miercuri, 30 septembrie 2015

Un loc pe raftul meu (XXIII)


Salutare,

Câteva cărți care au poposit la mine pe rafturi. O postare în fugă, că am o groază de făcut! 


Mi-am cumpărat acest roman astăzi, nu știu nimic despre el dar mi-a plăcut la nebunie coperta.


Abia aștept să citesc și aceste romane de Toni Morrison.


De Lois Lowry am mai citit „Numără stelele” și mi-a plăcut enorm de mult. Vedem cum o fi asta!


Alte două romane despre care am auzit atâtea lucruri bune. :)


O carte care pur și simplu e drăguță și frumoasă și minunată și debordând de fericire. Mulțumesc autoarei pentru povestea ei adevărată!


Abia aștept să citesc acest roman, am auzit multe despre el în „Femeia de hârtie”. :) Iar descrierea sună foarte bine.


Și o poză de grup, că așa se cade. :) Voi ce mai faceți, cum vă mai merge? Ce v-ați mai cumpărat și ce mai citiți? Seară plăcută și lecturi frumoase! 

duminică, 27 septembrie 2015

Recomandări muzicale







Melodii frumoase care merg în paralel cu cititul! La mine, unul, funcționează! :) Zi frumoasă și să aveți un început de săptămână minunat!

„Laur” de Evgheni Vodolazkin- Recenzie


 
Colecția: Raftul Denisei
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere din rusă și note: Adriana Liciu
Număr de pagini: 328
Premii: Bolșaia Kniga (Premiul I și Premiul cititorilor) și Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi)

Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964 la Kiev, unde și-a făcut studiile universitare. Este doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste o sută de lucrări științifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei „Cântec despre oastea lui Igor și a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi”, precum și a lucrării „Cuvioșii Kiril, Ferapont și Martinian din Belozersk”. În 1992, la invitația Universității din München, și-a aprofundat studiile de medievistică occidentală, ținând și cursuri de literatură rusă veche. În 1998 a organizat conferința internațională „Cultura mânăstirească: Orient și Occident“. În perioada 1998-2002 a fost (cu întreruperi) bursier al Fundației Alexander von Humboldt, desfășurând o activitate de cercetare și publicând, în 2000, la München monografia Istoria universală a Rusiei Vechi. Din anul 2012 este redactor-șef al revistei „Text și tradiție”, editată de institutul său. În paralel, începe să scrie literatură. Debutează în 2005 cu romanul „Răpirea Europei”. În 2009 publică romanul „Soloviov și Larionov”, care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi și Bolșaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii și eseuri „Instrumentul limbii”. În 2012 publică romanul „Laur” („Laur”; Editura Humanitas Fiction, 2014), care devine revelația literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câștigător al Premiului Bolșaia Kniga – Premiul întâi și Premiul cititorilor – și câștigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naționalnii Bestseller (Bestsellerul Național) și Russkii Buker (Booker Rus). Opera literară a lui Evgheni Vodolazkin este în curs de traducere în peste douăzeci de țări.

Impresionat, pur și simplu uimitor și demn de citit măcar odată pe an. Acest roman este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit vreodată, roman care m-a surprins în mod plăcut prin naturalețea sa, prin simplitate, prin relaxarea frazelor și ideilor, prin felul în care Evgheni Vodolazkin surprinde pasaje introspective care nu plictisesc, nu sunt redundante și îi dau cititorului prilejul la meditație. Am citit acest roman la recomandarea unei prieteni foarte dragi, și, zău, vă spun că am făcut cea mai bună alegere! În special că, slavă Domnului, voi avea prilejul să-l văd pe acest autor în carne și oase, fiind invitat la Filit Iași 2015 la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” în data de 3 octombrie. Abia aștept! Până atunci, mulțumesc frumos dragă prietenă și, na, să nu mă mai lungesc, am să vă spun prin ce m-a impresionat acest roman.  

În primul rând, ar fi impropriu să-i fac un rezumat, o povestire. Știți prea bine că nu obișnuiesc să fac asta, pentru că ar însemna să distrug întreaga esență. Am să vă spun ce m-a atras la acest roman: inteligența sa, felul în care autorul spune povestea și simte alături de personaj. Pentru că el, Evgheni Vodolazkin, este acel autor care trăiește alături de personajele sale, este autorul care le oferă capacitatea de a gândi singure, de a acționa singure și de a trăi între paginile cărții sale. El este scriitorul care se identifică cu personajul până în profunzimile ființei, până în carnea manufacturală și literară. Iar din această combinație desăvârșită, această relație simetrică și echilibrată personaj-scriitor, nu are să iasă decât un roman profund, emoționant, plin de învățăminte și deprinderi filosofice și culturale. Pentru că după ce vei fi citit acest roman, cu siguranță vei stărui ceva zile asupra tuturor cuvintelor lui Vodolazkin care te-au marcat. Și, credeți-mă, puține nu sunt, iar eu abia m-am abținut să nu fac notații pe carte, pentru că vreau s-o păstrez curată. Nu știu, am eu așa o fixație. În schimb, cred că am folosit pe puțin douăj' de semne acolo unde am găsit citate care mi-au plăcut. 

Acest roman este o mărturisire subtilă a credinței, a speranței care desăvârșește omul și-l poartă pe drumurile vieții către împlinire. Romanul „Laur” ne spune povestea lui Arseni care, în preajma bunicului său Hristofor, deprinde învățăturile pământului, ale puterii plantelor, copacilor, mugurilor și pieilor de animale. Hristofor este un tămăduitor, un bătrân care își dedică viața vindecării, tămăduirii bolilor și infecțiilor. Fire taciturnă și de o inteligență ascuțită, Hristofor îl învață pe Arseni tot ce înseamnă puterea iubirii, a credinței și a spiritului, până ajunge să desăvârșească această taină: în acel moment, Hristofor moare iar Arseni rămâne singur în această lume, având ca armă în viață doar ceea ce bunicul său l-a învățat și valorile în care crede. Din acel moment, Arseni, dovedindu-și puterea credinței, străbătând timpul și spațiului în căutarea propriului sine, pleacă într-un pelerinaj sfânt către locurile în care, pentru a-și desăvârși condiția, simte nevoia să ajungă. Personaj complex, personaj alcătuit din lumini și umbre, din certitudini și întrebări, din gânduri și răzvrătiri, Arseni va deveni, pe rând, vraci, nebun, sfânt, pelerin, călugăr și pustnic în munți. Cu o scriitură de o simplitate rafinată, subtilă și lipsită de podoabe, trecând din registrul firescului și naturalului în cel al fantasticului și realismului magic, de la cele lumești la cele sfinte și sacre, cu un spirit liber în religiozitatea lui inteligentă, cu un umor subtil și o sensibilitate emoționantă și cuceritoare, autorul rus Evgheni Vodolazkin ne oferă o carte de o mare frumusețe și de o profunzime abisală, pentru a ne spune o poveste tulburătoare, o poveste despre încercarea repetată a omului de a-și găsi menirea, de a-și identifica sufletul și de a se regăsi pe sine într-o călătorie a vieții, a sufletului și certitudinilor. Punându-și întrebări, drama eroului nostru reiese din faptul că, de cele mai multe ori, își pune întrebările greșite, depărtându-se astfel de bolgia ființei sale, de concretețea care, uneori, se află chiar lângă el. Contemplativ, meditativ și deloc flexibil, personajul lui Vodolazkin reprezintă o stare a existenței, este, dincolo de un personaj tragic, o corolă de filosofie și un sâmbure din toate incertitudinile vieții: moarte, viață, credință, iubire și echilibru. 

Aflând dragostea înainte de a fi capabil s-o întâlnească și s-o simtă, din cauza condiției sale diferite, Arseni se îndrăgostește de Ustina, însă aceasta va muri atunci când este pe cale să-i ofere doi gemeni. Simțindu-se vinovat de moartea acesteia, Arseni se sacrifică vieții și se dedică total scopului său: acela de a-și găsi identitatea, de a-și întemeia Ființa pe pilonii trecutului său care l-a învățat ce este viața. Astfel, Arseni, într-o disperare continuă de a trăi conform principiilor sale creștinești, în armonie cu natura și cu ceilalți oameni, făcând cât mai multe fapte bună după cum încă de la bunicul său, Hristofor, a deprins, va trece prin mai multe stadii de existență, căpătând mai multe identități, desăvârșindu-se astfel mai multe etape ale vieții sale, etape care sunt de altfel impresionante și preced condiția lui de om sfânt și desăvârșit: Arseni, Ustin, Ambrozie și, în cele din urmă, Laur, când personajul devine pustnic și se retrage într-o peșteră, dincolo de civilizație și lume, trăind într-un echilibru perfect al minții, sufletului și cumpătării.

Personajul lui Evgheni Vodolazkin parcurge un drum inițiatic, un drum la sfârșitul căruia se află îndeplinirea, desăvârșirea lui ca om al cosmosului, al stelelor și lunii. Drumul său reprezintă, de fapt, un pelerinaj către întemeierea Ființei, reprezintă răspunsul întrebărilor lumești și existențiale, de la moarte, viață, până la timpul care nepăsător și egal ne măsoară. Îmbinând sacrul cu profanul, teluricul cu cosmosul, autorul rostește adevăruri greu de pătruns, meditează asupra condiției omului, asupra timpului și dragostei, iar totul prin prisma personajelor sale cărora le dă suflu și simțire, inimă și rațiune. Ținând mult la ideea timpului pe care o valorifică comprehensiv în text, autorul reiterează inexistența acestei „măsuri”, acestui act fizic, iar totul se conturează între spațiul dintre personajul principal, Arseni, și moartea iubitei sale, Ustina, a cărei ideea de a fi murit nu o poate accepta, iar totul se sustrage pănâ când cei doi ajung să se întâlnească iarăși, Undeva, în afara timpului și dincolo de acesta, iar totul se întâmplă foarte firesc și subtil. 

Un alt lucru pe care autorul pune accent este relația omului cu natura, comuniunea dintre aceștia doi, îmbrățișarea puternică și emoționantă dintre două lumi diferite: dacă totul începe, evident, cu Hristofor și plantele medicinale pe care acesta le folosește în prepararea leacurilor și doctoriilor, această relație se continuă cu prezența pădurilor, râurilor și cerurilor la toate tragediile la care Arseni ia parte. De asemenea, un episod relevant în această conturare este momentul în care un lup îi linge lacrimile lui Hristofor sau când un ius vine la Laur, cerându-i acestuia ajutor pentru nevoile sale. Dizolvându-se în natură, personajele lui Vodolazkin se condiționează în această taină ascunsă a vieții, reprezentând tipologii perfecte pentru acest pas al desăvârșirii: în comuniune cu natura omul se constituie într-una dintre cele mai perfecte creații divine. 

Trecând prin cele patru stări ale existenței, Laur, cel din urmă, ajunge să devină superior condiției umane: am putea spune, el se sfințește, asimilează trecutul său din prisma celorlalte trei stări (Arseni, Ustin, Ambrozie) și acceptă doar ceea ce l-ar putea forma pentru a se ridica la ceruri. Iubirea pentru Dumnezeu, iubirea pentru spirit și viață îl desăvârșește pe Laur care, în cele din urmă, va reprezenta un mod de a trăi, o stare perfectă a existenței în comuniune cu tot ceea ce omul caută în toate ascunzișurile inimii sale: liniște, pace, armonie și credință. Prin „Laur”, Vodolazkin nu „propovăduiește religiozitatea, (....) ci pune înrebări și pentru credincioși, și pentru atei în egală măsură.” Ideea esențială a romanului „Laur” este faptul că există veșnicie, nu timp, există iubire, există desăvârșire și frumusețe, iar tot ceea ce trebuie să facem pentru a avea acces la ele este să credem, să umblăm, să cercetăm și să vedem; pentru că nimin nu ne lipsește în a căuta răspunsuri. Trebuie doar să știm să punem întrebările potrivite.

Acum, la sfârșit, nu pot decât să suțin că acest roman este o capodoperă, o mărturisire perfectă, o pildă din care, cu siguranță, ai ce învăța. Că, zău, prea bine i-a ieșit autorului ceea ce a scris! Unul dintre cele mai bune romane citite vreodată, l-am savurat până la ultima pagină și abia aștept să îl întâlnesc pe autor. Nu știu dacă ce-am scris mai sus este relevant, dar am scris cu inima și cu o deosebită plăcere. Evident, multe ar mai fi de spus, însă ce rost are? Eu vreau să că conving că acest roman, într-adevăr, chiar merită citit, chiar trebuie descoperit și deprins. Pentru că Evgheni Vodolazkin este un adevărat geniu al literaturii rusești (pe care, apropos, mereu am numărat-o printre preferatele mele) și abia aștept să-i citesc și următorul roman. 

Le mulțumesc frumos celor de la Libris pentru acest roman, librăria online de unde puteți cumpăra numeroase cărți atât în limba română, cât și în alte limbri străine. Puteți comanda romanul lui Evgheni Vodolazkin de AICI. Lecturi plăcute și cât mai frumoase!

sâmbătă, 26 septembrie 2015

„Escal-Vigor” de Georges Eekhoud- Recenzie



Editura: Univers
Număr de pagini: 160
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere din franceză: Irinel Antoniu 

Georges Eekhoud (1854‑1927) a debutat cu două volume de poezii, dar avea să se impună prin romane precum „Kees Doorik” (1883) sau „Noua Cartagină” (1888; până acum singura carte tradusă în română, în 1958). Naturalismul său atrage laudele lui Émile Zola. Un veşnic revoltat împotriva constrângerilor sociale, se apropie de mişcările anarhiste. Romanul „Escal‑Vigor” (1899), unul dintre primele romane moderne care tratează deschis homosexualitatea, provoacă un scandal, iar autorul este urmărit în justiţie; este în final achitat, şi cu ajutorul unei scrisori de susţinere semnate, printre alţii, de Zola, André Gide sau Anatole France. În 1920 devine membru al Academiei Regale de Limbă şi Literatură Franceză din Belgia.

Viața este despre iubire și despre alegerile noastre. Se spune, de fapt, că suntem suma tuturor alegerilor pe care le facem, de aceea trebuie să facem întotdeauna alegerile care sunt, departe de toate interesele, potrivite pentru noi. Și, totuși, facem mereu ceea ce vrem? Facem mereu ceea ce trebuie? Subiectiv, da, s-ar putea răspunde: facem ceea ce trebuie pentru societate, pentru prieteni, dar poate, uneori, pe noi ne lăsăm deoparte, ne lăsăm deoparte și ne spunem că, lasă, cândva o să vină și rândul nostru. Și apoi, în finele vieții noastre, ne uităm retrospectiv și atunci, fix atunci, ne punem acea întrebare care ne macină: „Ce-ar fi fost, oare, dacă?” 

Romanul de față, „Escal-Vigor” este un roman despre viață. Este unul dintre singurele romane care tratează această „problemă”, să-i zic așa, a societății noastre actuale: homosexualitatea. M-a intrigat acest subiect, trebuie să recunosc, nu știam nimic legat de acest autor însă asocierea cu numele de Zola, Anatole France, m-au convins că ar trebui să-i dau o șansă. În plus, susțin că publicul românesc ar trebui să-și mărească aria livrească, să devină mai deschis, mai puțin conservator: avem nevoie de educație în ceea ce privește literatura, deoarece poezia rămâne în umbră, pentru ca scrierile comerciale să troneze pe rafturile librăriilor și bibliotecilor. În fine. Am citit acest roman extrem de rapid, nu pentru că are o acțiune simplă, deloc înflorată și complexă, ci pentru că se citește cu emoție, cu trăire și, dincolo de o scriitură relaxantă și sensibilă, descoperim povești de viață care se constituie și în zilele noastre.

În carte ne este prezentată povestea de viață a contelui Henry Kehlmark, tânărul dykgrave, stăpânul castelului Escal-Vigor, un tânăr misterios care, spre deosebire de cei de la curtea sa, are alte principii și certitudini, stârnind interesul citiroului încă de la primele pagini ale romanului. Cu un aer misterios, greu de pătruns și învăluit în ceață, Henry este personajul ale căror porniri vor constitui intriga acestui roman. Trăind profund și sensibil, lui îi este greu să se regăsească și să se identifice într-o societate bazată pe dogme religioase, între reguli nescrise care încorsetează și distrug visuri. Însă, în viața lui Henry, totul pare să se schimbe în bine în momentul în care acesta îl cunoaște pe Guidon, un tânăr fermier provincial, un pierde-vară după cum îl consideră familia sa, pe care Henry se hotărăște să-l ia la castel pentru a-l învăța carte și pentru a-l integra în societatea manierată. Pe de altă parte, Guidon este fratele tinerei și șiretei Claudie Govertz, fata unui fermier de pe insulă care, încă de la început, pune ochii pe nobilul dykgrave. Din puseuri orgolioase și aiurite, în momentul în care Henry hotărăște să-l ia pe fratele ei, Guidon, la castel, Claudie își hrănește speranța crezând că acest lucru nu reprezintă decât un fel de mijlocire între ea și Henry, prin care cei doi urmează să devină apropiați. Trăind într-o permanentă speranță cenușie, pierdută undeva în vise și nepotriviri de caracter, Claudie este un personaj care pe mine m-a amuzat tragic de mult, în special prin pornirile ei de fetișcană nepregătită, încă, de măritiș, dar care dorește să aibă fundamentul și baza unei vieți lipsite de griji și bătături.

Ajuns la castel, tânărul Guidon Govertz își dă seama de sentimentele pe care Henry i le poartă, și nu durează mult ca și acesta să-i împartă aceleași sentimente. Dincolo de o iubire fizică, telurică, între cei doi se leagă o iubire plină de principii, de visuri comunte și idealuri mărețe, o iubire care depășește granițele impuse de societate, care se împlinește doar într-un spațiu superior al existenței lor. Temându-se că secretul lor ar putea fi aflat, cei doi își ascuns sentimentele atunci când sunt în public, de față cu alți oameni. Totuși, nu durează mult până când, cunoscându-l destul de bine pe Henry, tânăra și visătoarea Blandine, o femeie însărcinată cu gestionarea afacerelor tânărului Nobil, își dă seama de povestea dintre cei doi. Purtându-i o iubire neîmpărtășită, plină de patos și de suferință, Blandine este pregătite să păstreze secretul celor doi, să-i protejeze și să se sacrifice pentru iubirea pe care i-o poartă tânărului conte. Drept să vă spun, am iubit-o pe Blandine, am trăit alături de ea întreaga emoție care-i încerca sufletul. Blandine a fost un personaj complex, un personaj definitoriu pentru drama poveștii care se sustrage între paginile acestei cărți. A fost, deopotrivă, lumina și întunericul romanului, pacea și neliniștea scriiturii lui Georges Eekhoud.

Nu vreau să vă spun ce are să se aleagă de destinul celor trei. Al lui Henry, al lui Guidon și al lui Blandine. Vă spun doar că, trăgându-și firele dintr-o asemenea lume dominată de minciuni, răutate și nepotrivire, dramatismul există în romanul lui Georges Eekkhoud. Dragostea, un sentiment al împlinirii, al desăvârșirii, al completării și ascensiunii, devine pentru ceilalți un prilej de a-i despărți pe cei doi iubiți, de a le rupe sufletul în două pentru a-l oferi hrană întunericului și nimicniciei. Dacă dragostea lor este greșită, conform determinismului social al perioadei respective, atunci ea nu se poate împlini. Și aici, dacă-mi aduc bine aminte, zicea contele Henry la un moment dat, într-un dialog cu Blandine, când ea îi spune că „minte, n-a putut să decadă atât de mult”: „- Să decad! Dimpotrivă, mă mândresc!” Așadar, vă spun, nu puteți să nu vă atașați de Henry prin spiritul său liber, care nu se conformează societății, care dorește să trăiască conform naturii sale logice care nu se conformează îndoctrinării și supunerii, însă se lovește de prejudecățile unei comunități care, deși excesive cu propriile sale excese, nu acceptă dragostea dintre doi bărbați. Pe mine, unul, m-a emoționat și mi-a dat prilej de gândire.

Romanul nu este numai o poveste de dragoste foarte profundă și subtil scrisă, ci este un roman care ironizează principiile societății respective, care reiterează condiția omului a căror principii, țeluri și dorințe se află în dezacord cu dogmele creștinești și nescrise. Romanul conturează povestea unor suflete zbuciumate care-și caută liniștea, își caută împlinirea și sunt urmărite de colții fioroși și ascuțiți ai răutății, ai oamenilor care scandează și arată cu degetul. O însumare de talent, de scriitură fină, relaxantă, constituindu-se într-o poveste de viață pe care, cu siguranță, o s-o apreciezi la potențialul ei. „Escal-Vigor” este romanul care te surprinde, care te învață și îți spune că, de fapt, a iubi nu este atât e ușor pe cât pare a fi, însă iubirea este un sentiment care te înalță și îți oferă certitudinea reală a vieții. 

Personaje complexe, personaje care simt, își dau seama, au (in)certitudini, principii, pledează pentru valori, își pun întrebări greșite și caută răspunsuri în van. Personajele lui Goerges Eekhoud sunt suflete țesute cu firele mașinii de scris, sunt oameni de hârtie care trăiesc, ulterior, în mintea și în sufletul cititorului. Au sentimente, au lacrimi, au zâmbete și licrăriri în ochi. Prin subtilitețea frazelor și a dialogurilor, autorul creează impresia de veridic, verosimilitatea fiind de asemenea, conturată, și de perioada în care acțiunea se întâmplă, evocând peisaje, obiceiuri și tabieturi din secole trecute. Într-o asemenea atmosferă, viețile personajelor sunt greu de cobit, de anticipat, iar fiecare pare să tânjească după iubire și dragoste. Fiecare trăind, la rându-i, o dramă, ca unire a contradicțiilor care le îngemănează sufletele. Un roman sensibil, un roman profund și captivant. Chiar a meritat 5 steluțe. Iar sfârșitul pur și simplu m-a marcat; un sfârșit mai perfect, mai emoționant, mai subtil chiar nu ar fi putut fi existat pentru acest roman. A fost punctul de pe „i” și virgulița la „ț”. :)

Le mulțumesc frumos celor de la Editura Univers pentru plăcerea de a citi romanul „Escal-Vigor”, îl puteți comanda de AICI. Lecturi plăcute și numai bine!

joi, 24 septembrie 2015

Un loc pe raftul meu (XXII)


Salutare,

Vă scriu de printre zeci de caiete, grafice, primate, integrale, chimie, biologie, germană, Doamne! Și mă pregătesc și pentru Filit, și mai am și alte lucruri de făcut, și atâtea, atâtea. Voi cum rezistați? Oricum, să revenim tot la oile noastre, că, deh, cărți! Iată ce volume au mai poposit pe rafturile mele. Țin să menționez că am început, hehe, să citesc poezie. Da, nu știu, m-a lovit așa melancolia, de-am dat-o în Ioana Nicolaie, una dintre autoarele mele preferate, Stănescu, Blaga și Bacovia. 




Am auzit multe despre acest roman iar descrierea m-a atras foarte mult. Sper să-i descopăr povestea cât de curând, pentru că am răsfoit-o și pare a se citi destul de ușor. Mă bucură, la o adică, faptul că nu s-a tradus titlul, ci s-a păstrat cel original.



Coperta acestui roman m-a intrigat, drept care m-am gândit să-i ofer o șansă. Oricum, descrierea sună foarte bine, mai ales că se leagă de țara noastră.


Poezie, poezie, poezie. Abia aștept să-mi răsfăț emoția cu versurile de mai sus.


Vreau toate volumele de poezii de la Ioana Nicolaie. Pur și simplu îi ador versurile și creația.


Deci am cumpărat această carte și, cum am ieșit din librărie, m-am apucat s-o citesc. Citeam în paralel cu o prietenă, iar când eu terminam o poezie, ea trecea la rând și citea. Și tot așa.


Mi-am luat această carte pentru că mi-a plăcut coperta și, de asemenea, mai am o carte de Graham Greene, și am așa o certitudine cum că o să-mi placă.


Lo. Li. Ta. Deci, Doamne, abia aștept să citesc romanul ăsta pentru că prea mult, PREA multe lucruri (bune, nebune) am auzit despre el. Lo. Li. Ta.


Mi-am cumpărat romanul acesta pentru că am văzut că are un rating deosebit de mare pe Goodreads. Nu știu ce-i de capul lui, dar sper să fie bun.
 

Am mai citit de la acest autor și „Să nu mă părăsești”, care mi-a plăcut foarte mult, așa că am zis să-i dau o șansă și acestui roman.


Cred că era și timpul să-mi cumpăr acest roman. Abia aștept să-l citesc!


Am primit acest roman de la o prietenă dragă. Îi mulțumesc tare mult! 


Doina Ruști. Una dintre autoarele mele preferate. Abia aștept să citesc acest roman, pentru că pur și simplu îi ador stilul și emoția.


Am citit foarte mult recenzii bune legate de acest roman, iar descrierea mă atrage. L-ați citit?


Lockhart m-a atras încă de la „Mincinoșii”. Sper să mă prindă și acest roman la fel de mult!
 

Vreau să citesc acest roman încă de când a apărut în engleză. Deci, vai, nu mai am răbdare și sunt o groază de cărți! :) Nici dacă aș fi doi eu, n-aș avea timp. Zău!

Voi ce v-ați mai cumpărat, cu ce vă mai lăudați? Seară plăcută și lecturi frumoase!
 

marți, 22 septembrie 2015

Neputința



încerc să fug,
să cuprind, să rup,
să ating.
să las totul deoparte
și să mă aprind, să mă sting
să mă târăsc, agale, prins de piciorul tău
să visez, să încetez,
să mă opresc, să ridic o mână,
principii nuanțez -
să te iubesc
și să spun clipei:
„stop, doar oprește-te diez!”
 

„Sfâșierea cerului” de Ursula K. Le Guin- Recenzie



Editura: Trei
Traducere din limba engleză: Roxana Brînceanu
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 220
Premii: Locus, nominalizată la Hugo și Nebula

Fiica unui antropolog american faimos și a unei scriitoare, Ursula Kroeber Le Guin, născută în 1929, este autoare de romane, povestiri și cărți pentru copii, în principal în genurile fantasy și science-fiction; a scris de asemenea poezii și eseuri. A devenit celebră după publicarea romanului „Mâna stângă a întunericului”, care a obținut premiile Hugo și Nebula în 1970. Cu următorul roman, „Deposedații”, a fost primul autor care a câștigat e două ori în același an premiile Hugo și Nebula pentru roman. Le Guin a fost recompensată cu 5 premii Hugo și 6 premii Nebula. În 1979 a primit premiul Gandalf Grand Master, în 1995 titlul Lifetime Achievement din partea World Fantasy, iar în 2003 a fost distinsă cu premiul Grand Master al societății Science Fiction and Fantasy Writers of America. A câștigat 19 premii Locus pentru ficțiune, mai multe decât orice alt autor.

 Și totuși dacă visele ar putea schimba realitatea în care trăim? Dacă visele s-ar plasticiza în universul acesta? Și, de altfel, dacă am fi conștienți de acest lucru? Ne-am putea accepta condiția, fără să schimbăm lumea într-o marionetă a noastră? Sau am râvni la mai mult, am râvni la ceea ce înseamnă putere, faimă și supunere? Cum am încerca, astfel, să folosim această putere nebănuit și magică? Romanul de față, „Sfâșierea cerului”, examinează natura realului și a identității personale într-o manieră extrem de atractivă.

Confucius și cu tine sunteți amândoi vise, iar eu, cel care spun că voi sunteți vise, sunt eu însumi un vis. Acesta este un paradox. Poate că mâine un om înțelept îl va explica: acel mâine s-ar putea să nu fie decât peste zece mii de generații”, spune Chuang Tse, la începutul acestui roman, iar acest lucru mi se pare relevant pentru întreaga sa filosofie. Să o spun de la început, de ceva vreme am tot vrut să citesc acest roman, pentru că descrierea m-a intrigat și, de altfel, mi l-au recomandat și alte persoane. Când am pus în sfârșit mâna pe el, l-am citit și, vă spun drept, nu am mai putut să-l las. L-am citit cam într-o zi, începându-l undeva într-o seară pe la ora două și un sfert. M-a atras foarte mult intriga a cărei idee mi s-a părut bine valorificată - până într-un anumit punct pe care am să vi-l prezint mai jos -, mi-au plăcut conflictele și explicațiile ștințifice și biologice (care, de altfel, le-ar putea deranja pe alții), însă totuși parcă am rămas cu o oarecare reținere legată de ultimile pagini: am rămas cu sentimentul cum că autoarea s-a grăbit să tracă niște cortine și să traseze destinele personajelor.

Portalul către Dumnezeu este non-existența”, spune același filosof chinez Chuang Tse. Romanul „Sfâșierea cerului” ne spune povestea lui George Orr, un om special, cu puteri magnifice, a cărui vise retroactiv devin realitate, iar lumea se pliază întocmai pe idealitatea oniricului său: dacă el va visa o lume plină de maimuțe (ceea ce nu e departe de a fi adevărat), atunci întreaga lume, când se va fi trezit, va fi plină de maimuțe, însă ce este mai ciudat este faptul că acest lucru va fi părut, pentru ceilalți, normal. Este ca și cum întregul univers s-ar fi renăscut după visul său, iar a trăi într-o lume de maimuțe nu presupune nimic ciudat pentru ceilalți, ci o simplă conjunctură normală, dată. Speriat de puterea sa pe care acesta o conștientizează după ce dorește moartea unei mătușe și o visează pe aceasta murind, lucru ce se și întâmplă, Orr merge la un doctor ciudat (evident, un oarecare clișeu) pe nume William Haber, care, interesat și intrigat de ceea ce îi spune Orr, se hotărăște să-l (psih)analizeze și să-i cerceteze cazul. Dovedindu-se a fi nu doar un medic nevoit să-și facă treaba, William este genul acela al savantului nebun care, odată ce-i descoperă puterile lui Orr, dorește să le folosească pe aceastea în sensul propriei bunăstări. Hipnotizându-l și activându-i „puterile” cu o mașinărie ciudată care induce starea visului, cea în care puterile lui Orr devin eficient și sunt potențate la maximum, William pare, deopotrivă, să încerce să-l ajute și, oferindă fiindu-i șansa, să spere la o descoperire prin care are să câștige faimă și avere. Însă Orr cobește ceea ce vrea William să facă, așa că acesta își angajează o avocată, tânăra și frumoasa Heather care îi va fi alături la fiecare ședință de terapie a doctorului Haber. Bine, chiar nu știu, neapărat, ce rol a avut această Hather în toată povestea, poate doar ca autoarea să aducă un dram de sensibilitate, ceva iubire și sentimentalism într-o poveste science-fiction.

Totul decurge OK de-a lungul terapiilor, chiar dacă visele lui Orr continuă să aibă aceleași efecte devastatoare. William caută răspunsuri, Heather îi poartă de griji iar Orr, lipsit de vlagă și fără vreo speranță, cade pradă propriului său subconștient. Și totul până într-o zi când, foarte aproape de răspunsurile întrebărilor sale, Orr visează, prin hipnoză indusă de către doctorul William Haber, că extratereștrii au invadat pământul. Bum! De aici mi s-a rupt filmul și mai că m-am abținut să nu închid cartea (mai avem cam vreo șaptezeci de pagini), pentru că pur și simplu nu pot să nu asociez acest clișeu cu romanele science-fiction. Adică, zău, chiar nu se putea un roman SF fără extratereștri? Nu știu, părerea mea este că ar fi ieșit ceva mai bun dacă s-ar fi pus accent mai mult pe partea umană, psihică și psihanalitică, spirituală, emoțională a romanului. Fără extratereștri. Fără invadarea pământului și haide-să-trăim-cu-toții-în-pace. Lucrul acesta mi-a tăiat elanul și m-a făcut să scad o steluță din cele cinci pe care aveam de gând să i le dau. 

Fiecare vis eficient îi conferă tot mai multă putere lui Haber, care ajunge până la urmă conducătorul lumii. Situația financiară a lui George se îmbunătățește și ea, dar proiectantul este nemulțumit de faptul că amestecul lui Haber și vrea să lase lucrurile să se petreacă în ritmul lor, nu influențate de dorințele cuiva. George îi povestește lui Heather despre faptul că „lumea reală” a fost distrusă într-un război în aprilie 1998. Pe când stătea muribund între ruine, George a visat că revenise la viață. El se îndoiește de existența realității pe care o trăiește, dar se teme de eforturile lui Haber de a o îmbunătăți. Încercarea lui Heather de a-l ajuta pe George să scape de sub controlul lui Haber se concretizează în crearea unei alte realități, mult mai rele, în care omenirea este aproape distrusă de extratereștri. Disperați, apelează la Haber care îi induce lui George ideea unor extratereștri pașnici. Haber nu se mulțumește cu rezolvarea acestei probleme, ci continuă să „îmbunătățească” lumea. Eliminarea raselor produce însă o realitate în care Heather nu există, deoarece părinții ei au ajuns împreună tocmai pentru că erau de rase diferite.

Ce se va întâmpla mai departe? Va reuși Orr să scape de visele sale care l-au blestemat? Va deveni doctorul nebun faimos datorită puterii pacientului său? Vor reuși cei doi, Heather și Orr, să-și împlinească dragostea? Rămâne de văzut. Cred că mi-a plăcut acest roman pentru că nu pune accent pe tehnologie, pe mașinării, OZN-uri, chestii bionice, iar asta joacă doar un rol minor. Mi-a plăcut deosebit de mult pentru că accentul cade pe filosofie, pe întrebări filosofice despre dorința de a-ți controla și schimba destinul. Începuturile capitolelor sunt însoțite de citate din Wells, Hugo, Tse și alte citate din opere taoiste. Mi s-a părut că autoarea știe ce scrie, având verbul la ea, fiind informată și extrem de bine structurată și speculativă. V-am spus, mie mi-a plăcut până la momentul în care au apărut extratereștrii. Am eu, așa, o fixație. Evident, asta nu înseamnă că fanii scrierii SF nu vor aprecia acest roman. Ba dimpotrivă, sunt sigur că o vor face, iar distincțiile cu care autoarea a fost onorată vorbesc de la sine.

Am ieșit din zona mea de confort și am zis să încerc și un astfel de roman. Eu nu prea citesc SF - mai spre deloc. Am citit odată „Jumer- Oriunde, oricând”, dar mi s-a părut o scriitură seacă, n-am reverbat cu personajele și n-a fost pe placul meu. De aceea am zis că mai bine rămân acolo unde gusturile mi se excită: cărți despre oameni, cu oameni. Am să dau o șansă și cărților fantasy, să vedem cum stă treaba. Cu una, cu alta, toate lecturile sunt primite cu bine și făcute cu drag, dar eu rămân la plăcerile mele nevinovate.

Mulțumesc nespus de mult celor de la Librex pentru romanul „Sfâșierea cerului”. Îl puteți comanda de AICI. De asemenea, nu uitați de precomanda romanului ”Grey”, de E.L. James, exclusiv pe site-ul lor cu o reducere de 17%! Lecturi plăcute și numai bine!

Precomandă ”Grey” de la Diverta, cu reducere (15%) și transport gratuit


Salutare,

Cu entuziasm te anunțăm de apariția unui nou bestseller marca Fifty Shades of Grey – Grey, povestea trăită de Anastasia și Christian din perspectiva personajului masculin!

Poți comanda cartea de aici: http://bit.ly/1NGTTd2

Cu peste 125 de milioane de copii vândute de la apariția primului volum, și o ecranizare, deși controversată, cu vânzări de peste 500 de milioane de dolari, autoarea E.L. James a hotărât să satisfacă una dintre cele mai mari dorințe ale fanilor seriei – reluarea poveștii de dragoste a celor doi din perspectiva lui Christian.

Cu un stil mai întunecat și mult mai serios, adaptat la personalitatea miliardarului, ”Grey” a fost vândut în peste 1 milion de exemplare în prima săptămână de lansare a volumului în limba engleză, iar la sfârșitul lunii va fi disponibil și în limba română!

Vrei să fii primul care citește noua carte a seriei? Precomandă Grey de la Diverta și primești 15% reducere și transport gratuit! Volumul îți va fi livrat pe 30 septembrie!

Precomandă cartea aici: http://bit.ly/1NGTTd2

luni, 21 septembrie 2015

„Cel care mă așteaptă”, de Parinoush Saniee- Recenzie


Parinoush Saniee, autoarea romanului „Cel care mă așteaptă”, s-a născut în Teheran, în anul 1949, într-o familie de oameni culți și înstăriți. A absolvit Facultatea de Psihologie și este profesor sociolog și psiholog. A scris numeroase romane, dar cel care i-a adus notorietatea în lumea literară a fost romanul „Cel care mă așteaptă”, debutul editorial al autoarei. În ciuda interdicției romanului în țara natală, acesta a devenit imediat un bestseller internațional. Un al roman, intitulat „Tatăl celuilalt copil” (Editura Polirom, 2013) s-a bucurat de un mare succes în Iran. Parinoush Saniee mai are alte câteva cărți care-și așteaptă publicarea, în cazul în care vor fi aprobate de comisia de cenzură iraniană.

O poveste emblematică pentru destinul femeilor din Iran. Departe de a fi o scriere minunată, o poveste tragică care reiterează realitatea contemporană principiilor religiei musulmane și culturei iranienie, romanul reprezintă o copleșitoare readucere în tablou a puterii maternității, a puterii viselor și idealurilor unei femei a căror aripi continuă să fie frânte și distruse de mediul în care aceasta trăiește: nu numai religia o încorsetează într-un cerc restrâns, ci însăși familia, anumiți prieteni, până la chiar proprii copii, ajung să-i potențeze drama în care aceasta sălășluiește. Eroina noastră tragică, Masumeh, trăiește o dramă existențială reieșindă din faptul că ea nu este, în mare măsură, ca celelalte femei care parcă trăiesc cu aceeași genă a supunerii și a nepăsării: Masumeh dorește să-și termine școala, sfidându-și părinții care-i spun că o femeie n-ar trebui să fie mai deșteaptă decât un bărbat, dorește să aibă studii și să lucreze, încâlcând principiile nescrise care-i spun că un bărbat ar trebui să aducă banii în casă, iar o femeie ar trebui să se ocupe doar de îndeletnicirile casnice și de copii. Prin ochii personajului principal, Masumeh, ni se relevă o societate brutală, cu principii impuse și reci, incisive, cu tradiții și obiceiuri prea stricte, conservatoare care nu neapărat ca cititor, ci ca și om, te revoltă și te fac să-ți pun întrebări: femeile n-aveau voie să fie văzute cu capul descoperit decât de către medic sau viitorul, eventual actualul soț, li se priva accesul la educație, n-aveau voie să iasă din casă fără a fi însoțite de un bărbat, altfel ar fi fost considerate ușoare; un alt exemplu ar fi faptul că dacă într-o familie fiul murea înaintea tatălui său, acelei familii i se lua dreptul de a mai avea vreun ordin asupra averii și casei lor. Într-un oraș dezbinat de conflicte politice și religioase, este clar că viața lui Masumeh nu ar putea fi cea pe care aceasta și-o dorește, cea la care aspiră și pentru care se întoarce împotriva familiei și prietenilor. Și, totuși, cândva, destinul pare să-i zâmbească!

Masumeh, tânără devenită de-a lungul cărții femeie și mamă, trece prin momente groaznice, are satisfacții dar și contradicții, plânge, suferă și râde, își face idealuri și, în cele din urmă, este nevoită să renunțe la ele. Soțul ei este deținut politic iar apoi executat, din motive strict politice și sociale, în timp ce ea este obligată să-și crească copii singură și să le asigure un adăpost și mâncare. Fără a fi sprijinită de familie, cu o dragoste crescându-i în piept și sfâșiindu-i sentimentele, Masumeh trăiește drama femeii care nu-și poate accepta condiția, sub determinismul social-politic al vremii respective, și care-și dorește de la viață altceva, altfel, altcumva. Masumeh nu doar că-și dorește iubire, ci dorește să se ridice deasupra mediocrității și să se realizeze pe plan profesional și psihic, dorește să-și asigure un trai mai bun și, indirect, să le asigure copiilor ei o viață frumoasă și lipsită greșit. Această dorință, această maternitate extremă, reiese tocmai din trecutul ei care a fost privat de așa ceva. În acest opor lipsit de educație, mândru, rău, incisiv, în acest popor ingenuu a cărui principii ne-ar fi greu de acceptat, Masumeh pare desprinsă din alt tablou, dintr-un tablou în care femeile nu sunt obligate tot timpul să-și pună chadorul, nu sunt obligate să lase privirea în jos atunci când privesc un bărbat, nu sunt obligate să renunțe la dreptul de a învăța și de a ști mai multe, sau la orice altceva le impune familia, religia și societatea. Masumeh este, de departe, una dintre cele mai complexe personaje pe care am avut onoarea să le descopăr, iar povestea ei m-a fascinat până la ultima pagină.

În Iran, dragostea este o chestie de noroc. Sau, deopotrivă, de nenoroc. Căsătoriile sunt puse la punct de către familie, iar drama reiese din faptul că, de multe ori, soții n-ajuns să se cunoască decât în ziua nunții. Prin niște relații de-ale tatălui ei, Masumeh ajunge să se căsătorească, fără voia ei, cu un bărbat care, de asemenea, a fost obligat să se căsătorească. Atunci, se pare că destinul îi surâde: acest bărbat, în relația lor aproape castă, îi permite lui Masumeh să-și continue studiile și, spre deosebire se bărbații din familia ei, nu-i controlează viața pas cu pas și respirație cu respirație. Treptat, totuși, Masumeh descoperă că soțul ei actual are cu totul alte preocupări decât familia și că idealurile și obiectivele sale politice îi pun viața în pericol, forțând-o să trăiască într-o continuă stare de neliniște, teamă și îngrijorare. Sub codul etic al onoarei, Masumeh își va organiza gândurile în așa fel încât să nu-i aducă nefericire actualului ei soț, deși nu-l iubește decât într-un mod amical, dar în același timp își va canaliza energiile spre împlinirea visurilor ei și spre desăvârșirea condiției care i-a fost dată: aceea de mamă care dorește să asigure copiilor ei o viață mai bună. Vrând să-și educe copiii și să-i trimită la facultate, Masumeh ajunge să se despartă, pe rând, de aceștia, iar viața ei pare să capete, iarăși, conotații dramatice. Totuși, știind că lor astfel le va fi mai bine, Masumeh este mulțumită și trăiește cu speranța că are să-și vadă copiii și să-i strângă iarăși în brațe.

Apoi, romanul „Cel care mă așteaptă” surprinde și o poveste de dragoste - chiar dacă relevat nu prea mult, ci în special undeva pe la începutul romanului - care durează în timp, trece de barierele impuse și de amenințări, de cuvinte greșite, de visuri nerostite care-și așteaptă căderea din dorință. N-am să insist pe acest aspect, pentru că acest roman surprinde, și susțin asta, drama unei femei care nu se poate conforma, ridicând problematica onoarei, în toate formele ei de manifestare, condiția de necrezut a femeii în societatea islamică, rolul și locul familiei în această lume dominată de principii nescrise, dar existente - rolul femeii în viața islamică, rolul ei în familia și condiția maternă a acesteia.

Mie-mi plac foarte mult cărțile de genul, cărțile din care pot descoperi și afla atât de multe lucruri care sunt fascinante, care relevă atitudini, personaje, care se subjugă religiei, condițiilor pe care noi, europenii, poate nu le-am putea înțelege în actuala noastră societate în care totul se dezvoltă și devine tehnologic. Islamul surprinde o cultură conservatoare, o cultură a spiritului, aproape primitivă și lipsită de înțelegere, cu principii idolatrizante, greșite am putea spune, neprielnică dezvoltării spiritului. Astfel, aceștia par că și-ar dori doar împlinirea condiției impuse, și atât, fără speranța la mai mult și la mai frumos. O mamă trebuie să fie mamă, să se sacrifice pentru copiii ei, indiferent de tot chinul pe care-l trage. O femeie n-ar voie să fie mai mult decât o femeie, n-ar voie să învețe prea mult, să muncească, este supusă bărbatului și așa va fi întotdeauna, fără putință de mai mult. Bărbatul este stâlpul de sare, el este talpa cea din urmă, el este casa, adăpostul și omul.

Dacă ar fi să mă refer la stilul autoarei, pot să vă spun că citind acest roman mi-am îmbogățit și lărgit universul cultural: autoarea folosește cuvinte din religia musulmană, din portul lor tradițional, din gradele de rudenie, iar toate acestea nu plictisesc deloc ci, dimpotrivă, atrag și potențează culoarea locală a romanului. După cum v-am spus, citesc astfel de cărți pentru că îmi place să descopăr și să călătoresc în alte lumi, în alte minți, în alte vieți. Iar ceea ce am descoperit aici, da, trebuie să recunosc, m-a frapat și, totuși, m-a atras prin cultură, lumină și culoare. Societatea islamică într-adevăr este foarte strictă, este foarte brutală, dominată de mândrie și de rușine, iar orice pas greșit trage după sine ispășirea care vine în moduri care, uneori, sunt greu de imaginat. Povestea lui Masumeh mi s-a părut dramatică, dar dincolo de ea am descoperit un om puternic, am descoperit un om frumos, un om cu principii bine înrădăcinate în suflet și care, indiferent de durerile prin care trece, dorește să realizeze ceva. Masumeh este omul care NU se încadrează în tagma femeilor din societatea islamică.

Vă pot spune că am marcat o groază de fragmente care mi-au plăcut, dar totuși am să vi-l las doar pe aceasta, pentru că sunt sigur că relevă întocmai stilul autoarei și modul în care aceasta povestește, prin ochii lui Masumeh:

”-Vezi, fiul meu, chiar nu vreau să iau parte la aceste reprezentaţii. Ştii bine că nu eram de acord cu tatăl tău, un om onest, da, dar care privea lucrurile dintr-o singură perspectivă. Pentru el, şi pentru cei care credeau ca el, lumea se împărţea în două: cu ei sau împotriva lor, şi cine era împotrivă era urât şi rău. În această viziune era implicat totul, chiar şi arta. Numai artiştii care împărţeau crezul lor politic erau adevăraţi artişti, ceilalţi formau o turmă de ignoranţi. Ajungea să se certe cu mine pentru că-mi plăcea un cântăreţ sau un poet care nu era cu ei. Şi eu mă simţeam vinovată, dar nu puteam face nimic, pentru că judecam cântecele şi poeziile, nu ideile. (...) Îmi doresc să reuşeşti să vezi mereu atât aspectele pozitive, cât şi pe cele negative ale unei poziţii sau ale unei păreri, judecând cu mintea ta, cultivându-ţi idealurile prin intermediul cărţilor şi căutând informaţii ca să iei decizia care ţi se pare cea mai corectă. A susţine iraţional o ideologie presupune o legătură angajantă, te face ostil faţă de diversitate, incapabil să ai opiniile tale şi te face să vezi întotdeauna o singură faţetă a medaliei.”

Clar, unul dintre cele mai bune romane citite anul acesta. Unul dintre cele mai profunde, dramatice și frumoase romane, care se constituie în ideologii greșite, antepuse în destinul unui personaj care nu le poate accepta. Vă recomand acest roman din tot sufletul, este un roman despre viață, despre iubire, dramă și prietenie, despre familie și modurile în care onoarea, deghizându-se în toate acestea, înseamnă. Este un roman pe care-l veți termina cu lacrimi în ochi, cu sentimente contradictorii și cu gândul că, din păcate, te desparți de unul dintre cele mai puternice personaje ale literaturii. Pentru că, drept să vă spun, o pot clasa pe Masumeh lângă Scarlett O'Hara, Anna Karenina și Hanna Schmitz. O poveste superbă, la care cu siguranță o să mă reîntorc de-a lungul vieții. 

Mulțumesc Librex.ro pentru romanul acesta minunat, puteți cumpăra „Cel care mă așteaptăcu reducere, de AICI. Lecturi plăcute!
 

Precomandă ”Grey” de E.L. James de pe Librex.ro


Salutare,

O să fie, hmm, cum să-i zic. Ah, da. O să fie NEBUNIE! Presimt, deja: zeci de „simțindu-se X și citind Grey de E.L. James”, coadă la bibliotecă, stocuri indisponibile, citate, pasaje, nebunie! Pentru că, da, după cum știți și voi prea bine, în curând o să apară ”Grey”, de E.L. James, unul dintre cele mai așteptate romane din acest an. 

Librăriile online s-au pregătit pentru noi și ne pun la dispoziție precomanda romanului, ceea ce nu poate fi decât de lăudat. Puteți comanda romanul în exclusivitate cu o reducere de 17% de pe site-ul celor de la Librex.ro, de AICI. Precomandă romanul ”Grey” și asigură-te că ești printre primele persoane care descoperă povestea prin ochii lui Christian.

Vă las mai jos un mic sinopsis al romanului:

E randul lui Christian sa vorbeasca: dezvaluindu-ne gandurile si visele lui. E.L. James ne ofera o perspectiva noua asupra povestii de dragoste care a incantat milioane de cititori din intreaga lume.

Christian Grey controleaza totul in jurul sau; lumea lui este ordonata, disciplinata si pustie – pana in ziua in care Anastasia Steele isi face aparitia in biroul sau: un vartej de forme atragatoare si o coama rebela de par negru. Christian incearca s-o uite, dar devine subjugate de un torent de emotii pe care nu le poate intelege si carora nu le poate rezista. Spre deosebire de toate femeile pe care Christian le-a cunoscut vreodata, timida si naiva Ana pare sa vada dincolo de omul de afaceri genial si de stilul sau de viata luxos pana in adancul inimii sale ranite si reci.

Relatia lui cu Ana va alunga oare cosmarurile din copilarie care-l bantuie in fiecare noapte?
Sau dorintele sale sexuale intunecate, nevoia excesiva de control si dispretul fata de sine care-i umplu sufletul o vor alunga pe aceasta fata si vor distruge speranta fragila pe care ea i-o ofera!

Dupa ce a lucrat douazeci si cinci de ani in televiziune, E L James a hotarat sa-si urmeze visul din copilarie, acela de a scrie povesti de care oamenii sa se indragosteasca. Rezultatul a fost senzualul romance “Cincizeci de umbre ale lui Grey” si cele doua continuari ale sale, “Cincizeci de umbre intunecate” si “Cincizeci de umbre descatusate”, o trilogie care a inregistrat vanzari de peste 125 milioane de exemplare si a fost tradusa in 52 de limbi.

Puteți cumpăra TOATĂ SERIA, primele trei volume, cu o reducere de 50%, de AICI.  

joi, 17 septembrie 2015

„Ne-am ieșit cu toții complet din minți” de Karen Joy Fowler- Recenzie


Editura: Litera
Număr de pagini: 352
Traducere din limba engleză: Mirella Acsente
Rating: 4 din 5 steluțe
Roman distins cu premiul PEN/Faulkner pentru ficțiune (2013) 

Am vrut să citesc acest roman din pură inerție, pentru că nu mai auzisem deloc de această autoare, iar de această carte nicidecum. Am fost atras de coperta romanului, care, după părerea mea, relevă întocmai modul de a fi al acestui roman: jovial, bonom, cu un umor care atrage cititorul și-i oferă momente de destindere în întreaga atmosferă care te prinde într-un labirint de întrebări, de secrete și incertitudini. De altfel, cred că hăinuțele unui roman sunt foarte importante, ele fiind primul contact al cititorului cu cartea respectivă. Bine, e clișeic să spun că „o carte nu trebuie judecată după copertă”, dar uneori, doar văzând coperta, am o certitudine că romanul respectiv o să-mi placă. Nu am fost dezamăgit de prea multe ori intuind acest lucru, iar, deopotrivă, am avut multe experiențe plăcute cu romane ale căror coperți lăsau de dorit. Și, de asemenea, îmi place colecția de clasici moderni ai Editurei Litera, drept care am de gând să citesc toate cărțile care au apărut și urmează să apară.

Romanul de față, „Ne-am ieșit cu toții din minți”, mi s-a părut o lectură ușoară, rapidă, ușor amuzantă, și plină de ascunzișuri, cu o scriitură rafinată și feminină. La o adică, autoarea nu ne oferă viața ei pe tavă, în maniera în care o face doar fazual, limitându-se la anumite aspecte care i-au marcat copilăria: relația cu surioara ei puțin ciudată, Fern, relația cu fratele ei Lowell, care fuge de acasă și rupe legătura cu familia, relația cu familia ei și, apoi, cu mediul în care ea trăiește și se dezvoltă social și spiritual. Iar intriga acestui roman pornește din momentul în care Fern, surioara ei, dispare de lângă ea, ia ceva unic la această Fern o face pe Rosemary, eroina romanului, să ne spună povestea ei; „de la mijloc către sfârșit și înapoi la început”, în maniera în care, atunci când era mică, ea obișnuia să vorbească foarte mult iar părinții ei, iar de fiecare dată când Rosemary avea ceva de povestit, aceștia o puneau să înceapă deja de la mijlocul poveștii. Intriga mi s-a părut foarte bine consolidată, iar romanul se țese într-o regăsire a sinelui destul de întortocheată și greoaie într-un labirint presărat cu întrebări legate de propria identitate a sinelui familial, social și psihologic.

Acum vine momentul în care urmează să vă spun ce era așa unic la Fern. Ei bine, cum să vă zic, Fern era specială prin felul ei psihic, și chiar fizic, de a fi. Era o maimuțică. Un cimpanzeu. Fern era un fel de experiment adus acasă de către tatăl lui Rosemary, asta pentru a-i observa dezvoltarea în condițiile specifice și domestice. Astfel, Rosemary ajunge să se atașeze de Fern, surioara ei din altă încrengătură biologică, regăsind în ea nevoia ei de iubire, de afecțiune și de ascultare. De altfel, din câte îmi aduc aminte, însăși ea consemnează în roman faptul că, uneori, i se părea că „părinții ei o iubesc mai mult pe Fern, și mai puțin pe ea”. Deși au conflicte, uneori chiar din cauza pornirilor sălbatice ale lui Fern, Rosemary mereu afișează un aer iertător, uneori poate ușor superficial, dar asta doar pentru a le face pe plac părinților și, în cele din urmă, ei înșiși, gândindu-se că se comportă așa cum, într-adevăr, ar trebui să se comporte o surioară. Însă toate acestea până într-o zi, când Fern va face ceva ce Rosemary nu-i va putea ierta. Și, mai târziu, când își va da seama că și ea poate a greșit, drama va izvorî din imposibilitatea lui Rosemary de a-i cere iertare lui Fern, dat fiind faptul că aceasta dispare din viața ei.

Din acel moment, Rosemary pornește într-o căutare a sinelui, a surorii ei pierdute în spațiu, într-o căutare a ei prin memoriile frumoase, presărate cu râsete, cu dezamăgiri, plânset, cu jocuri și încercări de a lua viața în brațe. Sincer, pe mine m-a atras ideea asta, adică mereu mi-au plăcut romanele care au o tentă psihologică, fie ea și puțin absurdă (de fapt, cred că cele care aveau o absurditate mai reliefată îmi erau și mai pe plac), iar ideea regăsirii am observat că este din ce în ce mai des valorificată în romanele contemporane de ficțiune. Și nu numai. E interesant cum autoarea-și amintește, deși vag câteodată, de copilăria ei alături de Fern, alături de fratele ei, alături de bunici, colegi și familie, alături de prieteni, oferindu-ne piese dintr-un puzzle pe care noi, mai apoi, să încercăm să-l ansamblăm pentru a releva un suflet care nu se poate conforma, care nu se pliază așteptărilor societății respective, un suflet care-ar vrea să evadeze în natură, să îmbrățișeze toate animalele care-i ies în cale și să asculte, învelit în dimineață, cântecul apei care curge. Rosemary este un personaj de care cititorul se atașează, eu unul chiar m-am atașat de ea, deși uneori pare superficial și nu-i oferi tot creditul de care dispui. Mie-mi plac personajele care-mi intră greu sub piele, dar care, în cele din urmă, îmi vor deveni dragi. Aici, evident, aș putea-o numi-o cu desăvârșire și în capul listei pe Scarlett O'Hara, eroina din „Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell. Rosemary nu e din această tagmă, da, însă tot pare inaccesibilă cititorului deși, încetul cu încetul, reușește să-ți atingă acel punct sensibil la care orice autor râvnește. Și cred că Karen Koy Fowler a reușit să creeze un personaj frumos, rupt între lumini și umbre, desăvârșit prin subiectivitatea cu care ne prezintă totul (între noi fie vorba, eu prefer deopotrivă romanele obiective, pentru că cele subiective mi se par puțin cam restrânse, ca și cum personajul ne prezintă totul din simpla lui perspectivă, fi ea și cea corectă).

Pot spune că romanul acesta mi-a plăcut, a fost destul de amuzant, m-a purtat într-o călătorie prin sufletul omului. Ceea ce-mi și place la un roman pentru că, de altfel, ce este mai interesant decât omul? Las roboții deoparte, las mașinăriile de teleportat în timp, las săbiile, lumile magice - iar în fața omului, a sufletului său, toate acestea trec drept vânt. Rezumând totul și trecând dincolo de logica romanului, de cronologia sa cam imperfectă (dat fiind stilul autoarei de a scrie), romanul este despre puritatea vieții, despre acea frumusețe care stă ascunsă în lucruri mărunte, în detalii, despre subtilitatea vieții și modul în care, în moduri neașteptate, ea ne poate fi ori prieten, făcându-ne să râdem, ori deopotrivă ne va face să regretăm și să plânge. Romanul reprezintă o pledoarie pentru frumusețea animalelor, a ființelor (după cum și Fern, vorbind prin semne, spune că în expresia „ființă umană”, cuvântul „ființă” este cel mai important) în care bate un suflet și în care pulsează viața. Este un roman sensibil, frumos care impresionează prin puritatea sa. Susțin că și-a meritat steluțele, iar cei care cu adevărat iubesc animalele cu siguranță vor adora romanul lui Karen Joy Fowler.

Citind romanul, mi-am dat seama că Joy Fowler este o autoare profundă, este o autoare ambițioasă care dorește să scrie despre lucruri despre care nu s-a mai scris (eu unul, de fapt, chiar n-am mai citit o astfel de carte, și recunosc că la început mi s-a părut ciudățică). „Ironică, inteligentă și elegantă”, după cum The New York Times afirmă, autoare ne spune o poveste care surprinde cititorul prin detaliu, prin informație și forma scrierii. Poate că unele pasaje vi s-ar părea plictisitoare, da, însă povestea în sine este, de fapt, extrem de surprinzătoare. 

Puteți cumpăra cartea „Ne-am ieșit cu toții complet din minți” de Karen Joy Fowler de pe site-ul celor de la Diverta, de AICI, cu o reducere 40%. de De asemenea, urmăriți Clubul Diverta pentru a citi recenziile altor romane care vă atrag și pentru a profita de numeroase beneficii. Mult spor în toate și lecturi cât mai frumoase să aveți!

miercuri, 16 septembrie 2015

Și totuși, poate, iubirea!



Miroși a trandafiri. Tu mi-ai spus că-ți place să mă privești în timp ce dorm. Eu ți-am spus că, de fapt, și mie-mi place să mă privești în timp ce dorm. Mă face să mă simt protejat.
Am pictat pereții fără să știm dacă, neapărat, vrem să desenăm ceva anume. Tu mi-ai zis căar trebui să ne lăsăm imaginația să zboare. Eu te-am sărutat, ți-am mângâiat părul și am simțit cum pielea ta îmi răspunde și-mi deschide noi lumi.
Mi-ai pus indexul colorat la buze, la buzele pe care apoi le-ai despărțit ca să-ți faci loc în tabernaculul cald. M-ai privit în ochi și mi-ai spus că ar trebui să încerc, poate, să strâng din dinți. Ți-am zâmbit, iar apoi ți-am zis că ești nebună. Ai început să râzi. Pereții, acum colorați, râdeau și ei.
Și eu râdeam la rându-mi. Ți-ai retras degetul și am simțit în gură un o savoare pastelată și plasticizantă. Am înghițit, colorându-mi visele care mi se sfârșeau în inimă. Te-ai apropiat încet și m-ai privit în ochi, oftând. Eu te-am privit în toată frumusețea-ți, stăruind încă în visul nostru colorat. M-ai împins pe pat, iar mâinile mele au lăsat urme permanente pe cearșaful cald de dorință. Te-ai apropiat respirând greoi. Eu abia mai eram ființă umană. Ți-ai dat ploverul, în care-ți stătea așa bine jos. Eu am zâmbit. Tu te-ai apropiat. Eu am clipit, clipit, clipit. Tu ai zâmbit. Eu am închis ochii și am oftat.
Te-ai lăsat lângă mine, mi-ai șoptit ceva la ureche. Nu am auzit ce, dar nu mai conta, pentru că totul era așa cum trebuia să fie. Te-ai făcut ghem de culori, speranțe și minuni la pieptul meu. Voiam să te cuprind cu toată paleta de nuanțe a visurilor mele. Tu ți-ai întins mâna colorată peste pielea mea rumenită. Eu am tresărit, fiindcă am început să fiu împăienjenit de niște nuanțe necunoscute, strălucitoare, miraculoase. Tu zâmbeai, cu ochii sclipindu-ți.
Eu mă coloram. Căpătam umbre, forme, dimensiuni și spații. Tu zâmbeai. Eu mă desăvârșeam. Tu ai început să plângi, iar lacrimile ți-au udat palmele. Culorile s-au scurs între așternuturi, între nopți nedormite și zile învelite-n dimineață. Eu vedeam cerul, atingeam stelele, sărutam luna, mângâiam soarele și șuieram către comete, zburam spre bolgia ființei, căutam eternitatea care, spre nerușinarea mea, nu știam că-i lângă mine.

Tu te-ai ucis. Dându-mi mie viață.

marți, 15 septembrie 2015

Un loc pe raftul meu (XXI)


A venit școala. Era și cazul. Sau nu, nu era. Adică, da, era, pentru că-i septembrie, toamnă, dar, contextual, chiar nu era cazul. Nu m-aș fi săturat dacă ar mai fi întârziat vreo încă două săptămâni. În fine, că tot despre cărți este vorba și nu despre doleanțele mele, plus că am o stare nu tocmai perfectă, deloc roz, am să vă fac cunoștință cu cărțile care au mai poposit pe rafturile mele. Iată-le, deci, pe frumoase.


Cărți de colecție. Am citit deja „Escal-Vigor” și pot spune că este unul dintre romanele mele preferate.


Abia aștept să citesc acest roman, mă atrage autorul și am auzit foarte des de el în unul dintre filmele mele preferate.


Vreau să citesc toate cărțile scrise de Bruckner.


De când am auzit că autorul acestui roman va veni la FILIT Iași 2015, abia aștept să văd ce poveste ascunde. Sunt sigur că o să fie frumoasă, mai ales că mi l-am luat la îndemnul unei prietene dragi.


Zilele astea am avut un șoc când am întrebat pe cineva dacă știe cine a fost Edith Piaf, și mi-a zis că nu știe. I-aș recomanda cartea.


Abia aștept să citesc acest roman. De fapt, abia aștept să citesc toate cărțile din această colecție.


Abia aștept să citesc acest roman. Și să-i citesc și poeziile!

Voi ce cărți v-ați mai cumpărat? Ce mai citiți? Să aveți un început de școală frumos și mul succes!

Andrei

miercuri, 9 septembrie 2015

„Recviem pentru un vis” de Hubert Selby Jr. - Recenzie


Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză și note: Andra Matzal
Număr de pagini: 268

Controversatul scriitor Hubert Selby Jr. s-a născut la New York, în 1928. Își petrece copilăria în Brooklyn și urmează primul an de liceu la Peter Stuyvesant High School. La 15 ani renunță la studii, iar în 1944 se înrolează în Marina Comercială a SUA, luând parte la al Doilea Război Mondial. În Germania contractează tuberculoză și suferă câteva operații, pierzându-și 11 coaste și un plămân. În cei patru ani de spitalizare, Selby devine dependent de morfină și tot atunci începe să scrie primele povestiri. După 1950, acceptă slujbe dintre cele mai diverse: face un curs de secretariat, lucrează o vreme ca analist de asigurări, dar destinul lui ia altă turnură atunci când primele sale povestiri sunt publicate în ”Kulchur” și ”Black Mountain Review”. În 1961 i se intentează primul proces pentru obscenitate, în urma publicării nuvelei ”Tralala” în ”Provincetown Review”. În 1964, nuvela va deveni un capitol important din debutul lui Selby, „Ultima ieșire spre Brooklyn”, roman acuzat pentru obscenitate în Marea Britanie și interzis în Italia. În 1967 Selby este arestat pentru posesie de heroină, moment care marchează începutul eliberării sale de vechile dependențe, dar și al concentrării asupra scrisului. În anii '80, Selby începe să câștige din scenarii de film și televiziune, predând creative writing la University of Southern California. Urmează romanele ”The Room”, „The Demon”, „Recviem pentru un vis”, „The Willow Tree”, „Waiting Period”. Moare la Los Angeles în 2004, când devenise deja unul dintre scriitorii-fetiș ai Americii.

Se pare că visul idealismului american dă greș și de data aceasta, zăbovind pe strada chimiei, pe strada acului înfipt în venă, a pastilelor pentru slăbit, a ciocolatei, a apei din toaletă, a foametei, hașișului, amfetaminei, a Paradisului Imaginat, talk-show-urilor, a viselor meschine, heroinei, a Speranței - toate, în egală măsură, dezbinând mintea, sufletul și trupul, până la anihilarea, dezmembrarea sau umilirea definitivă a ființei. De data aceasta, visul devine un coșmar, un coșmar care atacă mintea, spiritul, făcând din sufletul omului un Purgatoriu al inocenților, o bolgie a Infernului stropită cu lacrimi sărate și murdare de alcool, pline de otravă și prăfuite-n alb.

Vă pot spune că am vrut să pun mâna pe acest roman încă de când am văzut filmul. Da, pentru că ulterior văzusem filmul și am fost marcat de el vreo câteva zile la rând, iar orice imagine care-mi aducea aminte de ecranizre îmi dădea de gândit și de meditat. Faptul că înainte am văzut filmul, nu m-a deranjat deloc, pentru că aș putea spune că există mari diferențe între cele două. Nu neapărat diferențe locale, ci acele lucruri pe care regizorul și scenaristul nu le-au putut reitera și contura în ecranizarea romanului. La o adică, nu vă faceți griji, vă puteți uita la film liniștiți înainte să citiți romanul lui Hubert Selby.

Călăuze mincinoase. Visuri pierdute. Milă. Compasiune. Iată o „Divină Comedie” a Americii secolului XX - o Americă fără paradis, în care „pădurea deasă” este cea a viselor care ucid, dar care nu cunosc limite. Drogurile, suplimentele acestor visuri, aripile, sămânța plăcerii. În toate formele sale, drogul atacă mintea, atacă sufletul, atacă trupul, iar după ce le-a ispitit pe toate acestea, făcându-se să devină, poate, invincibile pentru o clipă, drogul își cere dreptul de călău, distrugându-și victimile și făcându-le vulnerabile, în toată clipa lor de putere eternă și nelimitată. Pentru că asta încearcă personajele lui Hubert să facă: în dezacord cu condiția lor umană limitată, cele patru personaje, fiecare cu principiile sale și cu dorințele zbuciumate, doresc să treacă dincolo de o graniță care le-a fost impusă. Doresc mai mult. Doresc mai frumos. Doresc mai puternic. Tocmai din această imposibilitate, care-și găsește salvară în patima drogului și a pastilelor de slăbit, izvorăște drama în care cele patru personaje își cufundă destinele: fiecare, în cele din urmă, se va degrada moral, fizic, până când va ajunge la desăvâșirea adevăratului său vis american, la nivelul la care destinul lor l-au făcut accesibil.

Sara este o văduvă plinuță - rotunjoară - obsedată de televizor, de talk-show-uri și concursuri de cultură generală. Destinul îi surâde în momentul în care primește o invitație de participare la una dintre emisiunile ei preferate. Entuziasmată de gândul că, în sfârșit, va putea ajunge la televizor, ea își caută singura rochie roșie pe care o aibă și pe care a îmbrăcat-o doar la Bar Mițvah-ul fiului ei, Harry. Cu stupoare, ea își dă seama că, din păcate, șoldurile i s-au lățit, burtica i s-a cam bosumflat, drept care nu mai încape în acea rochie. Punct. Iar de aici pornește drama Sarei, femeia cu o plăcere exhaustivă pentru televizor și ciocolată. Totuși, pentru a fi cât mai prezentabilă în fața națiunii, aceasta începe un drastic și periculos regim de slăbire, un regim prescris de un medic și bazat pe niște pastile care, la început, par inofensive. Fiul ei cu care, de altfel, nu se află într-o relație prea bună, și prietena lui, Marion, învață să se cunoască reciproc, căutând fiecare în celălalt șansa pentru evadarea din anii de izolare și suferință. Dragostea lor formează o lume artificială, un castel cu podul lăsat jos în care, în orice moment, drogurile, criminalii, tâlharii, dealerii, prostituatele și sexul murdar pot distruge visurile celor doi. Refugiindu-se împreună, cei doi se lasă în voia speranței artificiale, pradă unei fericiri care nu se va împlini niciodată. După ce Harry și prietenul său cel mai bun, Tyrone, devin traficanți de droguri, visurile celor trei tineri parcă încep să se consolideze, ei prind aripi și se simt stăpânii lumii, se simt desăvârșiți, compleți, ca și cum întreaga viață ar fi un simplu joc de noroc la care ei triumfat de-a binelea. Încercând să se convingă singuri că pot renunța oricând la droguri, având conștiința că acestea nu sunt bune pentru ei, iar ei nu sunt cu adevărat dependeți, cei trei se scufundă în nisipuri mișcătoare și, cu cât se zbat mai mult, cu atât se vor duce și mai la fund, din ce în ce mai rapid. Iar totul se potențează în momentul în care omul de legătură al lui Harry și Tyrone este ucis, iar cei trei rămân fără marfă și fără bani - de aici, situația lor începe să se înrăutățească dramatic și nemilos de rapid. Într-un cerc vicios, plin de minciuni, de furturi, ace murdare, infecții scabroase, visuri ucise și fum de țigară, cei trei vor trăi drama existențială a inadaptării, a bolii, a murdăriei și suferinței. La rândul ei, în celălalt plan, Sara, victimă a viselor meschine și a pastilelor pentru slăbit, se simte tot mai amețită și dezorientată de efectul suplimentelor, căzând pradă halucinațiilor și baricadându-se în apartamentul ei. Agățându-se de speranțe deșarte, deja dependentă de aceste pastile, Sara ajunge să trăiască într-un plan proiectat de visurile ei, undeva unde, în sfârșit, va apărea la televizor, se va îmbrăca în rochia roșie și toate vecinele, toți cunoscuții, fiul ei, cu toții o vor aplauda și-i vor scanda, în bine, numele. 

Dramatic. Totul este dramatic. Ca reflexe ale Visului American în care personajele își proiectează speranța, iluziile acestora sunt cancerigene, în final fiecare personaj visător trezindu-se în bolgia lui, ca rezultat a ceea ce trecutul său greșit a însemnat, la capătul tuturor experiențelor de mântuire chimică imaginabile. Heroina, acidul, televiziunea, mâncarea, pastilele - modalități de a nu privi în față realitatea crudă și neîndurătoare nouă. „Recviem pentru un vis” e povestea supraviețuirii a patru oameni care, de fapt, sunt dependenți de iluziile care le dau forța e a continua, pentru Dumnezeu, încă o zi, încă o noapte, încă o săptămână, înainte de a se prăbuși, inevitabil, în infernul pe care ei înșiși, conștienți sau nu, și l-au creat. Pentru că, evident, viciile prin care cele patru personaje trăiesc, amăgundu-le, reprezintă salvarea lor din această lume telurică, din această lume nepotrivită, parcă, unor asemenea persoane. Fiecare-și dorește ceva, și poate, totuși, n-aspiră la prea multe: Sara doar vrea să ajungă la televizor, Harry și Marion doar doresc să fie fericiți, să se iubească și să-și împartă viețile, iar Tyrone, un suflet pierdut între alte suflete înecate de speranțe, cu un trecut destul de greu și o prietene care-l părăsește, îi dorește liniștea care i-ar putea împlini ființa. Prin aceste patru personaje a căror valori se pierd prăfuite, privirea naratorului pătrunde până în adâncul sufletului omenesc pentru a aduce la lumină slăbiciunile lor, nevoia de a iubi și de a crede, de a realiza, și speranța că undeva, oricât de departe, în neantul abisal al sufletului, poate mai există o scăpare și o urmă de mântuire. Pierdute fără putință de întoarcere, patru ființe se afundă în deziluzii, în disperare, până când visurile lor, cândva frumoase, calde și pline de împlinire, se vor transforma în cele mai cumplite coșmaruri pe care alegerile lor le-au putut plăsmui.

Nu cred că acest roman este pentru oricine Trebuie, drept să vă spun, să aveți o răbdare foarte mare, pentru că replicile sunt greoaie, autorul este redundant, are un limbaj colocvial pe ici-colo, și nu există liniuțe de dialog. Recunosc, la început m-a deranjat puțin lucrul acesta, dar apoi mi-am dat seama că Hubert a apelat la acest artificiu pentru a potența drama personajelor și ideea pe care romanul vrea s-o transmită: haosul creat de droguri, de zvâcnirile viscerale ale celor patru personaje, de dorințele lor de a depăși granițele sârmei ghimpate ce se află în jurul viselor lor. Scrierea lui Selby e plină de forță, este ușor incisivă și dominată de haos, este un continuu vis din care, în momentul în care închizi cartea și ești în timpul lecturii, te trezești, însă odată cu finalizarea romanului, poți spune că l-ai terminat doar fizic, pentru că acesta încă va continua să stăruie în mintea ta. O poveste fascinantă, dramatică, o poveste despre viață și desprinsă in marile capodopere - părerea mea - ce trebuie cunoscute de către toți. Personajele sunt puternice, complexe, alcătuite din lumini și umbre, au principii, valori, însă toate acestea sunt estompate de patimile în care viața lor tragică se scaldă. Toate acestea sunt excluse de dorințele lor și, totuși, poate cândva ar fi existat posibilitatea salvării, poate iubirea ar fi împlinit, speranța ar fi salvat, cuvântul ar fi desăvârșit, însă totul se pierde și capătă conotații, în cele din urmă, din firele tragicului. 

O poveste despre tragismul uman, despre condiţia limitată a omului, despre vis, speranţă, despre suferință și, totuși, despre puterea noastră de a ne avânta în viaţă cu capul înainte, proiectându-ne sufletul în dorinţele noastre, fie ele şi suplimentate de alte lucruri. O poveste despre degradare, un poem despre condiția omului în raport cu visele sale prea măreţe, în raport cu societatea și cu munca sa; un poem tragic. Cu o scriitură dură, incisivă și subtilă, Hubert Selby Jr. creează o poveste ce merită citită de către toți împătimiții lecturii puternice.

Le mulțumesc din suflet celor de la Books-Express pentru acest roman minunat. Puteți comanda cartea „Recviem pentru un vis” de AICI, cu o reducere de 10%. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și reducerile. Lecturi plăcute și, dacă ați citit romanul, vă aștept cu o părere.