebuie să fi fost. Înțelegeți? Oricum, mi-a plăcut enorm de mult acest joc „du-te-vino” de perspective, întrucât am putut să jonglez cum vreau cu personajele și amintirile imprecise ale autoarei.

După cum v-ați dat seama, cartea este un jurnal. Un jurnal sensibil, despre iubire neîmplinită, dar plină de patos, a cărei flacără arde și după ce iubirea fizică nu mai există, o iubire lipsită de carnalul ființei, dar care se dorește până la sfârșitul vieții. Sărutări, priviri ascunse, îmbrățișări pe la spate, nopți petrecute împreună, sub cerșafurile pline de sudoare, cărți plictisitoare, poezii despre iubire și rolul omului pe pământ, dorințe nespuse și pagini nescrise. Într-un al doilea plan, ne este înfățișat prezentul romanului, și anume încercarea scriitoarei de a duce la bun sfârșit manuscrisul acestui roman. Eu, unul, am considerat, într-o oarecare măsură, haioasă această scriitură din planul secundar al poveștii: autoarea nu e prea sigură că o să termine această carte, cum de altfel nu e prea sigură că scrie ceva care să atragă, care să placă, și iarăși nu e prea sigură că ceea ce a scris chiar s-a întâmplat, cândva, într-un trecut nu prea îndepărtat. Un amalgam de „ce-ar fi fost dacă” și „ce frumos a fost” pune stăpânire pe ideea acestui roman, ca o călătorie trăire ipotetică în trecutul apus al ființei, amintirile fiind mașina timpului în acest roman, poarta către un Trecut care se dorea a fi fost altfel. Am observat, de asemenea, în inima autoarei, sentimentul unei frici profunde, al unei dezamăgiri ce capătă puseuri de tristețe: dorința de a-și așterne pe hârtie toată inima, tot sufletul chinuit de neîmpliniri și plin de contradicții, însă drama naște din gândul acesteia că niciodată nu va reuși să ducă la bun sfârșit acest lucru.

Întrucât este un jurnal, cartea nu prea prezintă liniuțe de dialog. Autoarea povestește, la persoana întâi, viața ei, viața lui, viața lor, sentimentele ce-o încercau în preajma lui și care-o încearcă atunci când îl vede pe stradă, deși niciodată același. Unii ar putea considera cartea plictisitoare, cam plastică, ați spune, prea multe descrieri, prea puțină acțiune, prea puțin sex, prea puține scene, să le zic așa, „comerciale”, care cumpără. Ei bine, nu, cartea este, și pot spune asta fără să strânesc neplăceri, literatură frumoasă, adevărată, care te poartă în mintea cititoarei și te face să te întrebi, alături de ea, aceleași lucruri, care se pierd, de fiecare dată, în acel „dar dacă”. Scriitoarea are un stil ușor, profund, și nu se mulțumește doar cu plasticitatea, ci și cu cultul formei, dorește să aducă cititorul cât mai aproape de ceea ce scrie. Îmi plac jurnalele, iar acesta se află în topul cărților citite care fac parte din această „tagmă”.

Ca de obicei, am selectat și niște citate și pasaje care mi-au plăcut; vi le voi prezenta pentru a vă da seama de stilul autoarei:

„Mă pomeneam mergând în spatele unei siluete familiare, solide, musculoase, nu cu mult mai înaltă ca mine, cu păr drept și blond. Dar capul se întorcea, iar chipul era așa de diferit de al lui, fruntea greșită, nasul greșit, obrajii greșiți, încât devenea urât doar fiindcă ar fi putut fi și nu era al lui.”

„Să revăd în amintire seara aceea era aproape mai bine decât s-o trăiesc atunci, în realitate, fiindcă o derulam atât de încet cât voiam, nu-mi făceam griji legate de cum să mă port, nu mă frământau îndoieli, fiindcă știam ce urma să se întâmple. Am retrăit-o de atât de multe ori, încât poate că se întâmplase așa numai ca s-o pot retrăi eu mai târziu.”

„Dacă era aprinsă lumina, îi vedeam fiecare detaliu, până la textura pielii, iar dacă în cameră era întuneric, vedeam conturul lui profilat pe cerul neclar de afară, dar în același timp îi știam chipuș atât de bine încât îl puteam vedea și pe acela, și chiar și ce expresie avea, deși fără lumină nu era la locul lui chiar orice detaliu.”

„Credeam că în anumite cazuri oamenii se îndrăgostesc lent și treptat, iar în altele absolut subit, dar experiența mea era așa de limitată încât nu puteam fi sigură. Mi se părea că mă mai îndrăgostisem doar o singură dată înainte.Uneori simțeam că îl iubesc, dar alteori nu, și fiindcă el era vigilent și inteligent, trebuie să fi observat când păream să-l iubesc și când nu, și poate că nu prea mă crezuse din cauza asta. Poate că de aceea ezitase și lăsase atâtea zile să treacă, după ce i-am zis că îl iubesc, înainte să îmi răspundă.Cred că mai întâi a apărut un fel de foame de el, urmată de un sentiment de tandrețe, crescând treptat, față de o persoană care născuse o asemenea foame și apoi o satisfăcea. Poate că asta simțeam pentru el și credeam că este iubire.”

Credeți-mă, cred că am pe puțin unsprezece semne făcute la pagini acolo unde am găsit citate care mi-au plăcut. O frumoasă călătorie în viața unei femei care merită cunoscută, a cărei poveste merită citită și spusă mai departe - eu deja m-am apucat de acest lucru. O poveste de dragoste, dacă nu și o dramă contemporană, dar povestită într-o manieră care te duce cu gândul la acele iubiri apuse, acele iubiri pline de patos și lipsite de primitivismul unei relații consumate fizic (și doar atât). Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Univers pentru acest roman minunat, vi-l recomand cu mare drag, îl puteți achiziționa de AICI. Voi l-ați citit? De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate ofertele și noutățile editoriale. O seară plăcută și lecturi frumoase!

Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu
204 pagini

Promoțiile vin de la Curtea Veche



„De Ziua Internațională a Cărții am pregătit o selecție de titluri captivante cu reduceri de până la 48%. Oferta este valabilă până pe 24 aprilie!”

Așadar, profitați de reducerile de nerefuzat. Nu știu cum sunteți voi, însă mie mereu mi-au plăcut titlurile acestei edituri. Nu numai că ai de unde alege, însă reducerile îs foarte atractive și, de asemenea, domenii variate de activitate sunt tratate în cărțile editurii Curtea Veche Publishing. Pentru a vă face o idee, aruncați o privire AICI

Vă recomand titluri foarte frumoase, ca „Părul Venerei”, un titlu care sună foarte interesant, „Dumnezeu a trântit telecomanda”, „Ora regelui” - o carte pe care, zic eu, orice cititor care se respectă ar trebui să o aibă, un alt tiltlu interesant, „Reginele războinice”, „Pionera goală”. Doar câteva titluri din numeroasele cărți pe care le puteți alege. Cărți de bucate, de dezvoltare personală, de ficțiune și literatură. 

Lecturi plăcute!

Noaptea Cărților Deschise - Pro-Cultură în România



Joi, 23 aprilie, cu ocazia Zilei Internaționale a Cărții, are loc a treia ediție a campaniei Noaptea Cărților Deschise. Anul acesta, campania se va desfășura simultan în București și în Cluj, reprezentând cel mai mare manifest pro-cultură din România. Iubitorii de carte sunt invitați să formeze lanțuri umane impresionante ca mărime, în jurul clădirilor-simbol din cele două orașe. Fiecare participant va ține în mâini câte o carte deschisă, oferită de editura Litera.

Începând cu ora 18.30, peste 12 mii de cărți își așteaptă iubitorii la Casa Poporului din București și la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Organizatorii îi provoacă pe bucureșteni și pe clujeni să vină în număr cât mai mare, pentru a forma cel mai mare lanț uman în onoarea cărții.

Ministrul Culturii, Ionuț Vulpescu, va fi prezent în București, la Noaptea Cărților Deschise, pentru a sărbători Ziua Internațională a Cărții alături de cititori. Punctul de întâlnire al participanților este vis-a-vis de Casa Poporului, în alveola de la Parcul Izvor.

Este cea mai potrivită ocazie de a demonstra că și românii acordă cărții și lecturii atenția cuvenită și se aliniază țărilor din întreaga lume, în care este deja o tradiție să sărbătorească Ziua Internațională a Cărții prin campanii culturale foarte ample.

Primele două ediții ale campaniei Noaptea Cărților Deschise au oferit participanților un impresionant spectacol al miilor de cărți deschise, care acopereau perimetre mari din centrul Bucureștiului, așteptându-și cititorii. Aproximativ 20 000 de bucureșteni au luat parte la aceste spectacole, primind o carte Litera în dar și sărbătorind Ziua Internațională a Cărții.

Evenimentul este organizat de Litera și Ring, în parteneriat cu Universitatea Babeș-Bolyai și Cărțile pe față.

duminică, 19 aprilie 2015

Un an de bloggerit plin de surprize




Salutare și vă rog să nu mă întrebați de ce am pus această imagine,

Anul trecut, pe vremea această, făceam prima mea postare pe acest blog, aceasta. Inițial, cred că am mai spus-o într-un post, am făcut acest blog pentru a scrie pe el cuvintele-mi, ceea ce-mi trecea prin cap când mă lovea inspirația, însă treceam cam răruț pe aici, întrucât făceam câteva postări pe lună - maxim cinci. Iar dacă mă uit în „istoric”, voi vedea că anul trecut, în luna august, nu am postat chiar deloc. Hm, ciudat! Serios, mi se pare foarte ciudat acest lucru.

Într-o zi, pe când stăteam liniștit în pat, am văzut la o prietenă o poză cu o carte, „Seara cântărețelor”, și am întrebat-o de unde o are. Ea mi-a spus că a primit-o de la Editura Univers, pentru a o recenzui și, astfel, pentru a o promova. Ceeeeeeee? Cărți gratis? Cum, domle, cărți gratis? Ce-i drept, mi-a mai spus ea ceva, încă de înainte să văd poza, însă nu prea am băgat în seamă. Oricum, din acel moment totul s-a schibat cu acest blog. Am început să mă interesez mai mult despre cum stă treaba cu aceste recenzii, am descoperit bloguri de cărți, și, încetișor, am început și eu să fac recenzii. Sau, în fine, să încerc să fac. Încă eram în ceață, mă întrebam dacă fac bine ce fac, mă uitam la alții să văd ce ar trebui să scriu, ce nu ar trebui să scriu, dacă să fiu subiectiv sau obiectiv, cât să scriu, și mi-am dat seama că îmi ieșeau niște recenzii chinuite, parcă prea detaliate, monotone, haide, frate, că așa nu se poate, așa că am zis că mai bine mă apuc eu să scriu ce-mi vine în minte atunci când mă gândesc la cartea respectivă.

Și, după luni, iată-ne aici, citind și recitind, criticând, recenzuind, comentând, cunoscându-ne și vorbindu-ne. Vreau să vă mulțumesc! Să vă mulțumesc pentru prezența pe blog, pentru faptul că-mi citiți recenziile și mai reveniți cu un feed-back, pentru faptul că, unii, serviți cafeluța dimineața aici, ceaiul de peste zi, să știți că mereu sunteți primiți cu ușa deschisă (și cu geamurile, în caz că nu mai aveți loc pe ușă). Îmi face enorm de multă plăcere să mă aflu printre oameni pasionați de citit, de autori, de colecții și titluri, de coperți, serii, edituri. Chiar îmi face mare plăcere!

Vă mai aștept cu drag pe aici, vă aștept părerile și prezența, sfaturile, comentariile, iar aniversarea de un an am sărbătorit-o (adică o sărbătoresc) cu un concurs pe pagina de Facebook, AICI, la care vă invit cu drag să participați. Mult succes și vă aștept cu drag!

Mă înclin,
Andrei

sâmbătă, 18 aprilie 2015

„Regina adevărată” de Erika Johansen- Recenzie



Se ia o regină „nu prea adevărată”, într-o zi plină cu soare, pe când stătea liniștită alături de părinții ei adoptivi, i se dă un cal, i se spună să suie pe cal, că, vezi domle, a sosit vremea, iar părinții ei adoptivi nu sunt deloc surprinși și nici nu par foarte triști de ceea ce se întâmplă, ba chiar se conformează destul de rapid. Apoi regina, neîncoronată încă, străină de situație, o fetișcană de doar nouăsprezece ani, se întreabă ce se întâmplă, și, încercând să afle răspunsuri, se apropie de un străin înalt, masiv, destul de rege, poreclit Buzduganu, iar din acel moment tot ceea ce știa despre viață începe să se prăbușească de pe pilonii și așa subțiri.

Erika Johansen și-a luat masteratul la Iova Writers' Workshop, una dintre cele mai importante destinații pentru scriitori în devenire. A început să lucreze la seria „Regina ținutului Tearling” încă din 2007, inspirată de un viz: „imaginea unei corăbii la linia orizontului”. „Am vrut să-mi imaginez un scenariu de coșmar, o lume în care cărțile nu mai au nicio valoare, și să văd ce se întâmplă”, declara Erika Johansen într-un interviu. „Regina adevărată” a fost numită versiunea feminină a celebrului „Urzeala tronului”, însă autoarea crede că seria „Dune”, a lui Frank Herbert, e mai apropiată de narațiunea ei. warner Bros și David Heyman, producătorul seriei „Harry Potter”, au obținut drepturile de ecranizare, iar pentru rolul lui Kelsea Raleigh a fost aleasă Emma Watson.

Trecerea, un cataclism misterios, a făcut să piară cea mai mare parte a umanității, alături de tehnologia ultramodernă. Regresând în epoca feudală, dar aflându-se totodată undeva în viitor, supraviețuitorii o iau de la capăt pe un teritoriu nou, numit Tearling: un ținut sărăcit, prădat de proprii săi nobili, cu țărani murdari, slabi, bătuți de soartă, obligați la muncile aspre ale pământului și de regatul Mortmesne, condus de Regina Roșie (cât de mult mi-ar plăcea să o văd pe Kate Winslet în rolul acestui personaj). Singura speranță a poporului îngenuncheat este moștenitoarea tronului, Kelsea Raleigh, o fată de nouăsprezece ani care nu cunoaște decât lumea cărților și, mai ales, istoria omenirii de dinainte de trecere. Călătoria viitoarei regine este începutului unei inițieri dure, pe parcursul căreia înfruntă moartea sub difrite chipuri și își descoperă darul clarviziunii.

Romanul „Regina adevărată”, primul roman al seriei „Regina ținutului Tearling”, ne aduce în prim plan o tânără care ajunge la conducerea tronului ținutului Tearling, un ținut în care forța brută contează mai mult decât inteligența unui om, primând, întrucât cărțile nu prea erau la dispoziția tuturor, deoarece, de îndată ce un tânăr era apt de muncă, renunța la școală pentru a-și câștiga traiul și a-și ajuta familia. Deși confuză la început de circumstanțele în care, în mod viager, a trebuit să ajungă, pare că își asumă destul de rapid rolul de regină, interesându-se de trecutul mamei sale și modul în care aceast reușea (sau nu) să guverneze ținutul întins al Tearlingului. Interesându-se de la mai multe persoane, aceasta află că, de fapt, mama ei nu a fost tocmai regina pe care și-o imaginase ea, în haine albe și cu un sceptru luminos, ci a fost o regină fricoasă, care, deși se temea pentru binele poporului său și lupta împotriva crimei, a fost nevoită să facă un tratat cu Regina Roșie, prin care era nevoită să-i trimită, în fiecare lună, un anumitor număr de oameni care odată ajunși în acel ținut, vor fi nevoiți să suporte muncile grele la care sunt supuși sau cine știe ce alte orori. Aceasta a acceptat, întrucât armata Reginei Roșii îi depășea numeros ostașii, dar fiica sa, Kelsea, nu poate accepta acest lucru, așadar transportul de luna aceasta nu va mai ajunge la Mortmesne, ceea ce va stârni contradicții în mintea și în sufletul Reginei lui Mort.

Romanul are un suspans aparte, o intrigă destul de bine construită și definită, însă parcă Erika Johansen pistonează prea mult asupra unor aspecte și a unor personaje, lăsând, în aer, alte peisaje din care ar trebui să ne desprindă - totuși, mă bazez pe faptul că este doar prima parte a romanului, iar această parte are doar rolul de a te introduce în acțiune, de a te familiariza cu personajele, cu stilul, cu intrigile și secretele istoriei Tearlingului, care, nu mă înșel, încă mai sunt multe. Mi se pare că autoarea și-a construit personajele foarte bine, astfel încât nu vei găsi un personaj care să fie construit doar din lumini sau din umbre, ci mereu o combinație, personajele întruchipează idealuri, sunt complexe și se manifestă întocmai, iar Kelsea nu e nicidecum o eroină oarecare, care întruchipează binele și dorește același lucru și pentru poporul său, ci în sufletul ei se surprind trăirile unui întreg popor chinuit, care se află în antiteză cu modul în care a fost ea crescută, într-o lume liniștită, în care moartea și săbiile nu existau, înconjurată de cărți și cei doi părinți ai săi adoptivi, la care ea a fost adusă după ce a fost însemnată pentru ca, după ce mama ei va fi murit, ea să-i urmeze la tron. Personajele prezintă, fiecare, câte o istorie diferită, toate zbuimăcite de această Trecere care le-a schimbat viața, toate având dorințe ascunse, secrete, minciuni care încă nu pot fi spuse și care, cu siguranță, vor surprinde.

După cum am spus, acțiunea mi se pare una foarte bună, structurată foarte coerent și, aș spune, documentat. Erika Johansen prezintă întocmai istoria unui regat încât te face să te gândești, oarecum, dacă aceste lucruri chiar nu vor fi putut fi existat în viitor. Stilul este unul ușurel, dominat de un suspans continuu, iar scriitoare ne aduce împreună, deopotrivă, săbii, străjeri, călăreți și paladini, dar și droguri, heroină, cărți, ritualuri și vrăji, obiecte mistice și ciudate care încă nu prezintă o finalitate și nu par a avea vreun scop, dar care se comportă în moduri ciudate în împrejurimi excepționale. Regina Roșie, care la un moment dat este asemănată cu mama Kelsei, doar că diferența majoră dintre ele două a fost faptul că aceasta menținea ordinea prin teroare, pare ea însăși a avea o istorie aparte, zbuciumată, iar în sufletul ei pare a sălășlui, de fapt, un trecut îndepărtat și groaznic care a făcut-o să fie așa cum este. Aici am fost subiectiv, așa am văzut eu toată povestea ei. Cu toate acestea, este de la sine înțeles: Kelsea Raleigh, Regina Ținutului Tearling, întruchipează binele, iar Regina Roșie, stăpânitoarea Ținutului Mortmesne, întruchipează răul acestei povești, iar aceste două antinomii se află într-o confruntare continuă din care, parcă prevăd, binele are să iasă învingător. Se observă, totuși, o schimbare în sufletul lui Kelsea, atunci când ajunge la conducerea regatului. Dacă la început ai fi crezut că este o fată naivă, deși inițiată în mânuirea unui pumnal și călăritul unui cal, la sfârșitul cărții ți-o poți imagina, la fel de ușor, ucigând și chiar trădând. Nu aș fi foarte surprins dacă în următorul volum Erika Johansen va da peste cap destinul protagonistei. 

Am citit prin unele părți că romanul aceasta ar fi o variantă femină a celebrului serial „Urzeala tronului”. Ei bine, nu l-am lecturat niciodată pe George R.R. Martin, din păcate, așa că nu mă pot pronunța, însă când mă gândesc la Kelsea îmi apare în minte imaginea lui Xena, „Prințesa războinică”, care călătorea alături de Gabrielle, tovarășa sa, meținând ordinea printre oamenii de rând, luptând contra criminalilor și tâlharilor, într-o prietenie foarte apropiată. Aici, Gabrille este înlocuită cu Buzduganu, iar Xena cu Kelsea. Zău, chiar mi se pare izbitoare asemănarea dintre aceste două cupluri, chiar dacă reginuca Kelsea mai are de muncit până să ajungă la înălțimea prințesei războinice Xena. Oricum, sunt sigur că pe la sfârșitul ultimului roman, imaginea va fi mult mai pronunțată și apropiată. Părerea mea, iarăși, deci sunt cubiectiv.

Sunt sigur că această carte este suportul unui film care va ieși foarte bun. Dacă regizorul și scenaristul vor ști cum să valorifice pasajele din carte, acțiunea, delimitând lucrurile importante de cele de umplutură, cu siguranță nu vor da greș, însă totuși rămân sceptic în ceea ce privește anumite lucruri pe care, parcă, nu prea le văd transpuse pe ecranele cinematografice. Oricum, abia aștept filmul, abia aștept al doilea volum să văd ce se întâmplă. Ce-i drept, finalul primului volum nu prea te ține în alertă, ceea ce mă bucură foarte mult- sper să nu sune destul de ciudat- pentru că nu simt o nevoie neapărată să citesc următoarea parte, care, din câte am înțeles, va apărea anul acesta, iar a treia parte cu siguranță va fi disponibilă în librării ca pe la anul.

Am selectat și niște fragmente care mi s-au părut destul de interesante: 

„- Dar ai grijă ca armele să nu-ți întunece judecata. Ți-a mers mereu mintea, Kelsea. Ai grijă să-ți meargă și de-acum încolo. E ușor să-ți pierzi capul când ai o sabie-n mână.”

„Kelsea se apropie de una dintre țărănci, care se-ntoarse spre ea. Avea chipul frumos, cu trăsături puternice și cu părul întunecat și încâlcit, și părea surprinzător de tânără. Când Kelsea se apropie, femeia ridică un snop de grâu, ca pentru a i-l arăta.
- Roșu, șopti femeia vu o voce schimonosită și cu ochii aprinși de nebunie. Totul e roșu.
Kelsea privi din nou în jos și văzu că femeia nu ținean-n brațe un snop de grâu, ci trupuș sfâșiat și plin de sânge al unei fetițe. A vea ochii scoși din orbite și în găurile lor băltea sângele. Kelsea deschise gura să țipe, dar Buzduganu o zgâlțâi să se trezească.”

„- Domniță, mama dumitale n-a fost o regină bună, dar nici rea nu era. A fost o regină slabă. Nu și-ar fi înfruntat niciodată moartea. O sămânță de nebunie e-ncărcată de putere, dar trebuie să fii sigură că, dacă dezlănțui nebunia asta, o faci pentru oameni, nu împotriva amintirii mamei dumitale. Asta e diferența dintre o regină și un copil îmbufnat.”

„(...) Wyde susținea că cerșetorii o numeau Regina Adevărată. Tyler știa termenul: era o variantă feminină a legendei Regelui Arthur, de dinainte de Trecere, regina care va salva regatul de-un pericol groaznic și va face ca Epoca de Aur să se pogoare asupra sa. Regina Adevărată era un basm, o mângâiere pentru femeile fără copii.”

„(...) Kelsea suferise mult din cauza felului în care arăta, dar acum înțelegea că urâțenia nu e cel mai grav lucru posibil: e mult mai rău să fii urât și să crezi că ești frumos.”

„- De multă vreme nu s-a mai întâmplat ceva bun în regat, continuă Andalie. Tearling are nevoie de o regină. De o Regină Adevărată. Dacă nu moare, Regina Kelsea va fi o regină adevărată. Poate chiar una legendară.”

În ceea ce privește exegeții, despre carte se spun următoarele:

„O lectură epică! Johansen construiește un roman fabulos, cu răsturnări de situație la tot pasul și personaje memorabile.” - New York Post

„Johansen inserează cu o mână de expert coliere magice, coduri de onoare, intrigă politică și un grăunte de mister într-o poveste ce străbate spațiul și timpul.” - Booklist

„Autoarea imaginează o mașină a timpului întunecată și năucitoare. E posibil să fim în secolul XXIV, dar totodată și în Evul Mediu? Această întrepătrundere a peocilor ne face să privim lumea de astăzi - și mai ales tehnologia și educație - într-o lumină cu totul nouă.” - Glamour

Recunosc, la această carte m-a atras foarte mult coperta, care este destul de inspirată. Povestea m-a surprins și m-a atras. Trădare, minciună, complot, crimă, sânge, viziuni în viitor, talismane care strălucesc și oameni cu trecuturi însângerate și întunecate. Ce-ai vrea mai mult de al un roman fantasy young-adult? Mulțumesc frumos librăriei online Libris pentru acest roman, îl puteți achiziționa de AICI cu o reducere de 25% . De asemenea, de pe site-ul lor puteți achiziționa numeroase cărți, din diferite domenii de activitate, atât în română cât și în engleză sau alte limbi. Bineînțeles, transportul este gratuit, iar printre colete se mai strecoară, uneori, și niște semne de carte. Urmăriți pagina de facebook a librăriei online pentru a fi al curent cu toate reducerile și noutățile. 

Traducere din limba engleză de Laura Sandu
536 pagini

joi, 16 aprilie 2015

Reduceri de până la 75% - Editura Univers



Începând de astăzi, până pe 22 aprilie, puteți cumpăra aceste titluri la un preț foarte mic. Intrați pe site-ul Editurii Univers și profitați de reducerile substanțiale. 
 

Titlurile sună bine, iar coperțile îs foarte frumoase. Cu siguranță am să profit de aceste reduceri. Găsiți autorii AICI

De asemenea, pentru pasionații E-Book, acum este perioada cea mai bună pentru a vă actualiza titlurile.

 

Seară frumoasă și liniștită!

Noaptea cărților deschise



Cu ocazia Zilei Internaționale a Cărții, sărbătorită pe 23 aprilie, Litera și Ring organizează a treia ediție a campaniei Noaptea Cărților Deschise.

„Anul acesta, aducem în stradă atât cartea, cât și pe iubitorii ei, în cel mai mare manifest pro-cultură din România.Te invităm să înconjurăm împreună Casa Poporului, ținând în mâini câte o carte deschisă, oferită de Litera!

Joi, 23 aprilie, începând cu ora 18.30, peste 10 mii de cărți își așteaptă iubitorii la Casa Poporului. Vă provocăm să fim cât mai mulți și să formăm cel mai mare lanț uman, în onoarea cărții.

Hai să demonstrăm că și românii acordă cărții și lecturii atenția cuvenită și că ne aliniem țărilor din întreaga lume, unde sărbătorirea Zilei Internaționale a Cărții prin campanii culturale de anvergură este deja o tradiție.”

Îi apreciez enorm pe cei de la Editura Litera pentru toate activitățile în care se implică, dând dovadă de corectitudine și seriozitate. Aș fi vrut cu drag să pot lua parte la această manifestare, să-i zic așa, tare mi-ar fi plăcut un volum de-al lui Munro în bibliotecă - un „alt” volum, să rectific -, dar vă invit pe voi să mergeți și să-mi spuneți, eventual, cum a fost. Mult succes, aștept păreri!


Un loc pe raftul meu (IX)


Cărți, cărți, cărți. Mă așteptau vreo trei colete la poștă, plus ce mi-am mai luat eu. Și mai sunt, „pe vine”.


Pentru că fosta doamnă profesoară tot vorbea de Holban și „O moarte care nu dovedește nimic”. Într-adevăr, am citit și eu această poveste, să-i zic așa, mi-am dat seama că autorul este un romantic, are un stil foarte frumos. Vi-l recomand! De altfel, am zis mai explorez și scriitura românească.


Am citit aceste două povești, „Câinele Polaroid” și „Polițistul bibliotecii”. Alții ar spune că-s pentru copii, însă m-au ținut într-o așa alertă, Doamne, încât m-am bucurat că nu le-am citit noaptea. Recunosc, „Polițistul bibliotecii” mi-a dat mai mulți fiori.


Un balsam de păr și două cărți, câștigate la un concurs organizat de către cei de la Cărți Romantice. Mulțumesc foarte mult!


Carte câștigată la concursul „LITERAlmente te iubesc”, organizat, evident, de către Editura Litera. Le mulțumesc, de ceva timp vreau să citesc acest volum. Coperta este superbă!


Regina adevărată”. Deci, pe bune, prevăd un film bun după cartea asta. Îmi place mult!


„Începutul tuturor lucrurilor”. Cei de la Epica îs niște drăguți, zău, le mulțumesc din suflet, s-au gândit ei bine. Hint: pe 19 blogul face un anișor (wasntme).

Voi ce v-ați mai luat?

Întâlnire cu Tomozei și nu numai


Salutare,

Cei de la Grupul Editorial Corint au ceva să ne transmită!




Pasionații de istorie cu siguranță vor aprecia aceste cărți la valoarea lor! Vi le recomand cu drag.


Nu uitați de tombola organizată de către Corint Junior și Diverta. 

Mult succes tuturor, zi însorită!

luni, 13 aprilie 2015

„Călătoria unei femei care nu se temea de îmbătrânire” de Gabriel Osmonde- Recenzie



În primul roman semnat de Andreï Makine cu pseudonimul Gabriel Osmonde apare o temă care revine obsesiv în cărțile sale ulterioare, ceva ce societatea occidentala ascunde și într‑un fel aseptizează: trupul femeii extreme, trupul pe care Laura B. încearcă să nu și‑l vadă, mai ales în oglinzile care simbolizează privirea celorlalți. Și mai apare și ninsoarea – o altă imagine recurentă în proza lui Osmonde – care aici declanșează jocurile memoriei: amintirea unei vieți care a trecut ca un fulger, a unei căsătorii eșuate, a unei maternități dificile. Laura B., o femeie foarte inteligentă, de vârstă mijlocie, cu o existență burgheză de care fiicei ei îi e rușine, se întreabă dacă viața aceasta, care seamănă cu aceea a unui pește într‑un acvariu, mai merită trăită. Ceea ce descoperă ea treptat este că, în această toamnă indiană a vieţii ei, mai sunt posibile iubirea, senzualitatea dezlănțuită și pasiunea extremă.

În 2011, Andreï Makine dezvăluia că el se ascunde în spatele pseudonimului Gabriel Osmonde. Sub această semnătură apăruseră patru romane: „Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire” (2001), „Cele 20000 de femei din viaţa unui bărbat” (2004), „Lucrarea iubirii” (2006) şi „Alternaştere” (2011, în curs de traducere la Univers), care stârniseră interesul criticilor literari atât prin curajul şi subversivitatea scriiturii, cât şi prin misterul identităţii autorului. Câştigător al Premiului Goncourt pentru romanul său din 1995 „Testamentul francez” (tradus la Univers în 1997), scriitorul de origine rusă se bucura de un mare succes de public şi de critică pentru cărţile apărute sub numele său. Şi totuşi, în acel interviu, el mărturisea: „Makine nu este numele meu adevărat. Osmonde este mai adânc ancorat în mine decât Makine“.

În ziua de astăzi, bineînțeles, modelele de viață, ca să le spun așa, ne sunt impuse: cum să te îmbraci - că, altfel, ești demodat -, cum să te machiezi, cum să îți tunzi părul, cum să mergi pe stradă - nu prea aplecat, că apoi pari cocoșat, dar nici țanțoș, precum un cocoș - însă cel mai mare impediment din societatea noastră, în special în viața adolescenților, după părerea mea, este faptul că, din cauza atâtor banalități promovate, tot mai mulți tineri se simt complexați, „urâți”, lipsiți de atracție, de sens, totul din punct de vedere fizic. Este trist să trăiești într-o societate în care aspectul fizic contează, din păcate, mai mult decât interiorul unei persoane, mai mult decât psihologia și inteligența unui om.

Am vrut să surprind aceste lucruri pentru că nu vreau să intru în recenzie cu un ex-abrupto, mi-ar fi cam incomod. Într-o oarecare măsură, mică, Gabriel Osmonde surprinde în acest roman, „Călătoria unei femei care nu se temea de îmbătrânire”, încercarea omului de a-și accepta trupul, cu toate banalitățile sale, cu toate deficitele sale, cu toate urmele lăsate de timp, dar care nu reușește acest lucru, de unde și drama în care sufletul i se zbate. Personajul principal, Laura B., personaj de o sensibilitate profundă, melancolică, care mai tot romanul mi-a lăsat un parfum trist, trăiește între două lumi contradictorii: una în care încearcă să-și accepte destinul implacabil, ineluctabil, însă care nu-i, în niciun caz, cum vrea ea să fie, și o altă lume a trecutului, în care trăia alături de soțul ei, de sufletul și trupul său, și a cărui moarte i-a produs o schimbare brutală și neașteptată în viață, retrăgându-se în sufletul ei, în interiorul ei plin de contradicții și sentimente aparente.

După cum v-am spus, mi s-a părut că personajul principal, Laura, este un personaj trist, un personaj prea sensibil pentru a trăi într-o asemenea lume primitvă, ingenuă, astfel încât întreaga carte reprezintă o frumoasă călătorie în căutarea sinelui vieții, în căutarea eu-ului interior, ca într-un pelerinaj către întemeierea spirituală a ființei, dincolo de piele, dincolo de oase și organe, către sufletul întemnițat de dorințe, întrucât am putea afirma că Laura Baroncelli parcurge, de-a lungul anilor care curg nepăsători, lăsându-și amprenta asupra corpului ei, și nu numai, un traseu inițiatic, care are drept scop formarea ei ca om superior, ce vede dincolo de paradoxurile sociale. Un personaj deopotrivă puternic, dominat de artistic, caracterizat de introspecție, calm, care are satisfacția realizării, dar și de rațional și logic, iar din unirea celor două laturi ale personajului nu poate reieși decât o încercare, reușită sau nu, de a accepta destinul în care omul durează până la sfârșitul vieții sale.

Stilul autorului este unul foarte cald, sensibil și profund, încât uneori am avut impresia că, de fapt, cartea este scrisă de către o femeie, și nu de către un bărbat - cred că am avut această impresie și din cauza faptului Gabriel Osmonde o aduce în prim-plan pe Laura B. Întâlnim, pe parcursul romanului, multe încercări ale personajului principal de a fi de acord cu efemeritatea umană, de altfel, deși fuge de acest lucru, pare că-l acceptă cu prisosință, deși cu durere, încât personajul tot încearcă să se sinucidă, să isprăvească odată cu tot ceea ce înseamnă drama de a trăi într-o asemenea lume telurică, a omului dominat de forma ființei, însă nu reușește niciodată, aparent, să-și ducă planul până la capăt. Mi-a plăcut enorm imaginea Laurei, peste care timpul și-a cernut anii, pusă față în față cu un străin, un bărbat înalt, suplu, „sculptat ca o statuie”, cum Osmonde spune, care intra în casa ei în fiecare seară, stătea lângă șemineu și citea, însă cei doi nu-și vorbeau niciodată, iar Paula doar îl privea și își amintea, astfel, de viața ei apusă, un cântec de lebădă paradisiac, și se gândea la frumusețea uitată a vieții, la care ar trebui să medităm cu toții.

Ca întotdeauna, am selectat niște citate și pasaje, vi le voi prezenta în rândurile de mai jos:

„O idee foarte simplă, foarte clară o izbi: așadar asta avea să dispară, acest corp feminin, prea carnal, prea cărnos, un corp care nu-i mai plăcea încă din tinerețe și care, fără să bănuiască amenințarea ce apăsa asupra lui, dezvăluia, sub părțile desfăcute ale halatului, acea rotunjime masivă a unui sân gol, acea albeață amplă a unei coapse. Iar în jocul de contraste al umbrei și luminii, mamelonul unui sân, un vârf tare, o aureolă canelată, ca pălăria unui hrib.”

„(...) Depozitarea asta de urâțenie se numește pur și simplu bătrânețe și începe încă de la... cincizeci de ani? Poate patruzeci? Sau chiar mai devreme? E oribil să-mi imaginez că într-o zi o să am patruzeci de ani. Sau cincizeci! Nu, e sfârșitul tuturor lucrurilor. O babă zbârcită, cu pungi sub ochi și vene ieșite în afară pe picioare... Ar trebui să murim la primele semne de prăbușire. Dar care e primul semn? Pielea, starea sânilor, privirea?”

„(...) Laura sfârși prin a accepta ideea împotriva căreia nu înceta să se revolte înainte: ceea ce trăia acum nu era o pregătire pentru altceva, ci pur și simplu viața ei. Această acceptare, cu toată amărăciunea ei, semăna cu o formă de înțelepciune și, uneori, de previziune (...).
Această viața definitiv acceptată se împărți în două: pe de o parte, trauma zilelor în care comanda unei valve termostatice devenea un eveniment și, de cealaltă, privirea ascuțită, scrutătoare, privirea aproape științifică pe care ea o îndrepta asupra acestei rutine.”

„(...) Există boli profesionale. De ce nu și boli conjugale? Scăderea atenției, pierderea tandreții...”

„Gândurile cele mai plane, mult timp dezactivate, se ivesc: are treizeci și opt de ani, în mai puțin de doi ani, patruzeci. În ce moment din viață a acceptat ca firească această numărătoare? O femeie nu trebuie să tolereze niciodată nici măcar ideea acestui taximetru al vârstei. Trebuie să se revolte. Să refuze aceste frontiere absurde: patruzeci de ani! Cine a decis pentru mine? Să refuze existanța în viața ei a acestor acum ‹‹zece ani››, ‹‹acum cincisprezece ani››. Să facă astfel încât în mijlocul acestor zece ani o altă viață să înceapă și să șteargă toată cronologia, să arunce în aer contoarele, să o lase complet singură, complet nouă în noapte, sub o lentă cădere de zăpadă...”

„Laura se împiedică de o piatră, pachetul alunecă, ea se aplecă să-l ridice, se îndreptă cu privirea tulbure de lacrimi și, în gâtul sufocat, aceste cuvinte mute: ‹‹Dacă ați ști toți cine sunt eu: o proastă bătrână care se omoară să plătească datoriile soțului ei, înainte să se omoare de-adevăratelea. O femeie sfârșită...››”

O carte emoționantă, o „călătorie” deosebit de impresionantă, astfel încât aceasta este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta - subiectiv, bineînțeles. Nu știu cum sunteți voi, gusturile, evident, nu se discută, însă îmi plac enorm cărțile care caută în profunzimea omului, încercând să-l descopere, să-i studieze sentimentele, trăirile și pasiunile prin care aceste reușește să supraviețuiască sau din cauza cărora acesta suferă și pânge.

Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Univers pentru acest roman minunat, vi-l recomand cu mare drag, îl puteți achiziționa de AICI. Voi l-ați citit? De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate ofertele și noutățile editoriale. O seară plăcută și lecturi frumoase!

Traducere din limba franceză de Irinel Antoniu
208 pagini