marți, 30 iunie 2015

„Fata din tren” de Paula Hawkins- Recenzie



Paula Hawkins a lucrat ca jurnalist timp de cincisprezece ani, asta înainte să se dedice scrisului și literaturii. Născută și crescută în Zimbabwe, Paula s-a mutat la Londra în 1989, unde locuiește și în momentul de față. „Fata din tren”, este primul ei thriller, roman care s-a bucurat de un mare succes internațional. Din aceste motive, cei de la DreamWorks, companie de filme cunoscută la nivel mondial, au cumpărat drepturile de ecranizare. 

Poate unele lucruri sunt menite să se întâmple așa, încă de la primul semn al sorții. Sau, de fapt, poate aceste lucruri au luat o bruscă întorsătură în ultimul moment. Poate, de fapt, în viața noastră au apărut oameni care ar fi fost mai bine să nu apară, oameni care ne-au influențat, oameni pe care i-am influențat, oameni cu care ne-am împrietenit, cu care am râs, am glumit, pe care i-am bârfit, oameni cu care am dansat și pe care i-am uitat; sau pe care încercăm să-i uităm. Oameni pe care i-am mințit, față de care avem secrete - oameni care, într-o singură secundă, ne-au schimbat viața. Și, totuși, unele secrete poate ar trebui să rămână secrete, iar unele minciuni n-ar trebui aflate niciodată. Atunci, poate, lucrurile ar fi fost altfel. „Viața nu e un paragraf, iar moartea nu e ceva între paranteze”.

Un roman pur și simplu tulburător, încă de la primele capitole. Vă spun sincer că l-am început aseară, pe la ora douăzeci, am citit cam o sută treizeci de pagini până înainte să adorm, apoi m-am apucat dimineață de el, după ce m-am trezit, și n-am mai putut să-l las din mână. Am fost purtat, precum trenul care o poartă pe Rachel în fiecare zi, prin zeci de întrebări, eram confuz, dar, cu toate astea, determinat să aflu ce se află în spatele acestei povești consolidată de o intrigă cutremurătoare. Și, deși încercam să-mi dau seama cum stau lucrurile, ce se află în spatele poveștii, nu am reușit să deșlusesc asta decât atunci când, ei bine, autoarea a spus-o. După ce l-am terminat, am lăsat romanul deoparte și, numaidecât, am intrat pe Goodreads ca să-i ofer cinci steluțe meritate din plin. Evident, după cum se vorbește, n-am putut să nu fac o oarecare asociere cu romanul lui Gillian Flynn, „Fata dispărută”, însă, trebuie să recunosc, mi-a plăcut mai mult acesta. Cred că motivul ar fi finalul, care la Gillian Flynn m-a lăsat puțin cu ochii în soare. 

Aici, la „Fata din tren”, avem același artificiu ca și la Gillian Flynn: mai multe perspective asupra acțiunii. Bun, da, îmi place acest stil, nu neapărat pentru că-mi oferă posibilitatea de a putea privi povestea prin mai multe filtre de conștiință, însă conferă și o anumită lejeritate în lecturarea romanului. Autoarea se axează pe trei personaje, toate feminine, atunci când ne prezintă acțiunea succesivă a romanului. Încă de la început, o cunoaștem pe Rachel, o femeie ratată din punct de vedere social, fără serviciu sau casă, stând la prietena ei, divorțată, însă încă iubindu-și fostul soț, Tom, cu o patimă glorioasă pentru alcool în care-și găsește liniștea și care, în momente de tensiune, o ajută să se liniștească și să-și pună gândurile în ordine. Putem asemăna viața lui Rachel cu, nici nu v-ați fi gândit la asta, mersul unui tren: pur și simplu o rutină zilnică, un drum anost, același tot timpul, la ora 8:04, fără nimic special sau alte așteptări miraculoase de la viață. Aproape că se resemnează, retrăgându-se în propriul eu interior, închizându-se sub propria carapace, iar ceea ce îi rămâne nu este decât să-i admire pe „Jess și Jason”, după cum însăși ea i-a botezat, un cuplu care locuiește într-o casă de lângă calea ferată și care, pentru Rachel, reprezintă idealul unei relații solide și de lungă durată, a căror viață, dincolo de geamul aburit al trenului, pare perfecta. Exact ceea ce ei, deopotrivă, îi lipsește. Însă toate acestea până într-o zi...

Acum să facem cunoștință cu Megan, așa-zisa „Jess”, din partea lui Rachel. Megan cred că a fost personajul meu preferat; oricum, l-aș clasa alături de Rachel. Pe Megan ori ajungi să o urăști încă de la început, ori îi lași prilejul, încetul cu încetul, să crească în ochii cititorului. Eu am optat pentru a doua variantă, și nu i-am oferit o etichetă încă de la început (așa cum am făcut la următorul personaj pe care-l voi prezenta). Dincolo de geamurile trenului prin care Rachel vede lumea, Megan este o femeie bazată, este o femeie de succes, avocat, director, după părerea lui Rachel - în fine, o femeie care a reușit pe toate planurile: familial, social, ierarhic. Într-adevăr, la o adică Megan duce o viață fericită alături de soțul ei, Scott, masculul din casă, care se ocupă de tot ceea ce îi trebuie lui Megan și care se gândește, că, de fapt, Megan le are pe toate și nu mai are nevoie de nimic. Punct ochit, punct lovit: fix aici greșește. Întrucât și-a pierdut fratele într-un accident, Megan tânjește după căldura familială, tânjește după ceea ce, cândva, și-a propus împreună cu fratele ei să facă: să călătorească, să vadă lumea, să se simtă liberă. Pentru că, în această casă, Megan se simte ca într-o colivie, ca o pasăre pe care o închizi și căreia îi privezi zborul. De aici pornește drama lui Megan care, într-o surescitare continuă, într-o încordare a dorințelor care-i zbuciumă carnea, nu-i poate împărtăși toate acestea lui Scott. De ce? Din teamă? Frică de respingere? Nu erau ei, în cele din urmă, cuplul perfect? Ba da, erau, chiar dovedesc asta. Însă toate acestea până într-o zi...

A treia, și ultima, Anna. Încă de la început, Rachel o vede drept rivala ei. Într-adevăr, e și de crezut, ea e cea pentru care Tom a lăsat-o. Așadar, Anna și Tom trăiesc o viață fericită, departe - am zice - de agitația celorlalți, ei, doi porumbei retrași în casa în care, cândva, trăiau el și Rachel, familiști convinși, cu un copil împreună - lucru de care Rachel n-a fost capabilă, întrucât aceasta era infertilă și multe încercări de a rămâne însărcinată au dat greș, lucru de care, iarăși, Rachel se simte vinovată - și pentru care totul este roz, simplu, și viața e foarte frumoasă și merge înainte, cu bune sau cu rele. Anna, tipa care se teme pentru viața copilului ei, întrucât Rachel încă nu poate să accepte faptul că Tom a părăsit-o și acum trăiește cu o altă femeie în aceeași casă în care, cândva, ea trăia, face sex cu alta în același pat în care, cândva, își șopteau cuvinte de iubire, mănâncă la aceeași masă cu altă femeie, se uită la același televizor cu altă femeie și tot așa. O fi, într-o oarecare măsură, o natură obsesivă de-a lui Rachel. Și, totuși, ce-i doi trăiesc în continuare o relativă fericire, stresați ei câteodată din cauza lui Rachel. Și, totuși, toate acestea până într-o zi...

Ce se va întâmpla când Rachel, mergând într-o zi spre casă, este martoră la o scenă care o șochează și care îi permite, apoi, să ia parte la viețile pe care cândva le observa doar de pe margine? Astfel, ea este nevoită să treacă de barierele pe care cândva și le-a impus și, mai apoi, să intre în contact cu persoane cu care nu credea că va (mai) intra vreodată, toate acestea atunci când unul dintre personaje dispare. Nu vă voi spune cine, vă las să descoperiți pe voi. De aici, romanul capătă oarecum conotațiile scrierii lui Gillian Flynn, dar asta nu m-a deranjat. Ce, n-are voie omul să mai scrie din mai multe perspective? Autoarea alternează, pe rând, în cele trei perspective narative, fiecare la persoana întâi, purtându-ne prin mai multe scenarii: Rachel încearcă să-și accepte prezentul, scufundându-se, din ce în ce mai mult, în patima băuturii, însă purtând aceeași dragoste patetică pentru Tom pentru care încă nutrește sentimente de iubire și, din acest motiv, nu poate să accepte condiția ca el să trăiască cu o altă femeie; Megan, care încearcă să-și descopere principiile pe care, de acum înainte, să se bazeze, întrucât se simte claustrată într-o casă în care, din afară, totul pare perfect și liniștit, dar care nu-i poate transmite soțului ei ceea ce dorește - de unde, evident, și drama, că poate altfel s-ar schimba lucrurile -, și, nu în cele din urmă, Anna, care dorește să scape de povara numită „Rachel”, care dovedește un caracter destul de ciudat și apatic, întrucât, la un moment dat, chiar pătrunde în casa celor doi și o răpește - relativ spus - pe fetița lor. Familistă convinsă, aceasta îl tot presează pe Tom să ia măsuri pentru a o opri pe Rachel din a-i hărțui și, pentru Dumnezeu, să-și vadă de viața ei. V-am spus toate acesta pentru a face un intro al povestirii, întrucât ar fi de prisos să prezint eu ceea ce se întâmplă în roman. Prin faptul că am spus că la un moment dat dispare cineva, cred că, deja, am spus prea mult. Hehe!

Urmează acțiunea. Aici pur și simplu ești prins ca într-un joc de păpuși. Personajele se ceartă, se hărțuiesc, se primesc mesaje și telefoane anonime, soțiile verifică fidelitatea soților prin cercetarea mesajelor, telefoanelor, mail-urilor - nu, nu din dragoste, ci din gelozie, acea manifestare exacerbată a proprietății. Destinele celor trei personaje se împletesc într-o țesătură misterioasă, din care scapă doar cine este mai puternic și cine dovedește o tărie de caracter mai pronunțată. În viața fiecărui personaj există un moment cheie - pe care nu am să vi-l ivesc - dar ceea ce i se întâmplă lui Rachel mă duce cu gândul la un roman de-al lui S. J. Wastson, tradus și la noi , aceeași editură, „Înainte să adorm”. Acțiunea capătă un ritm alert, iar noi trecem, rând pe rând, dintr-o ființă în alta, vedem lumea cu alți ochi, trăim alte sentimente, ne manifestăm într-un alt mod, schimbăm registre și încercăm să aflăm totuși, ce se întâmplă în această confuzie de emoții, trăiri, lacrimi și țipete. La un moment dat simți că te afli într-un coșmar și, de fapt, îți dai seama că totul nu este decât un coșmar din care ai vrea ca toate personajele să se trezească și să realizeze, că, de fapt, totul este la fel așa cum vedea Rachel prin geamurile trenului: perfect și liniștit.

Paula Hawkins se pricepe foarte bine să exploateze natura umană, cu toate defectele și calitățile ei, cu toate moravurile și valorile morale, întrucât firescul unor situații, emoția cu care reușește să transmită anumite aspecte privitoare la viața oricărui dintre persoanje, predilecția ei pentru psihicul personajelor fac din acest roman o lectură misterioasă, dramatică, plină de suspans și, după cum însuși S.J. Watson afirmă, „un thriller de primă mână, care te face dependent de viciul cititului”. Răsturnările de situație te aduc în imposibilitatea de a cobi, măcar pentru douăzeci-treizeci de pagini, cum are să se conveargă totul într-un punct din care, la sfârșit, autoarea să traseze destinele și să ne lase, pe noi cititorii, ori cu un gust dulce, ori cu un gust amar - așa cum am rămas, după cum am spus, la terminarea romanului „Fata dispărută”. Pentru că, stai și te gândești, o asemenea poveste, despre ură, gelozie, minciuni ascunse, secrete, violență, cuvinte nespuse și, pe cealaltă parte, dragoste, familie, prietenie, mister și pedeapsă, n-are un sfârșit pe care l-ai putea desluși de înainte. Poate, pur și simplu, dorești ca romanul să se termine într-un anume mod - în propriu tău mod subiectiv. Mie, unul, mi-a plăcut sfârșitul, deși, la cum se învârteau toate lucrurile, nu m-aș fi așteptat, neapărat, la o asemenea definitivare a acțiunii. Încă o bilă pentru Paula Hawkins, a reușit să mă surprindă.

Am selectat și niște fragmente, am să le transcriu mai jos:

„Nici nu știu cum îi cheamă, așa că a trebuit să-i botez eu. Jason, pentru că e un bărbat bine, în stilul starurilor de film britanic, nu în stilul unui Depp sau Pitt, ci al lui Firth sau Jason Isaacs. Iar numele de Jess se potrivește cu Jason și cu femeia în sine. I se potrivește mănușă, așa frumoasă și lipsită de griji cum pare. Sunt o pereche, un set. Sunt fericiți, pot spune. Sunt așa cum eram și eu; sunt ca mine și ca Tom, cum eram noi acum cinci ani. Ei sunt ceea ce eu am pierdut, sunt tot ceea ce eu îmi doresc să fiu.”

„(...)
- Rachel, sunt Anna. Trebuie să vorbesc cu tine despre telefoanele tale. Încă o pauză lungă - vorbește cu mine și face altceva în același timp, face mai multe lucruri în același timp, așa cum fac nevestele și mamele ocupate cu copiii, cu dereticatul, cu încărcatul mașinii de spălat. Uite cum stă treaba: știu că treci printr-o perioadă grea, spuse ea, ca și cum n-avea nimic de-a face cu suferința mea, dar nu mai poți continua să ne suni noaptea. E și așa destul că ne trezești pe noi din somn când suni, dar o trezești și pe Evie și asta e, pur și simplu, inacceptabil. Momentan ne chinuim teribil s-o facem să doarmă noapte.
‹‹Momentan ne chinuim teribil s-o facem să doarmă noaptea.›› Noi. Pe noi. Mica noastră familiie. Cu problemele și obiceiurile noastre. Curva dracului! E ca un cuc care și-a pus ouăle în cuibul meu. Mi-a luat totul. Mi-a luat absolut totul și acum mă sună să-mi spună că suferința mea o deranjează?”

„(...) E mult mai rău, infinit mai rău decât mi-am imaginat. O văd acum, cu chipul distrus, acoperit de noroi, cu brațele palide, întinzându-le, ridicându-le ca și cum ar fi săpat cu unghiile, ca să iasă din mormânt. Simt în gură un lichid fierbinte - fierea și vinul amar - și alerg sus, să vomit.”

„Clipind din cauza luminii soarelui, încerc cu disperare să pun cap la cap ce-am văzut atunci, dar nu-mi vine nimic. Nimic real, nimic care să-mi fie de ajutor. Nimic ce poate fi declarat. Mă certam cu cineva. Sau poate că eram de față la o ceartă a altcuiva. M-am împiedicat pe scările de la gară, un individ cu părul roșcat m-a ajutat - cred că a fost de treabă în ce mă privește, cu toate că prezența lui mă sperie. Știu că am avut o tăietură la cap, încă una pe buză, vânătăi pe brațe. Parcă îmi aduc aminte că eram în pasaj. Era întuneric. Mi-era frică, eram confuză. Auzeam voci. Am auzit pe cineva strigând-o pe Megan. Nu, visam. Nu se întâmplă în realitate. Îmi aduc aminte sânge. Aveam sânge pe cap, sânge pe mâini. (...)”

Și aici, conform exegeților, People afirmă că „acest thriller psihologic îți va schimba pentru totdeauna felul în care privești viețile celorlalți”, The New York Times îi prevăd romanului „nenumărați fani înrăiți”, iar, o remarcă amuzată a scriitorului american Stephen King, atunci când spune că, având un suspans remarcabil, romanul „l-a ținut treaz o noapte întreagă”. Eram și eu cât pe ce, dar am avut ceva treabă astăzi și am zis că, deh, să-l las și pe mâine.

Un roman cutremurător, pe care vi-l recomand cu mare drag dacă doriți să aveți parte de o lectură plină de suspans, plină de mister și întorsături de situație, și care dovedește, încă o dată, că aparențele înșală și, în cele din urmă, cei care s-au dovedit cândva miei sunt, de fapt, cei mai însetați lupi și prădători. Le mulțumesc celor de la Librex pentru volumul „Fata din tren”, unul dintre cele mai bune thrillere pe care le-am citit în ultimii ani. Pe site-ul celor de la Librex găsiți numeroase cărți cu reduceri foarte mari, unde găsiți primul târg de carte online care aduce, odată cu sine, reduceri la mii de produse. Urmăriți pagina de Facebook a librăriei online pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și o seară liniștită!

Traducere din limba engleză și note de Ionela Chirilă
408 pagini

„Și v-am spus povestea așa” de Florin Bican- Recenzie



Florin Bican s-a născut în anul 1956, la București, și a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității București. A fost, pe rând, profesor de limba rusă, traducător din limba engleză, secretar al USR și asistenta la Catedra de engleză a Universității din București. În 1995 s-a stabilit în Germania, unde a predat limba engleză până în anul 2005. A revenit în 2006 în țară, în calitate de coordonator al programului ICR pentru pregătirea tinerilor traducători străini, desfășurând o activitate de traducere în/din limba română. Este autorul volumelor de versuri pentru copii (și nu numai) „Cântice mârlănești” (Humanitas Educațional, 2007), „Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc” (Editura Arthur, 2013) și a coordonat, alături de Stela Lie, două volume de literatură pentru copii: „Bookătăria de texte & imagini 1” (Pro Editură și Tipografie, 2009) și „Bookătăria de texte & imagini 2” (Editura Vellant).

Copilăria este acea perioadă a vieții în care, deși suntem atât de mici, totul nimic nu ni se pare imposibil și greu de realizat. Cu toate acestea, copii fiind, mereu ezitam, eram speriați și rămâneam rezervați, temându-ne de repercusiuni pe care o anumită faptă, o anumită vorbă, miciună, le putea avea. Nu ne dădeam în lături, evident, când venea vorba de joacă, de zbenguială. De-a v-ați ascunselea, șotron, jocuri care mai de care cu mingea, mai cădeam puțin, ne juleam în genunchi, mamă, și dă-i atunci plâns și boceală, de parcă ne-ar fi căzut picioarele sau - toate din cauza roșeții dureroase. Au foste, toate astea, odată...

Să trecem la Florin Bican. Omul ăsta este un geniu, pur și simplu nu l-aș putea numi altfel. El, prin toată genialitatea lui, cu stilul său aparte, a scuturat praful care, în straturi, se adunase pe poveștile copilăriei noastre, a suflat puțin, s-a mai și înecat, dar, în cele din urmă, a reușit să ne readucă acele povești pe care, cândva, le-am citit cu tot dragul și pe care, mereu, le vom păstra în inimă. Pentru că ele au fost înaintea lui Coelho, înaintea lui Jennifer Armentrout, înainte lui John Green, Munro - pentru că ele ne-au consacrat ca cititori-amatori, și ar fi o mare greșeală să le uităm undeva, acolo, în niște biblioteci, martore la trecerea egală și nepăsătoare a timpului. Florin Bican a repovestit aceste basme nu doar pentru copii, ci pentru toți oamenii care încă se mai simt tineri și vor să privească, pentru încă o dată, retrospectiv către anii pe care îi au în spate. Astfel, autorul a scris cartea „Și v-am spus povestea așa. Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei înșiși”. Deci nu sunt simple repovestiri, ci sunt repovestiri din perspectiva căluțului - prietenul nedespărțit, niciun prinț care se respectă nu poate fi imaginat fără justițiarul imparicopitat alături de el -, ceea ce face ca poveștile să capete un și mai mare aer de basm: la o adică, asta înseamnă basm - fantastic, ireal și imaginar. Și un căluț care mai și vorbește, ba chiar și povestește și își aduce aminte că, hehe, a fost odată ca niciodată...

Ilustrațiile din cartea sunt realizate de către Mircea Pop. Păi, cum, dom'le, unde ai mai văzut tu basme fără ilustrații, nu-i așa? Un alt plus pentru romanul lui Bican. Romanul începe cu povestea lui Doru, un băiețel încă fascinat de lumea basmelor și a desenelor animate, care merge împreună cu familia sa într-o micuță călătorie. Întâmplător, aceștia nimeresc într-o poiență fantastică, unde se ținea, pe bune, Paștele Cailor. În cele din urmă, Doru află că acolo s-au strâns toate personajele de basm, toți prinții și toate prințesele, toți spânii care au mai reușit să supraviețuiască de paloșele, săgețile și săbiile neînfricaților, doar pentru a auzi povești împletite din care aceștia au fost născuți că, de altfel, „s-ar ofili și ei odată cu povestea lor”. În acest an, se pare că la rând sunt căluții năzdrăvani pentru a-și spune poveștile și aventurile prin care aceștia au izbutit să treacă cu succes. Astfel, începe aventura noastră - și nu numai. 

Florin Bican aduce toate marile basme și povești românești împreună, într-o răstălmăcire ordonată, dacă-i pot spune așa, presărată cu omor, cu jovialitate și cu o ironie bonomă, nu zeflemistă, cum puteam întâlni la Creangă. De asemenea, în interiorul povestirilor mai găsim și fragmente din vechile basme, ceea ce sporește autenticitatea scrierii lui Bican. De-a lungul paginilor avem de-a face cu Feți Frumoși, Ursitoare, Scorpii, Împărați fără moștenitori, Crai cu stea în frunte, Spâni Roșii sau Verzi, apă vie și apă moartă, Căluți neînfricați - toți meniți să ne poarte pe aripile fragile și eterne ale copilăriei apuse, în care, din păcate, nu ne mai putem întoarce decât prin acele mașinării ale timpului numite „amintiri”.


Cum căluții năzdrăvani sunt cei care-și amintesc poveștile, noi, cititorii, aflăm cum a luat ființă Sfânta Duminică, cine era Jumătate de Iepure Șchiop, cine era Jumătate de Om, cine erau Câinii din Giurgiu și cum, de fapt, au luat naștere acești căluți năzdrăvani, indispensabili basmelor românești. Florin Bican readuce împreună căluții din două basme culte, „Harap Alb” a lui Creangă și „Făt-Frumos din lacrimă”, undele dintre scrierile în proză ale lui Eminescu, împletindu-le cu basme de-a lui Petre Ispirescu - „Voinicul cel fără de tată”, „Făt-Frumos cu părul de aur”, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” și „Aleodor împărat”. Nu am să mă apuc acum să vi le povestesc, deoarece este de prisos. Acest roman o face mult mai bine decât mine, așadar, dacă doriți să faceți o călătorie în copilăria voastră, nu vă pot spune decât mult spor la citit - nu că ar fi ceva greu de citit, plin de metafore, substraturi lirice, ci este ceva despre copilărie, despre acea perioadă în care visam, cândva, să fim și noi ca eroii din basme, neînfricați și, depinzând de caz, cu câte o prințesă cu păr bălai și ochi precum cristalul alături de noi.

N-am putut să nu observ limbajul cu care Florin Bican redă aceste povești. Nu este, nicidecum, unul tipic acestor romane contemporane pe care le tot citesc, acestor romane moderne, pline de jargon și argou, ci autorul folosește - după cum era de așteptat - un limbaj simplu, nestilizat, un limbaj exlusiv al basmelor: cuvinte arhaice, care sporesc autenticitatea și originalitatea textului, și care te lasă cu impresia că, într-adevăr, citești un basm așa cum citeai cândva, și îl simți, îl trăiești și lupți alături de tânărul curajos, lupți contra balaurilor, monștrilor, spânilor, treci prin probe care nu fac decât să te inițieze în tainele vieții pentru ca, în cele din urmă, să pui mâna pe acel lucru sacru, profan, numit copilărie.


Ascultându-i pe căluții năzdrăvani, Doru face o călătorie într-o lume magică, fantastică, în care căluții vorbesc, prinții zboară, ciudățeniile există și, ca să ajungi la inima unei prințese, trebuie înainte de toate să treci prin încercări menite să demonstreze că, într-adevăr, ești vrednic de o asemenea fată de împărat. O lume de basm, ce să mai! O lume în care fantasticul este antropomorfizat, adică personajele nu sunt neapărat cu puteri fantastice - bine, le au și pe astea, altfel nu s-ar mai numi „basm” - dar ele se comportă, au un caracter, o psihologie, care amintește de concretețea lumii umane, terestre. Căluții au sentimente, sunt confuzi, au întrebări la care cu greu reușească să-și găsească răspunsuri, își încearcă norocul prin locuri misterioase și, într-o încercare disperată, unul dintre ei își caută „jumătatea”, pierdută într-una din aceste povești uitate de timp. 

Am selectat niște fragmente care mi s-au părut relevante pentru stilul autorului, vi le voi prezenta în cele ce urmează:

„Și unde n-a coborât pocitania de Jumătate de Iepure Șchio p și a început să se lingușească pe lângă domniță, îmbăloșând-o cu vorbe mieroase și cu promisiuni deșucheate, numai să se-nvoiască a-l lua de bărbat. Atât i-a trebuit fetei...
- Să te iau de bărbat, pe tine, stârpitură? l-a repezit ea. Ba să te cununi cu pucioasa din hăul care te-a scuipat pe fața pământului, satano. Piei, necuratule, dinaintea mea, să scape lumea de o ciumă ca tine! Arză-te-ar ploaia acidă să te arză, ți s-a făcut acum de-nsurătoare? Te crezi Făt-Frumos? Mânca-te-ar ciorile iadului...”

„Pe vremea aceea, ursitoarele nu erau ca azi, niște pițipoance îmbrăcate în voaluri fistichii de mătase sintetică și angajate cu ora de la agențiile de protocol ca să fluture baghete de plastic peste pruncul neajutorat, sub privirile lăcrămos-alcoolizate ale liotei de petrecăreți, în timp ce se întreabă una pe alta din colțul gurii: ‹‹Cât mai stăm, fată?››. Nicidecum, pe vremea aceea, ursitoarele chiar urseau, nu se prefăceau.

„(...) Într-un târziu, am făcut popas să îmbucăm câte ceva și să ne odihnim. Aleodor, istovit de cele trei încercări și de fuga noastră bezmetică, a adormit cu capul în poala mea. Prea odihnită nu eram nici eu, dar parcă nu mă înduram să-mi iau ochii de la el ca să mă las în voia somnului.
Și cum mi se scurgeau ochii după frumusețea lui, mi-a dat inima brânci și nu m-am putut opri, ci l-am sărutat . Aleodor, cum s-a deșteptat, harști!, mi-a și tras o palmă de-am auzit câinii-n Giurgiu.
- Era departe Giurgiu? se interesă Jumătate de Iepure Șchip.
- Foarte, îl lămuri domnița și-și reluă povestea. (...)”

„Pentru că nu se cade să rămână povestea neisprăvită și nici jumătatea căluțului îngropată, o să v-o spun eu până la capăt. Chiparos nu numai că n-a fost cal năzdrăvan de la început, dar nici cal n-a prea fost. A fost catâr, că de aia și trăgea la cotigă. Am lucrat mult la el ca să-l scot cal, dar și el a fost vrednic și sârguincios și a băgat la cap tot ce l-am învățat. I-au mai rămas însă urme din încăpățânarea catârului. De-aia s-a îndârjit să nu-și termine povestea. (...)”

Trebuie să vă spun asta: prima care a citit romanul a fost mama mea; îi plac foarte mult basmele. A fost extrem de entuziasmată și, numaidecât, mi-a spus că trebuie să-l citesc și eu. L-am citit și, într-adevăr, m-am răsfățat cu aceste povești care mi-au adus aminte de „tinerețe” și m-au făcut să chicotesc din când în când. Și, de fapt, au fost și un recviem pentru unele dintre basmele pe care trebuie să le citesc pentru basm - acum, de fapt, am o perspectivă mult mai largă, hehe. Și am făcut recenzia așa...

Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Arthur. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda acest roman de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți!

Editura Arthur
274 pagini
Ilustrații de Mircea Pop, după o idee de Dragan Ibrahimovic
Hardcover, ilustrată

duminică, 28 iunie 2015

„Regina-Zăpezilor”, de Carmen Martín Gaite- Recenzie



Carmen Martín Gaite ese una dintre cele mai importante și mai energice scriitoare ale literaturii spaniole. A fost distină, printre altele, cu Premiul Nadal și Premiul Principele de Asturia pentru Literatură. Printre scrierile sale figurează romanele „Entre visillos” (1957), „Ritmo lento” (1963), „Fragmentos de interior” (1976), „Nubosidad variable” (1992), „Lo raro es vivir” (1997), „Usos amorosos de la Postyguerra” (1981) și numeroase alte cărți. A scris, de asemenea, și o piesă de teatru, în anul 1999, iar activitatea literară a consacrat-o și în volume de poezie, jurnale și culegeri de articole. 

Suntem construiți din amintiri, suntem suma a ceea ce am făcut-o până în acest moment. Avem experiențe frumoase, care ne-au făcut să râdem, ne-au făcut ființa să vibreze într-un moment de împlinire existențială, însă ne-am confruntat și cu situații care ne-au găsit, mai apoi, într-un impas: am plâns, am pierdut, ne-am ridicat și am continuat să ne apărăm visurile, ca și cum ne-am apăra propria viață. Ups! Nu am făcut, cumva, un pleonas? Ne păstrăm amintirile în mici sertărașe ale minții noastre pentru că, odată cu trecerea timpului, ele se vor transforma în ușițele care, atunci când vrem, ne vor transporta în trecut. Asta sunt amintirile - mașini alte timpului pe care le putem activa oricând. Totuși, oare, nu ruginesc și aceste mașinării? Nu cade, câteodată, vălul umbrelor peste memoriile noastre? 

Un roman pe care, vă spun de la început, l-am terminat într-o zi și încă puțin. Recunosc, la început am fost puțin sceptic, primele douăzeci-treizeci de pagini m-au făcut să casc puțin - sau, oare, de vină o fi fost ora la care citeam cartea - însă următoarele capitolele pur și simplu m-au făcut să devorez această carte. Nu știu care o fi fost motivul, dar m-am regăsit în personajul principal și, subiectiv fiind, am dat romanului cinci frumoase steluțe pe Goodreads. După părerea mea, chiar le merită.

Romanul urmărește regăsirea interioară a lui Leonardo Villaalba care, după ce iese din închisoare în care ajunge după o problemă legată de droguri, află de moartea subită a părinților săi și, după o lungă reflecție interioară, se angajează într-o luptă cu propriul eu interior pentru a-și regla socotelile referitoare la trecutul său îndepărtat. Acest conflict interior al tănărului pur și simplu m-a fascinat: sfâșiat între dorul pur și simplu hierofanic pentru bunica sa, o femeie taciturnă, liniștită, pe care o vede în toate lucrurile frumoase din jurul său, în apele cristaline ale oceanului, în razele de soare care cad peste pământul fraged, în trilul păsărilor cântătoare - ea, care-i spunea povești seara, până când adormea și visa către tărâmuri îndepărtate de basm - și dorința de a-și regăsi iubirea pentru părinții cu care, oricum, nu avea relații prea strânse. Eroul nostru, Leonardo, este un personaj sensibil și neînțeles, câteodată, de ceilalți, un aiurit înconjurat de ipocrizime, încercând să-și găsească locul în această lume a moravurilor.

Și, totuși, se pare că locul în care se simte - sau, în fine, se simțea - cel mai bine, este alături de bunica sa, lângă șemineul arzând, ascultând povestea sa preferată, „Crăiasa-Zăpezii”, basmul lui Andersen, de care Leonardo este fascinat și pe care îl studiază, de-a lungul romanului, asimilându-l cu întâmplările din viața sa. Astfel, pătrundem într-o lume dominată de sentimente înghețate, în lumea timidă, melancolică a lui Leonardo, care, parcă, mereu încearcă să se reîntoarcă în trecut alături de cei dragi, de cei pe care îi iubește, proiectându-și pe retina ființei sale, încontinuu, imaginea sacră a tabloului bunicii. De asemenea, tânărul încearcă să-și descopere misterul originii sale, iar punctul de convergență al întrebărilor îl reprezntă misterioasa și seducătoarea scriitoare Casida Iriarte - un personaj asupra căruia aș fi vrut ca autoarea să insiste (și) mai mult - actuala proprietară a casei în care Leonardo și-a petrecut copilăria: Vila Albă.

Vila Albă. Nu am putut să nu asociez acest loc cu numele lui Leonardo; Leonardo Villaalba. Pentru că, de fapt, acest loc reprezintă întreaga viață a lui Leonardo, locul în care amintirile sale au luat naștere, locul în care el a devenit om, s-a format ca ființă psihologică, cu valori morale, cu principii religioase și sociale. Acum, că acest loc i-a fost luat, este ca și cum mai mult de jumătate din viața lui Leonardo ar fi fost ștearsă, ar fi dispărut în neant. Să-i iei, unui om, amintirile - ceea ce are el mai de preț, ceea ce înseamnă el la o adică - este ca și cum ai distruge identitatea socială, psihică, a persoanei respective. Reflectând asupra acestei condiții, Leonardo își propune să își readucă în proprietate Vila Albă, oricât de mult l-ar costa: are de gând să plătească până la ultimul bănuț pentru această casă, chiar să calce peste principii morale și sociale. Totuși, ce se va întâmpla atunci când acesta descoperă că, de fapt, Casilda Iriarte - deținătoarea, cu acte, a casei - are un trecut înrădăcinat în destinul său, a lui Leonardo, în trecutul său aflat în ceață, subjugat celulei închisorii, întrucât Leonardo nu-și amintește prea multe legate de ceea ce s-a întâmplat înainte să ajungă în închisoare?

Să revin la Casilda Iriarte, pentru că acest personaj mi-a plăcut foarte mult. Casilda este o scriisoare ocupată de estetica frumosului, de lirism și poezie, de flori - o adevărată doamnă. Cu toate acestea, Casilda are un trecut zbuciumat, dezvoltat între mai multe contradicții existențiale, și, în încercarea de a depăși aceste opțiuni care nu se află în concordanță - și neputința de a opta pentru una singură - fac din ea un personaj dramatic, cu un vag aer de tristețe, care, neapărat, are nevoie de ajutorul lui Mauricio, care trăiește în aceeași casă cu ea. De cealaltă parte, Leonardo Villaalba, un alt personaj dilematic (zău, se pare că în ultima vreme am dat numai peste personaje care mi-au dat de reflectat): pe deoparte, este personajul care încearcă să-și așterne viața pe hârtie cu gândul că, astfel, va reuși să-și manifeste spiritul artistic, amintindu-și aspecte apuse ale vieții. Descoperind că, de fapt, toate amintirile sale converg către Vila Albă, casa în care, alături de bunica sa, acesta a copilărit, Leonardo, neputincios, trăiește într-o lume de gheață, rece, ca cea imaginată de Andersen în basmul cu pricina, „Crăiasa-Zăpezii”, iar micuța bucățică de soare răsare doar atunci când, într-un extaz al ființei, își amintește de imaginea caldă a bunicii sale, spunându-i, cu înțelepciune, basmele lui preferate.

Acum, avem de meditat asupra condițiilor cele două personaje: Leonardo este Kay, din basmul lui Andersen, însă nu sunt totuși sigur cine este Gerda. O fi, oare, bunica lui Leonardo? Casilda? N-am să-mi expun părerea, întrucât nu vreau să influențez eventualii cititori ai acestui roman, dar este o întrebare la care puteți găsi mai multe răspunsuri; depinde de cum interpretați scrierea lui Carmen Gaite. Mi-a plăcut enorm ideea de a asocia romanul cu un basm frumos, etern, al copilăriei; ceva extrem de inspirat și bine scris, exploatat într-o măsură corectă, fără exagerări sau limitări prea rapide. O reverbare sensibilă, melancolică, a basmului lui Andersen, înțeles din păcate nu de către toți; bine, romanul nu reprezintă o explicație a basmului, însă este o intercalație a fantasticului lui Andersen cu realul lumii în care trăim și, într-o scriere atât de interesantă, această metodă n-are cum să dea greș. Carmen Martín Gaite a știut să apeleze la un artificiu foarte inteligent - tipic scriitorilor spanioli.

Am selectat niște fragmente și citate, vi le voi prezenta mai jos:

„Am adormit și m-am transformat în mama mea. Un vis pe care îl am, disimulat în diverse forme, încă din copilărie, de când am încercat pentru prima oară dorința arzătoare de a mă strecura în corpul și în sentimentele ei ca să aflu dacă mă iubește sau nu, ca să pricep ce e în capul ueni femei când se machiază în fața oglinzii, când e culcată fără să doarmă, când se enervează dacă te vede intrând în cameră și ea așteaptă pe altcineva, când se uită la tine și este evident că nu te vede; voiam să găsesc acel loc din corpul ei unde i se putea lua pulsul neliniștilor care o frământă, aveam nevoie să aflu la cine și la ce visează. O curiozitate pe care n-am reușit niciodată să mi-o satisfac, asemănătoare încăpățânării cu care un copil își demontează jucăriile sau ceasul ca să vadă cum funcționează.”

„Dar eu o rugam să spună mai departe, deoarece știam că, oricum, chiar acă-mi povestea doar prima parte, ceea ce trebuia să se întâmple aceea se va întâmpla fără doar și poate. Singura posibilitate ar fi fost ca Gerda și Kay să nu fie atât de departe, despărțiți de mine printr-o mie de obstacole de chiciură, și să mă pot auzi dacă încep să strig ‹‹Atenție, fiți atenți de-acum încolo!›› Dar încă nu s-a născut acela care să ne poată preveni de primejdiile care ne pasc și pe care soarta ni le trimite când ne așteptăm mai puțin, ca o înțepătură de insectă în timpul nopții, la deșteptare te pomenești cu o bășică plină cu venin pe pele și nu știi de unde ți se trage. Așa încât eram obligat să asist neputincios și cu inima pe jăratic la ultimile clipe ale acelei perioade fericite din viața Gerdei și a lui Kay, care habar n-aveau că aceasta era pe sfârșite.”

„Eforturile de consolidare și ocrotire a propriei mele scriituri mă îndepărtaseră pentru un timp, pe care nu-l pot calcula, de cealaltă poveste de dragoste dezvăluită datorită unor scrisori descoperite în casa de bani. Mă mulțumisem cu o scurtă imersiune superficială printre ele, și am scos imediat capul afară ca să respir. Neliniștit, căci descoperisem germeni de infecție. ‹‹Voi continua să cercetez toată treaba asta altădată››, hotărâsem eu, strângându-le și punându-le la un adăpost în spatele tabloului care reprezenta un far noaptea pe timp de furtună. Pusesem capăt întregii povești deoarece simțeam, în momentul acela, că n-am nici chef și nici curaj să mă las atras spre alte abisuri. Mă apucase frica, pur și simplu.”

„În harababura de pe masă erau niște foi albe și am reușit să dau și peste un pix. Am copiat fraza aceea, precum și alte fraze care erau subliniate în text. Era vorba de cartea lui ‹‹Sacrul și profanul› de Mircea Eliade. Mi-o făcuse cadou, tradusă în italiană, Clara, fata aceea de la Verona, care nu suporta datele în dezordine. (...) Așa că, bineînțeles, mi-a adus aminte de atâtea obiecte de-ale mele din Vila Albă, rămase orfane, părăsite fără chibzuială, și buna mea dispoziție s-a dus de râpă. M-am cufundat din nou în vorbele lui Eliade.
‹‹A se instala pe un teritoriu înseamnă, în ultimă instanță, a-l consfinți. A se situa.››”

Nu vă pot spune ce bucuros am fost când am văzut că autoarea știe de Mircea Eliade. Nu prea e de mirare, având în vedere acvititatea plurivalentă pe care autorul român a avut-o în atâtea domenii de activitate - remarcându-se, bineînțeles, în istoria religiilor -, însă este frumos să știi că autori români sunt apreciați și peste hotare. Romanul acesta, după cum Ricardo Senabre spune, este „înainte de toate, o reflecție narativă asupra puterii literaturii de a crea o lume proprie care sfârșește prin a fi atât de ‹‹reală››, încât pare vie. Apoi, mesajul operei nu poate fi decât unul: trebuie să ne prețuim amintirile, ele ne vor ajuta întotdeauna să ne regăsim propriul nostru eu psihologic și etern, ele vor fi mereu alături de noi, ca niște mașinuțe de evadare, în dezacord cu condiția noastră umană limitată.

Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda acest roman de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți!
 
Traducere din limba spaniolă și note de Mona Țepeneag
360 pagini
 

„Miss Peregrine” de Ransom Riggs- Recenzie



„Nu e nici somn, nici moarte; cei care par a fi murit trăiesc. Casa în care te-ai născut, prieteni din tinerețe, bătrânul și fecioara, truda zilei și laurii ei, toate dispar, se destramă, se transformă în povești, nu pot fi ancorate.” (Ralph Waldo Emerson). Pecetea aceasta stă la începutul romanului „Miss Peregrine”, de Ransom Riggs. Drept să vă spun, în această frază se concentrează întreagul substrat al romanului, întregul mister pe care îl descoperă cititorul și care, pur și simplu, îți provoacă fiori de groază. Știți ce îi mai oferă un plus de mister acestui roman? Fotografiile tulburătoare, ilustrațiile care ne înfățișează imagini pe care autorul ni le prezintă de-a lungul povestirii; o adevărată aventură în lumea umbrelor în care muritorii de rând nu au ce căuta.

Romanul surprinde povestea de viață a lui Jacob, un tânăr de șaisprezece care pătrunde, în urma unei întâmplări tragice - moartea bunicului său - într-o lume dominată de umbre, de întuneric, de reguli proprii și drastice. Cu cuvânt de moarte, bătrânul îi lasă băiatului un secret care-i va schimba viața, întrucât, în tinerețea sa, însuși bunicul său era un ales, un om diferit de ceilalți care putea vedea și lupta împotriva unor creaturi desprinse, parcă, din filmele de groază americane - nu, nu zombie, nu aici.

Astfel, tânărul descoperă, în casa bunicului său, un set de fotografii ciudate, care înfățișează niște creaturi (oameni, la o primă vedere) în ipostaze iraționale pentru mintea omenească și, din acel moment, tânărul nostru își dă seama că are o misiune pe care trebuie s-o îndeplinească: să pătrundă în această lume necunoscută, mistică, pentru a descoperi ce voia bătrânul său bunic să-i transmită înainte de a muri. Și, de altfel, să-l răzbune pe acesta, deoarece însuși bunicul său fusese ucis de către o creatură a morții. Relația dintre cei doi se dovedește una foarte strânsă deoarece, de-a lungul romanului, tânărul Jacob mereu profilează imaginea bunicului său drept om curajos, capabil să reacționeze corect în situații de criză, un exemplu pentru propriul său viitor nesigur.

Dominat de această dorință nestăpânită, Jacob pleacă pe o insulă izolată împreună cu tatăl său care dorește să exploreze păsările din acel ținut, unde va ajunge la căminul „pentru copii deosebiți”, un cămin distrus, sumbru, cu geamuri prea mari și uși care scârție la cea mai mică mișcare, cu merișori care se cațără nestingheriți pe pereții din cărămidă veche, cu acoperiș care mai că stă să cadă. Acesta este căminul lui Miss Peregrine, și, oricât de bizar ar suna, Jacob încă are senzația că în acest cămin trăiesc persoane care sunt mai mult decât deosebite, persoane care au o poveste de spus și care luptă împotriva a ceva ce nu poate fi văzut. 

Dovedind că spiritul detectiv nu îl înșeală, tânărul nostru erou descoperă că, într-adevăr, holurile și camerele căminului părăsit sunt, de fapt, pline de persoane aflate în viață, aflate sub direcțiunea domnișoarei Peregrine, o bătrână de care chiar am reușit să mă atașez - deși mă așteptam la contrariul acestui lucru, nu știu de ce. Intrând în vorbă cu ceilalți, tânărul descoperă că, de fapt, într-o rază de câțiva metri în afara căminului, toți cei care trăiesc acolo sunt prinși într-o buclă temporală, ce are drept consecință trăirea, la nesfârșit, a aceleiași zile. Totuși, cei de acolo au conștința acestui lucru, astfel încât ajung să nu îmbătrânească niciodată, ca și cum fiecare zi s-ar reseta a nesfârșit, și, deși vârsta lor înaintează, ei rămân cu aceeași înfățișare de tineri. Dovadă și vârsta de ordinul veacurilor a domnișoarei Peregrine. Deși, la început, lui Jacob îi vine destul de greu să creadă că ceea ce se întâmplă în jurul lui este adevărat, lucrurile iau o întorsătură veridică atunci când află, de la domnișoara Peregrine, că existența „celor speciali” este amenințată de către niște creaturi fioroase, brutale, care cândva făceau parte din aceeași grupă ca și ei, însă s-au răzvrătit din dorința de a avea cât mai multă putere și din ahtierea pentru mai mult.
 
Misiunea lui Jacob nu este numai aceea de a proteja căminul doamnei Peregrine, ci și aceea de a scotoci în trecutul bunicului său pentru a afla secrete care, poate, mai degrabă, n-ar trebui să fie descoperite niciodată. Bunicul lui Jacob, la rându-și, a trăit printre cei de la căminul de pe insula izolată, a cunoscut-o pe Miss Peregrine, a luptat alături de ea, ajungând, în cele din urmă, să se sacrifice pentru binele acestei civilizații misterioase. Dorința lui Jacob de a-și răzbuna bunicul, de a lupta alături de cei de la căminul aflat în ruină, de a descoperi și cerceta o lume necunoscută, dominată de mister, fac din acest roman o scriere plină de aventură, o scriere bizară - o lume a umbrelor pe care, neapărat, trebuie s-o descoperi cu geamurile închise și cu cheia pe ușă.
 
Apoi, într-un plan paralel, aventura lui Jacob în această lume întunecată, fantomatică, este potențată de idila care se naște între el și o fată de la cămin, Emma, dar care se dovedește o iubire imposibilă întrucât, dacă cei care deja trăiau în bucla atemporală vor ieși în lumea în care timpul măsoară omul, pur și simplu vor muri în câteva ore, ca și cum ar fi loviți de un val al tuturor anilor pe care aceștia îi cară în spinare. Abia aștept să citesc următorul volum, să văd ce se întâmplă cu cei doi îndrăgostiți și, de asemenea, să vedem cum au de gând Jacob și Miss Peregrine să-i salveze pe ceilalți. 

M-ai multe nu vă spun, nu vreau să dau spoilere, pentru că romanul este dominat de o acțiune foarte alertă, misterioasă, încerci să cobești ce are să se întâmple însă, evident, nu reușești, mereu apar răsturnări de situație și personaje care sunt amplasate în puncte cheie ale acțiunii. Desfășurarea acțiunii este frumos consolidată pe vertebrele unei intrigi bine structurate și prezentate, deci nu pot să spun decât că acest roman mi s-a părut foarte inteligent, bine scris, drept care a meritat de la mine patru steluțe pe Goodreads. Și, pentru cei care îmi citesc recenziile și articolele, știți că nu mă dau în vânt după cărțile fantasy, însă aici am dat de un fantastic care chiar m-a atras și m-a făcut să mă întreb, la o adică - și să nu mă considerați nebun - dacă asemenea lucruri, cândva, undeva, ar fi putut exista? Oricum, între lucrurile pe care le vedem și cele de care ne temem există un univers al posibilităților.

Lumea izolată în care trăiește Miss Peregrine, în care își duc veacul ceilalți „oameni speciali”, este o lume dominată de mister, de frică, spaimă, groază, o lume în care doar cei puternici și săritori pot supraviețui, o lume care nu este pentru orice neinițiat și din care, în câteva clipe, oricine, într-o clipă de neatenție, ar putea dispărea fără urme. Deși Miss Peregrine ar părea, în primul volum, oarecum lipsită de apărare și fără putință de luptă, sunt sigur că în profunzimile ei ascunde o putere nemăsurată, gata oricând să explodeze. Abia aștept să văd ce ne mai pregătește Ransom Riggs, însă, eh!, trebuie să avem răbdare și să așteptăm.

Am selectat niște fragmente, ca să vă familiarizați cu stilul autorului. Vi le voi prezenta mai jos:

„(...) Vorbea pe un ton sarcastic.
- Știai că în secolul XXI, dacă trimiți o scrisoare, destinatarul o primi aproape instantaneu?
- Cred că vă referiți la e-mail.
- Ei, bine, Hugh era informat pe deplin.
- Nu înțeleg, am spus. E ceva rău în asta?
Miss Peregrine se desplizi de cuptor și făcu un pas șontâcăit spre mine. Reușea să fie destul de intimidantă, chiar dacă era cu vreo treizeci de centimetri mai scundă decât mine.
- În calitate de ymbrynă, e datoria mea să-ți țin într-un loc sigur pe copiii ăștia, ceea ce, înainte de toate, înseamnă că trebuie să-i țin aici - în buclă -, și pe insula asta.
- OK.
- Lumea ta nu va face parte niciodată din ea, domnule Portman. Și-atunci ce rost are să le umplem capul cu tot felul de discuții prețioasă despre minunile exotice ale viitorului? Acum jumătate dintre ei mă roagă să-i duc cu avionul în America și restul visează la ziua în care vor avea un telefon-cu-calculator ca al tău. (...) Asta e casa lor!”

„(...) - E ceva ce nu-mi spuneți. Vreau să știu ce e.
- Nu pot să-ți spun.
- Mai știți și altceva? Eu n-am voie să vorbesc despre viitor, voi n-aveți voie să vorbiți despre trecut. Miss Peregrine ne-a zăpăcit pe toți de cap. Ultima dorință a bunicului a fost să vin aici și să aflu adevărul.
Chiar nu contează deloc?”

„- În vremuri străvechi, oamenii au crezut că suntem zei, dar noi, deosebiții, suntem la fel de muritori ca oameni obișnuiți. Buclele temporale doar încetinesc inevitabilul și prețul pe care-l plătim pentru ele este foarte mare - adică ruptura definitvă de prezentul real. După cum știi, cei care au locuit în bucle o perioadă mai lungă pot să încerce prezentul doar cu degetul, altfel se ofilesc și mor.
E un aranjament vechi, din negura vremurilor.
Mai pufăi o dată, apoi continuă.
- Cu câțiva ani în urmă, în pragul secolului trecut, s-a desprins o facțiune dintre semenii noștri - un grup de nemulțumiți, cu idei periculoase. Credeau că au descoperit o metodă prin care rolul bucllelor temporale putea fi modificat de cei care le foloseau, în așa fel încât să le confere un soi de nemurire; nu doar o anulare a îmbătrânirii, ci o reversiune. Vorbeau despre tinerețe eternă de care ne puteam bucura în afara restrângerilor buclei, de sărit înainte sau înapoi în timp, din viitor în trecut, fără pic de rușine, fără să suferim de efectele negative care au împiedicat mereu un astfel de gest nesăbuit - cu alte cuvinte, despre controlarea timpului în lipsa supremației morții. Era o noțiune absurdă - vorbe goale -, o negare a legilor empirice care reglementează totul.”

„- Pe mine mă voiau și pe Miss Bunting. Eu am reușit să evadez, dar Miss Bunting n-a fost la fel de norocoasă.
- Au omorât-o:
- Nu - au răpit-o. Ca pe Miss Wren și Treecreeper, când le-au invadat buclele acum două săptămâni. u început să răpească ymbryne, Alma. E un fel de acțiune coordonată. Mi-e și frică să-mi imaginez în ce scop.
- Atunci o să vină și după noi, spuse încet Miss Peregrine.”
 
Vorbind despre acest roman, cei de la Publishers Weekly spun că Ransom Riggs a reușit să creeze o „poveste frumoasă și excentrică, care se distinge prin personajele bine construite, un spațiu realist și niște monștri care îți dau fiori”, iar Associated Press afirmă că „Riggs jonglează cu măiestrie cu fantezia și realitatea, proza și arta fotografică, pentru a crea o poveste terifiantă, dar în același timp încântătoare.”
 
O carte fantastică, cu o intrigă care mă pune pe jar și, pe cuvânt, abia aștept să văd ce se mai întâmplă în continuare cu Miss Peregrine, Avocet, de ce răpesc aceste creaturi întunecate pe femeile care se ocupă cu ordinea în bucle - să se creeze, la o adică, dezordine? -, dacă va reuși Jacob să salveze și să restaureze ordinea. Vă recomand cu drag acest volum, dacă doriți să aveți parte de mister, acțiune, fantasy și thriller. O combinație echilibrată, cu câte puțin din toate. Cred că e seria mea preferată, deși e cam devreme să mă pronunț - oricum, primul volum m-a captivat și l-am savurat până la ultima pagină; pozele joacă un rol foarte bun, nu doar estetic vorbind. Potențează misterul romanului la maximum.
 
Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda acest roman de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți!
 
Traducere din limba engleză și note de către Gabriella Eftimie
394 pagini
 

sâmbătă, 27 iunie 2015

„Lumea de orez” de Su Tong- Recenzie



Atât din punctul de vedere al factorilor sociali și culturali, România a început să aibă o deschidere din ce în ce mai mare la stilul scriitorilor chinezi, cu stilul lor tipic și poveștile învârtindu-se în jurul moravurilor umane, al destinelor implacabile încă de la începutul operei, al comunismului, obiceiurilor culturii chineze, relațiilor interumane și ierarhice. Și mai mult, Nobelul pentru Literatură acordat în anul 2012 lui Mo Yan sporește atitudinea cititorilor (nu numai din România, ci din întreaga lume), de a citi literatură chineză și de a deprinde, de fapt, obiceiurile și stilurile unei culturi crude, misterioase - aproape primitive.

Su Tong (numele adevărat: Tong Zhonghui) s-a născut în oraşul Suzhou pe 23 ianuarie 1963. Debutează în anii studenţiei cu poezie (1983), apoi cu proză (1984), publicând primele povestiri importante în 1986–1987 („Amintiri din livadă cu duzi”, „Fuga din 1934″, „Trecând în zbor peste satul meu natal cu nuci stufoşi”). În scurtă vreme, Su Tong este apreciat de critică drept unul dintre cei mai însemnaţi membri ai avangardei literare chineze de la sfârşitul anilor 1980. Autorul îşi câştigă notorietatea în China prin nuvela „Stol de soţii şi concubine” (1989), a cărei versiune cinematografică („Dahong denglong gaogao gua” / „Sus-sus lampionul roşu”), în regia lui Zhang Yimou, a fost nominalizată la Oscar în 1991. Scriitor prolific, Su Tong a publicat peste două sute de nuvele şi povestiri, eseuri, precum şi şapte romane, cele mai cunoscute dintre acestea fiind: „Lumea de orez” (1991), „Viaţa mea ca împărat” (1992, tradus în română cu titlul „Eu sunt împăratul Chinei”), „Binu” (2006) şi „Malul fluviului” (2009). Romanele şi povestirile sale au fost traduse în multe limbi, iar câteva au fost ecranizate. Su Tong a fost recompensat cu numeroase premii naţionale, precum şi cu Asian Literary Prize în 2009; de asemenea, a fost nominalizat, în 2011, la Man Booker Internaţional Prize.

Lumea de orez” sau, mai bine spus, lumea lui Cinci-Dragoni, un nume teribil, groaznic, dat unui personaj care pur și simplu m-a făcut să-l urăsc, în adevăratul sens al cuvântului, întrucât atunci când îi citeam replicile simțeam că o greutate apasă asupra mâinilor mele - și anume aceea de a nu lăsa cartea deoparte, doar ca să nu-i mai citesc îndrugăturile. Cinci-Dragoni, un bărbat sărac, gârbovit de foamete, originar din Satul cu nuci, vine la oraș în căutarea unei vieți mai bune, lăsându-și în spate părinții - despre care, de fapt, nu aflăm prea multe lucruri, deși mi s-ar fi părut interesant, astfel mi-aș fi putut explica mai multe aspecte referitorae la caracterul lui Cinci-Dragoni - și, așadar, ajunge într-un oraș-port, pe strada Cărămidarilor, unde descoperă o lume dominată de legi proprii, contrar așteptărilor mele de a fi ajuns într-o lume ordonată, primordială, într-o cultură originară și care pledează pentru valori morale. Dacă privesc retrospectiv, lumea în care ajunge el este o lume total contrară: o introducere într-un univers în care cruzimea, furtul, minciuna, lașitatea, adulterul, violul trec dincolo de orice lege, șocând, uneori, cititorul, prin verosimilitatea de care Su Tong dă dovadă în realizarea unor astfel de scenarii, împletind narațiunea și dialogul - lucrul care nu poate decât să sporească veridicul situațiilor în care personajele se află.

Ajungând în oraș, Cinci-Dragoni este angajat, mai mult din milă, la prăvălia de orez „Gâsca mare”, care aparținea familiei Feng, o familie onorabilă - în ochii celorlalți - din împrejurimile în care tânărul ajunsese. Nu după mult timp de la aducerea lui Cinci-Dragoni în cârdășia localului, una dintre fiicele domnului Feng rămâne însărcinată cu un copil din flori. Rușinat și gândindu-se că, astfel, în lipsa unui soț pentru fiica sa, lucru josnic în cultura locală, acesta are să ajungă de râsul celorlalți, domnul Feng îi spune lui Cinci-Dragoni să o ia pe fiica sa, cea cu pricina, de soție, întrucât astfel se vor spulbera bănuielile ca acesta să aibă o fiică fără principii morale. Totuși, citindu-i psihologia murdară a lui Cinci-Dragoni, Feng îi spune că nu îi va lăsa drept de proprietate asupra localului, chiar dacă are să se căsătorească cu fiica sa. Cu toate acestea, Cinci-Dragoni acceptă, mai mult din dorința de a avea un loc curat unde să doarmă și de a avea un bol cu orez, cald, pe care să-l mănânce. Descoperim, în acest episod, frumoase detalii din cultura mariajului chinezesc, cu tradițiile și obiceiurile unei culturi conservatoare, departe de modernismul european și tehnologia aflată într-o continuă schimbare.

Bine, n-am să vă spun mai multe, pentru că de aici pornește întreaga intrigă a romanului „Lumea de orez”. Încă de la început, ni se dezvăluie ciudata ahtiere a lui Cinci-Dragoni pentru orez, pentru bobul magic și pur ca laptele, ca și cum întreaga sa lume ar fi construită, consolidată, de această plantă; o lume din orez în care, pentru el, asta este tot ceea ce conteză, departe de familie, de principii, de valori. Locul în care acesta își duce traiul este locul în care copiii își înșală părinții, părinții își bat, renegă copiii, relațiile umane capătă contotații de o ordine nefirească, iar, la o adică, totul se învârte în jurul voracității, averii, patimei pentru bani și bunăstare materială - și, pentru Cinci-Dragoni, fetișul crud, dezumanizat, al orezului, în care găsește o scăpare din această lume pe care o conduce după propriile sale reguli murdare, josnice.

Pentru Cinci-Dragoni, existența lumii exterioare, a oamenilor, clădirilor, naturii, se datorează existenței orezului, simbol al bunăstării, al pulsației vieții, ca un „Big Bang” al lumii chinezești, văzută prin ochii lui Cinci-Dragoni. Acesta nu numai că depinde fiziologic de acești saci cu orez, de aceste maldăre pe care le dorește nesfârșite și fără vârf, însă, în patima sa, ajunge să comită lucruri greu de imaginat pentru latura umană firească. Evident, nu vă voi spune, pentru că mi se pare de prisos dacă vreau să vă conving să citiți acest roman. Ideea de bază este că Cinci-Dragoni își construiește propria sa lume brutală, igenuă, „de orez”, în care nimic nu este mai de preț decât dorința sa de a avea mai mult, nepăsător la ceea ce se întâmplă în jurul său, uitând de principiile sale morale și pledând, de fapt, pentru non-valorile universale cum ar fi minciuna, lăcomia, voracitatea și violența.

Evident, nu am putut să nu mă gândesc la moralistul literaturii noastre românești, Ioan Slavici. Totuși, Cinci-Dragoni este produsul mediului în care trăiește, deși are și propriile sale porniri antagonice la un moment dat, aflându-se în concordanță cu moravurile celorlalți, cu plăcerile lor dezagreabile. Eroul (mi-e atât de greu să-l numesc ala, însă nu vreau să tot repet, din motive estetice, numele său) este surprind în devenirea sa psihologică, și, dacă la început nu este decât „un sărăntoc înfometat”, la sfârșit ajunge să fie subjugat propriului său destin, sub vocea sentențioasă, moralistă, a lui Su Tong - astfel, Cinci-Dragoni ajunge să se degradeze din punct de vedere moral, să devină un inuman, primordial, ca o brută dominată doar de pornirea frustrării de a avea mai mult, chiar mai mult decât îi impune condiția de muritor.

Sincer, nu cred că m-am atașat de vreun personaj. Atenție, asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut romanul! Dimpotrivă, i-am dat patru steluțe pe Goodreads, însă personajele pur și simplu mi s-au părut afurisite, nu le puteam intra sub piele (nu că nu m-ar fi lăsat, dar nu am vrut să fac acest lucru), pentru că sunt niște personaje cu o psihologie ciudă (grețoasă, uneori, la Cinci-Dragoni), psihologia la care cu greu poți avea acces și pe care, deși vrei s-o cunoști, tot dai câțiva pași înapoi și te gândeșt că, nu!, mai bine lăsăm pe altădată - să ne mulțumim doar cu povestea. Mie, la o adică, impresia asta mi-au lăsat-o.

Am selectat și niște fragmente și citate, am să le rescriu mai jos:

„(...) A rememorat câte ceva din hoinărelile lui și s-a gândit că locul la care năzuise el în taină era pesemne acesta. Cu orez alb ca zăpada în grămezi cât munții de înalte, cu femei frumoase, bine-făcute și pline de pofte, aproape de calea ferată, de corăbii, aproape și de oraș, și de fabrici, aproape, în fine, și de oameni, averi și comori, locul întruchipa visele fiecărui bărbat din Satul cu nuci și se aproapia bine de raiul plăsmuit de Cinci-Dragoni în capul lui.”

„Orezul adus peste toamnă la vânzare încă nu-și pierduse mireasma delicată. Cinci-Dragoni a apucat o mână și l-a îndesat în gură, punându-se să-l mestece. În gură îi zăbovea aroma cosmeticelor lui Zhiyun, iar aceasta s-a combinat cu boabele cele tari, stârnindu-i o senzație stranie. Și-a amintit deodată de trupul lui Zhyiun pitit în noapte și sub plapuma de mătase (...). Și-a ridicat apoi mâinile și și le-a mirosit. Și pe ele rămăsese un miros complex, în care a distins cu precizie mireasma orezului și mirosul tare al părților femeiești de jos. Pe palmele murdare, cele două se uniseră în chip minunat.”

„(...) Da, da' am o gaură în picior! a urlat el deodată cu asprime. I-a luat plapuma de pe corp, punându-i pe față piciorul rănit. Vezi urmele de sânge de pe el? O să vă pun să mi-l lingeți să mi-l faceți curat! Dacă tu nu vrei, o să-l pun pe taică-tău, și dacă nu vrea el, pe soră-ta. Orișicum ar fi, voi mi-ați făcut răul ăsta. Acum trebuie să vedeți și ce gust are sângele din mine!”
Ai înnebunit? Zhiyiun și-a smuls cu mare înverșunare plapuma de mătase din mâinile lui. Dacă știam că o să fie așa, mai bine-l puneam pe Domnul să-ți facă felul. (...)”

În ceea ce privește exegeții, cei de la Time Out spun că povestea lui Su Tong este „cutremurătoare, dar în același timp fremătând de viață, imaginată și scrisă cu extremă onestitate”, iar cei de la Kirkus Reviews spun că „Balzac și Zola și-ar fi recunoscut în su Tong spiritul geamăn, care ilustrează cu aceeași strălucire dezastrele pe care oamenii și le provoacă unii altora și mai cu seamă lor însuși”. „Un roman magnific”, din punctul de vedere al celor de la Rolling Stone.

Brutal, direct, uluitor prin felul în care creează şi distruge o lume cu o mare economie de mijloace stilistice, „Lumea de orez”, primul roman al lui Su Tong şi un triumf al avangardei anilor ’80, îşi şochează şi deopotrivă îşi fascinează cititorii. De asemenea, finalul romanului nu poate decât să-ți dea de meditat asupra condiției umane, sub determinismul propriilor noastre așteptări și principii morale. Vă recomand cu drag acest roman, și, deși ar părea o lectură grea, cu siguranță o să vă dea de gândit și o să vă placă. Le mulțumesc din suflet celor de la Humanitas Fiction pentru acest volum minunat, savurat până la ultima pagină. Puteți comanda volumul lui Su Tong de AICI, de asemenea vă recomand să urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, ofertele, reducerile și lansările de carte. O seară plăcută și lecturi frumoase!

Traducere din chineză de Dinu Luca
304 pagini

Disney Songs Book Tag


Salutare,

De ceva vreme circulă printre bloggeri, din câte am observat, un TAG interesant. Și cum de mult nu am mai făcut unul - pentru că nu am avut posibilitatea - am hotărât să-l încerc pe acesta. Sper că nu se supără nimeni! Așa că, întrebările:

1. Part of Your World (Mica Sirenă). În lumea cărei cărți ți-ar plăcea să trăiești?

 Fără să mă gândesc prea mult, definitely aș vrea să trăiesc în lumea lui John Ronald Reuel Tolkien: scriitorul acesta este magic, un filolog de mare seamă. Nu numai că a inventat o lume dominată de mit, de magie și mister, însă chiar a reușit să inventeze o limbă proprie acestei lumi. Cât de mult mi-ar plăcea să lupt cu orcii, pff, dar să știu că eu mă număr printre cei care înving și nu mir (big-grin).

2. Let It Go (Frozen). Există vreo carte care ți-a plăcut într-atât încât să nu vrei să o termini?

Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell. Romanul meu preferat dintre romanele mele preferate. O carte carte trebuie citită de toată lumea, zic eu, cu o poveste frumoasă de viață din care chiar ai ce deprinde. 

3. Beauty and the Beast (Frumoasa și Bestia). Ce carte nu vei uita niciodată?

Toate cărțile au ceva special, ceva care mă va face să nu le pot uita vreodată. Habar n-am, „Anna Karenina”, „Pe aripile vântului”, „Marile minciuni nevinovate” (recenzia AICI), „Înainte să adorm” (recenzia AICI), „20 de ani în Siberia” (recenzia AICI). Îs o groază, o pot ține așa încă vreo jumătate de oră. 

4. So This is Love (Cenușăreasa). Ai sfârșit prin a iubi o carte, deși la început ai ezitat în privința ei?

Nu neapărat prin a o iubi, însă mi s-a întâmplat să mă apuc într-o vară de „Mândrie și prejudecată”, de Jane Austen, dar după 50 de pagini am lăsat-o baltă, m-a plictisit groaznic. Apoi, m-am apucat de ea în vara următoare și, spre mirarea mea, mi-a plăcut foarte mult. Nu știu de ce am găsit-o plictisitoare la început! 

5. Friend Like Me (Aladdin). Ce personaj ai vrea să-ți fie cel mai bun prieten?

Legolas, Legolas, Legolas. Ador personajul acesta! Pe cuvânt! Are ceva magic, ceva care reușește să treacă de ecranele cinematografelor, de paginile lui Tolkien. Unul dintre personajele mele preferate! 


6. Reflection (Mulan). Ce carte ți-a schimbat modul de a gândi?

Toate cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt. Omul ăsta este genial!

7. Colors of the Wind (Pocahontas). Cui îi dai mai departe acest tag?

Liberi la distracție!

Mult succes și să aveți o zi frumoasă!

joi, 25 iunie 2015

„Orbitor” e complet și în olandeză!


Salutare, dragi cititori,



Ia ghiciți, ce avem mai sus? Da, așa este, volumele lui Mircea Cărtărescu în ediția olandeză.
Editura Humanitas se grabeste sa impartaseasca cu dumneavoastra o bucurie care se cuvine sa fie a noastra, a tuturor: a aparut in Olanda, la Editura De Bezige Bij din Amsterdam, in traducerea lui Jan Willem Bos, al treilea volum al romanului ”Orbitor”. Dupa germana, franceza, bulgara, suedeza si norvegiana, neerlandeza este cea de-a sasea limba straina in care trilogia Orbitor (peste 1500 de pagini) va fi citita integral. Primul volum al trilogiei ”Orbitor” a aparut deja in engleza, maghiara si italiană.
Cu un tiraj total de peste 80 000 de exemplare, spectaculoasa trilogie „Orbitor”, numita de critica literara romaneasca in 2010 romanul deceniului, este „o naratiune incantatoare si elegiaca, in care cititorul strabate trupul unui fluture (literalmente si metaforic) de la inceputul si pana la sfarsitul timpurilor. […] Intr-un fel, nasterea lui Mircea este in acelasi timp nasterea lumii, iar caderea comunismului, in cel de-al treilea volum, sfarsitul ei apocaliptic. In „Orbitor”, experienta personala si timpul istoric se intrepatrund: descriind viata naratorului sau, Cartarescu descrie forma intregii istorii a umanitatii. Suntem invitati sa urmarim forma fantomatica a vietii tuturor sub bolta unei singure vieti“ (Carla Baricz, World Without Borders)

„O opera fantastica si luminoasa... A facut ceea ce putine alte opere au reusit: a transformat literatura romana in literatura de clasa mondiala.“ (World Without Borders)

„Intre hotarele trupului nostru toti purtam marca de nesters a dualitatii originare, stam intre trecut si viitor ca un corp vermiform de fluture intre cele doua aripi ale sale.“ (Sharon Mesmer, The Paris Review)


miercuri, 24 iunie 2015

„Veronika se hotărăște să moară” de Paulo Coelho- Recenzie



Sau cum să cunoști, de fapt, valorile adevărate ale vieții atunci când te afli în pragul morții. Trăim un trist adevăr: nu știm să prețuim viața la valoarea ei, la potențialul ei de a fi trăită, pentru că mereu suntem încorsetați de anumite impedimente, piedici; spre exemplu, serviciul nu ne permite să avem cât timp liber am vrea, însă trebuie să avem un loc de muncă pentru a ne putea asigura un trai decent, o casă în care să trăim, o familie. Ne-am întreba ce-am dori mai mult de-atât? E clar. Ne dorim plimbări prin natură, ne dorim excursii la mare, la munte, mașini frumoase, praline belgiene, haine la modă, chestii „șmechere” (mă scuzați că folosesc ghilimelele, nu prea-mi pot însuși acest termen, nu că aș avea ceva cu el) - cu toții avem dorințe, mofturi care, odată împlinite, ne fac fericiți. Păi asta e fericirea? Nu, nu cred, sunt doar forme mici, mascate, ale fericirii. Fericirea pornește din sufletul nostru, avem acces la ea oricând. Însă, după cum ne învăța un Micuț Prinț, „nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.” 
 
Paulo Coelho s-a născut la Rio de Janeiro în anul 1947, fiind unul dintre cei mai cunoscuți romancieri la nivel mondial: cărți traduse în peste 170 de țări, în 80 de limbi, cu vânzări de peste 165 milioane de dolari, iar în România peste un milion de exemplare vândute. Înainte să devină un adevărat fenomen literar, nu cred că mulți știu faptul că Paulo Coelho a fost un hippie rebel, apoi autor dramatic, director de teatru, jurnalist și poet. În 1986 face pelerinajul la Santiago de Compostela, eveniment care i-a marcat viața și cariera sa literară. Deși profund atașat de Brazilia sa natală, romanele lui Coelho dezvoltă și tratează drame universale, ceea ce explică primirea entuziasmată de care se bucură în toate colțurile lumii. Paulo Coelho este, de asemenea, scriitorul care se bucură de cea mai mare comunitate de fani online, numărul acesta depășind 30 de milioane. În anul 2009 a intrat în Guinness Book, drept autorul celei mai traduse cărți, și anume „Alchimistul”. De asemenea, autorul brazilian a fost distins și cu numeroase premii, printre care și Premiul German Bambi (2001), Premiul Itaian Fregene pentru literatură, și importanta distincții, precum Cavaler al Regiunii de Onoare, Franța, 1999, Comandor al Ordinului Rio Branco, Brazilia, 1998. Autorul este, din anul 2002, membru al Academiei Braziliene de Litere.
 
Romanul de față, „Veronika se hotărăște să moară”, ne prezintă o parte din viața tristă Veronikăi care, evident, își pune în gând să părăsească această viață, nu numai din motive tipic depresive, ci și din cauza faptului că citește într-un ziar un anunț care spune că nici mai bine de un sfert din populația țării nu știe unde află Slovenia, date fiind condițiile în care se aflau țările ale fostei Iugoslavii. Acest anunț este ca un avânt pentru tânăra domnișoară de douăzeci și patru de ani care acum, mai mult decât oricând, dorește să dispară dintr-o lume incultă, superficială, așa că ia un flacon de pastile, și, de cum le închide una câte una, simte cum dorința de a le lua pe toate îi pulsează în vene. Este ca acel ”ex-abrupto” al unei morți care, de fapt, nu se dorește, însă trista noastră Veronika dorește să-și demonstreze că este stăpână pe viața ei și nimeni nu-i poate lua dreptul de a renunța, oricând, la ceea ce are mai de preț.
 
Drama romanului reiese din faptul că, în încercarea ei de se sinucide numaidecât, Veronika dă greș. Se trezește într-o lume obscură și, în clipe critice, își dă seama că cel care stă lângă ea nu este, de fapt, Sfântul Petru, ci doctorul Igor, conducătorul spitalului Villete, una urmează să fie internată pentru a-și urma tratamentul de vindecare. Mai multe un ospiciu, un sanatoriu, decât un spital în sine. Villete este locul în care bolnavii, nebunii, drogații, își găsesc un loc de odihnă și sunt supuși la anumite rutine, condiții, întrucât încă se speră într-o eventuală vindecare a acestora. Veronika, eroina noastră tragică, trăiește o dramă a evoluției spirituale: legată de pat, la început, ca o modalitate de a-i stăpâni dorința de a muri, însă apoi, într-un extaz existențial, medicii îi spun că nu mai are de trăit decât cinci zile, datorită unor complicații apărute la nivel cardiac. Momente de fericire, moartea bate la ușă, așa că Veronika nu mai are nimic de pierdut, scopul ei este împlinit și își poate aștepta, subjugată timpului nepăsător și egal, moartea indispensabilă condiției umane limitate.
 
Bun. Din acest moment, urmează aventura Veronikăi la capătul căreia se află regăsirea propriului sine. Și aici stăm și ne întrebăm dacă, de fapt, am reușit de-a lungul timpului să facem cunoștință cu propriu nostru sine psihologic, religios, moral. Ideea este că Veronika trăiește într-o lume a oglinzilor, iar fiecare persoană pe care o întâlnește are în interiorul ei o umbră lucioasă, argintată, în care se reflectă propria nevoie de cunoaștere, de regăsire, a Veronikăi: întâi o cunoaște pe Zedka, o fostă gospodină care ajunge la convingerea că omul se poate desprinde de corp, de propriul suport anatomic, și poate călători oriunde în acest spațiu universal - putem medita asupra dorinței Veronikăi de a-și cunoaște condiția, însă, de asemenea, de a o depăși și de a-i râde în nas că, deh, e o prostie să spui că nu-ți poți schimba destinul. Apoi, eroina o cunoaște pe Mari, o fostă avocată din marile tribunale recunoscute național, însă care o dă în bară datorită incapacității de a-și manifesta autocontrolul și, așadar, frica de o moarte inevitabilă și imediată. Recunoaștem, aici, frica Veronikăi de la începutul romanului: totuși, nu am reușit să-mi dau seama dacă, într-adevăr, ea chiar și-a dorit să moară sau, de fapt, pur și simplu a vrut să-și demonstreze - gândindu-se că după va putea fi salvată - că este stăpână pe propria ei viață. Nu știu, aici sunt pur subiectiv și voi, cititorilor, puteți înțelege opera în felul vostru. Ideea este că Mari, avocata ratată din cauza bolii, deși este nebună trebuie să-și accepte această condiție de a fi diferită, dar fără a atrage atenția celorlalți. Sincer, am înclinat puțin balanța în dreptul acestor două personaje - Veronika și Mari - și mi-am dat seama că se completează și, dacă privim din spatele poveștilor lor, cu siguranță regăsim, combinându-le, un personaj extrem de interesant și care, la o adică, ar putea constitui o teză de doctorat - așa cum vede doctorul Igor toată această treabă, întrucât persoana Veronikăi reprezintă un interes biologic chiar și pentru el.
 
Al treilea personaj cu care Veronika intră în contact este un tânăr schizofrenic, Eduard, dorit a fi pictor, însă ratat din cauza indisciplinei plastice, și, mai târziu, incapabil să poată iubi și deprinde dorința vieții, chiar și datorită circumstanțelor parentale în care a fost crescut (părinții săi și-au dorit, întotdeauna, ca Eduard să devină un diplomat, întrucât „din artă nu faci nimic”) - acesta fiind unul din principalele motive pentru care tânărul a ajuns în starea deplorabilă a schizofreniei. Totuși, Eduard reprezintă, în toată inutilitatea sa practică, vocea prin care Veronika își exprimă arta sufletului: aceasta îi cântă la pian, chiar dacă claviatura sună, în ultimile șoapte ale unei vieți triste, dezacordat și gol. Tot prin Eduard, Veronika reușește să descopere dragostea, să simtă teama, dezamăgirea - chiar și împlinirea carnală a unui trup crud, de fecioară tânără și arzând de dorință. În această stare de surescitare, de nervozitate bolnăvicoasă, de tremur permanent, Veronika reușește, într-o completă agitație dezordonată, să-și dea seama că pulsația vieții stă în în alegerile pe care le facem și care, la o adică, fac diferența între viața pe care o trăim cu atâta superficialitate și moartea de care, fără rost, ne ferim cu toții și pe care dorim s-o amânăm cu toată ființa noastră; fiecare secundă a existenței este o alegere între viață și moarte, iar granția dintre cele două reprezintă tocmai această ezitare în a alege și, mai apoi, a suporta consecințele care vin odată cu alegerile noastre - suntem suma tuturor alegerilor pe care le facem, tocmai din acest motiv trebuie să alegem ceea ce este bine pentru noi și pentru cei din jurul nostru.


Veronika, o ezitare între a alege viața și a deprinde învățătura morții. Sincer, cred că până pe la jumătatea cărții nu am avut acces la psihologia acestui personaj. Ba mi se părea superficial, trăind plenar și la suprafață, deloc profund, clișeic, însă cred că am reușit s-o împart în două, întrucât Veronika este un personaj alcătuit din luminile unui soare cald de vară și întunericul dintr-o ploioasă seară de toamnă: descoperim în sufletul acesteia o dramă continuă, prin care ființa ei reușește, la sfârșit, să se desăvârșească și să devină completă. Veronika nu dorește multe de la viață. Veronika nu dorește bogăție, bani, farduri, haine de Dorobanți, tocuri cui. Pentru că Veronika este un personaj sensibil, un personaj care trăiește într-o lume nepotrivită ei, într-o lume dominată de firescul de a trăi, de fapt, de a supraviețui, și drama izvorăște din neputința ei de a-și face vocea auzită în această lume. Astfel, prin moartea ei, Veronika dorește să facă cunoscut teritoriul Sloveniei - prin comunicatul pe care aceasta dorește să-l scrie - dar și să deprindă tainele de a trăi, cu patos, la maximum, ultimile secunde ale unei existențe care, până în acele momente, s-a dovedit inutilă. Ființă plenară, absolută, profundă și misterioasă, Veronika rămâne unul dintre personajele mele dilematice. Cred că am să mai citesc o dată acest roman, întrucât doresc, într-adevăr, să descopăr psihologia nebună-artistică-neînțeleasă-dezinhibată-fricoasă a acestui personaj puternic. O frumoasă corolă de dragoste, mister, dorință și nebunie. 

Cred că un alt aspect care m-a atras la acest roman este ideea nebunilor din spital, tratați într-un mod destul de atipic - cred - condițiilor în care ar trebui să fie tratați astfel de persoane care manifestă tulburări psihice. Evident, cui nu-i place să descopere ce este în mintea unui nebun? E interesant modul în care autorul brazilian, Coelho, reușește să intre sub pielea acestor personaje. Nu-l consider pe Coelho un autor comercial, chiar dacă nu mă dau în vânt după el, ci consider că, într-adevăr, chiar își merită locul pe care îl are în literatură și, de asemenea, romanul merită cele patru steluțe de pe Goodreads. Mie, unul, chiar mi-a plăcut, în special datorită acestui subiect - nebunii - și personajului pe care Coelho a reușit să-l creeze: Veronika, tipa care se hotărăște să moară. Combinația de dramă, mister (pentru că, cu cât parcurgi romanul, te întrebi dacă Veronika va muri), thriller și psihologie, sub stilul tipic autorului brazilian, nu are cum să dea greș.

Am selectat și niște citate, fragmente, care mi-au plăcut, vi le voi prezenta mai jos:

„(...) Hotărârea de a muri se întemeia pe două motive foarte simple (...). 
Primul motiv: totul în viața ei era uniform și, tinerețea odată dusă, nu mai putea urma decât decăderea, bătrânețea cu semenele ei ireversibile, apariția bolilor, plecarea prietenilor. În sfârșit, dacă trăia mai departe, nu câștiga nimic; dimpotrivă, creșteau mult riscurile de a suferi.
Al doilea motiv era mai filosofic: Veronika citea ziare, se uita la televizor și era la curent cu tot ce se întâmplă în lume. Totul mergea prost și ei nu-i stătea în putere să îndrepte situația, ceea ce-i produce senzația de o inutilitate totală.”

„Noaptea începu totuși să simtă frica. Una era acțiunea rapidă a pastilelor, alta era să aștepți moartea vreme de cinci zile, o săptămână - după ce trecuse deja prin tot ce era posibil.
Își petrecuse viața așteptând mereu ceva: pe tatăl ei să se întoarcă de la lucru, scrisoarea iubitului care nu mai sosea, examenele de la sfârșitul anului, trenul, autobuzul, convorbirea telefonică, vacanța, sfârșitul vacanței. Acum trebuia să aștepte moartea, care venea la o dată fixă. 
‹‹Doar mie mi se putea întâmpla una ca asta. În mod normal, oamenii mor exact în ziua în care își închipuie că n-au să moară.››”

„Rămase tăcută, trăindu-și momentul Prezent, îngăduindu-i dragostei să umple spațiul gol pe care-l părăsise ura. Când simți că se făcuse timpul, se întoarse către lună și cântă o sonată în cinstea ei, știind că ea o ascultă, că e mândră, și asta le stârnea gelozia stelelor. Cântă apoi o muzică pentru stele, apoi o alta pentru grădină și o a treia pentru munții pe care nu-i vedea noaptea, dar știa că sunt acolo. 
În toiul muzicii pentru grădină, apărul alt nebun, Eduar, un schizofrenic fără speranțe de vindecare. Prezența lui nu o înfricoșă: dimpotrivă, îi surâse și, spre surprinderea ei, și el îi răspunse cu un zâmbet. 
Până și în lumea lui atât de depărtată era în stare să pătrundă muzica și să facă minuni.”

Vă recomand cu mare drag romanul, mai ales dacă sunteți interesați de această parte psihologică a oamenilor cu probleme mintale și cu o psihologia aparte: este ceva cunoscut, nebunii mereu au fost un subiect de atracție pentru numeroși cercetători din domenii diferite ale științei și psihologiei, psihiatriei. Le mulțumesc din suflet celor de la Humanitas Fiction pentru acest volum minunat, savurat până la ultima pagină. Puteți comanda volumul lui Paulo Coelho de AICI, de asemenea vă recomand să urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, ofertele, reducerile și lansările de carte. O seară plăcută și lecturi frumoase!

Traducere din portugheză de Pavel Cuilă
208 pagini