marți, 29 decembrie 2015

să știu, n-aș vrea



privirea unei bucăți de om,
aruncată pe-o culoare a pupilei mele,
când, într-o toamnă centimetrică,
mă văd, milimetric, trecând
spre o secundă de granit,
într-un timp de piatră:
îs unu.


gâfâi atunci când toată lumea-i odihnită,
că privirea ta, acum întoarsă, privește
spre o bucățică de argilă, de humă,
din care vrei să mă modelezi altfel,
ca altceva,
fără să știi, de fapt, că nu pot,
că nu-s doi.

înălțau culori, și fumuri, și pietre înălțau,
într-o coastă din fire de iarbă,
un păr din cenușă de frunze, unghii din vopsea,
iriși estompați de prea multă amestecătură
rece, caldă, în nuanțe diez, haotic,
și eu înălțam rugăciuni, te priveam,
să mă lași așa, în genunchi.

târziu e, acum, să spun ceva,
chiar e târziu, e ger, nu-s eu
nu-s prăfuit în spate, dar poate-aș vrea să fiu
centimetric, acum, iau o linie din os,
o trec deasupra pielii din rugină,
și încep să număr, de la femur în sus:
unu - ce urmează, nu știu.

n-aș vrea să știu.

luni, 28 decembrie 2015

Despre ce înseamnă „Toate sfârșiturile sunt la fel” pentru mine

 
Iată-ne!

Bucuroși și fericiți. Scoși pe ușile tiparului, undeva în lume,
undeva printre oameni, în locuri diferite în același timp. Plini de dragoste în mâinile cititorilor pasionați, plini de lacrimi și emoții, de simțăminte, de mulțumiri, de fericire și voie bună. Iată-ne. Eu, romanul meu. Doi, dar, totuși, unul. O singură entitate, una din carne, una din hârtie. Ați numărat, de fapt, două? Credeți-mă, e doar una singură.

Nu știu ce să spun despre romanul meu, mi s-a spus de atâtea ori că-s modest. Poate, zic, prea modest. Vă pot spune doar că l-am scris într-o perioadă a vieții în care am simțit nevoia să-l scriu. Nu, inițial n-am avut de gând să public, să-l descopăr. Era ca și cum scriam pentru mine, pentru nevoia mea aproape fizică de a-l scrie, de a-l înainta în viață și de a-i da suflul trăirii mele. Este foarte ciudat, pentru că acest roman s-a scris, cum să vă spun, de la sine. N-am avut nicio schemă în cap, nu mi-am zis că personajele vor merge în direcția X, apoi spre Y și tot așa. Nu, nu, nu. Totul a fost spontan, deschideam word-ul și începeam să scriu fără să știu unde se îndreaptă totul. Într-o manieră extrem de ciudată, când totul a început să se lege chiar și eu am fost surprins. Am fost surprins de faptul că, într-adevăr, totul se contura și căpăta formă. Și înțeles. N-am scris chinuit, nu, nu am deschis manuscrisul cu gândul că „trebuie să mai scriu ceva”, pentru că astfel n-aș fi reușit niciodată, așa pur și simplu scriam când aveam inspirație. Scriam pe telefon, la școală, pe bucăți de caiet rupt, scriam în vise și în timp ce mergeam pe stradă. Uneori, haha, chiar aveam idei, ziceam c-o să-mi iasă ceva super, dar când ajungeam acasă și deschideam pagina de scris, totul dispărea din capul meu. Atunci, chiar mi-am dat seama că eu nu pot fi decât spontan. Ș-atât!

Dar a venit momentul în care am pus ultimul punct. Ultimul punct care pur și simplu m-a eliberat, mi-a dat aripile libertății. Credeți-mă, pur și simplu m-am simțit eliberat, parcă o greutate (dulce, ce-i drept) mi se ridicase de pe umeri. Nu, nu vă pot explica prea multe, nu-mi pot găsi cuvintele potrivite pentru a face asta. Și, îndemnat de prieteni, m-am gândit să trimit romanul la o editură, să-mi încerc norocul. Vai, încă-mi amintesc cât mă tot întrebam cu niște prieteni foarte dragi „oare când o să vină răspunsul?”, „care o să fie acesta?”, și eram foarte emoționați, noi chiar puseserăm suflet. De altfel, era și normal, un vis începuse să mi se plăsmuiască în minte. Și, astfel, au trecut săptămâni, iar răspunsul a venit. A prins viață, da, romanul meu, Toate sfârșiturile sunt la fel. Și, Doamne, așa m-am bucurat când am ținut cartea în mâini, încât chiar nu am putut să-mi stăpânesc câteva lacrimi. De fericire, bineînțeles, că doar nu de tristețe. Oameni frumoși, prieteni, foști și actuali profesori, rude, toți au primit vestea cu mare entuziasm și cu brațele deschise, m-au susținut și încă mă susțin în ceea ce vreau să fac, îmi sunt alături și, evident, fără ajutorul lor clar n-aș fi ajuns aici. Prieteni dragi, of, cât de multe le datorez eu lor. Nu știu dacă am să le pot mulțumi vreodată pentru faptul că m-au tot suportat când îi băteam la cap și le rugam să-mi zică, în detaliu, cum e cartea, ce le place, ce nu le place, chestii dintr-astea, chichițe mici. Am eu o fixație, să-mi fie cu iertare.

Sar peste unele aspecte, că mi-e cald, și am să vă povestesc experiența primei mele lansări. Eu, Doamne, cu probleme de vorbit în public - nu-mi place să fiu în centrul atenției, când eram mic eram foooooarte timid, lucru care a trecut odată cu timpul - a trebuit să vorbesc în fața unui grup neașteptat de mare de persoane, deși am încercat s-amân rândul meu pe cât posibil. Hihi! La lansare am observat multe figuri cunoscute (unele neașteptate) dar și numeroase pe care nu le-am mai văzut niciodată. Lucru care mi-a întregit fericirea și, de altfel, mi-a dat și mai multe emoții. Gândul că acele persoane au venit să-mi fie alături, să mă susțină, rupându-și din timpul lor neprețuit - și, serios, au fost destul de mulți - mi-a dat palpitații și emoții groaznice. Dar, credeți-mă, e un sentiment de nedescris. De nedescris, vă spun. Să vezi atâția oameni cu care împarți aceleași plăceri, tabieturi, să vezi foști profesori care știi că te-au îndrumat și, Doamne, cât respect am eu pentru profesori, să vezi prieteni dragi că-ți zâmbesc și te felicită, îți spun că totul o să fie OK, te îmbrățișează, iarăși te felicită, se bucură alături de tine și sunt mândri de realizarea ta. Pentru mine, drept să vă spun, a fost mult, o bucurie așa imensă nu m-a mai încercat niciodată. Una dintre cele mai frumoase zile din viața mea!

Doamna blondă de mai sus este fosta mea doamnă profesoară de limba și literatura română. Este, pentru mine, o femeie model, este un ideal de sensibilitate și de puritate, nu știu cum să vă spun, este una dintre cele mai interesante, mai frumoase femei pe care le-am întâlnit vreodată, lucru ce se relevă și în talentul dumneaei de-a scris, de-a simți. Încă o dată, este de prisos să folosesc cuvântul, nu pot contura un astfel de om doar cu niște litere, pentru că un astfel de om se simte, nu se teoretizează. Ea, alături de soțul ei (care a fost și moderatorul lansării) au vorbit despre romanul meu, Toate sfârșiturile sunt la fel, iar emoțiile au tot crescut, au tot crescut, au tot crescut. Oamenii frumoși „se văd de la o poștă”, dar pe oamenii minunați îi simți în aer. M-am bucurat din suflet că au fost prezenți și au făcut din acea seară, deja de neuitat, una și mai frumoasă.
Evident, a venit și rândul meu să vorbesc. Cuvinte puține, dat în bară, habar n-am, alții mi-au zis că a ieșit mai super decât nu mă așteptam, dar, vai, ce-i culmea, e că eu am vorbit acasă singur, bineînțeles, în fața oglinzii, și vorbeam cursiv, fluent, îmi ieșea. Ce să mai, de față cu optzeci de oameni chiar nu poți să n-o dai în bară. Dar, în fine, a trecut, m-am bucurat, m-am simțit bine, sănătoși să fim și să ne bucurăm de lectură, de frumos. Nu?

Nu știu ce să mai spun. Nu pot spune mai multe, pentru că... nu prea-mi place să vorbesc despre mine. Vă las să descoperiți, să mă descoperiți citind romanul Toate sfârșiturile sunt la fel, îl puteți cumpăra de AICI, de pe site-ul dragilor de la Librex, sau puteți să mă contactați în privat, pentru un exemplar cu autograf. Cu mare drag! :) Vă mulțumesc din suflet pentru felul în care ați primit romanul și pentru tot! S-aveți numai lecturi minunate și pline de învățături!

PS. Mulțumesc frumos Alexandra Ali pentru prezență, ai o fetiță splendidă, Cristina Buburuzanu (îți sunt dator cu un pix) pentru pozele frumoase și surpriza plăcută, Mere, pentru poze, Cătălinei (fata de mai jos) pentru c-a vorbit așa frumos despre roman. Ce să mai, vă mulțumesc tuturooor și vă-mbrățișez! :)



Spune-mi



mă privești cu ochi pierduți, ai crede că-i greșit
și mi-ai spune că-s vinovat, nedrept,
dar ce-i corect în iubire, în sentiment,
te-aș întreba,
ce-i corect?

știu că după n-ai zâmbi, n-ai râde,
te-ai gândi că asta chiar nu-i bine,
că-i greșit, că nu-i așa,
dincolo de pereți îs oameni mari,
să nu ne-audă.
noi, acum, devenim ca ei - adică mari:
asta-i corect?

aș lăsa capul pe perna împărțită-n ore rămase,
dimineața mi-ar acoperi pielea cu un singur miros,
tu pe partea cealaltă, cu fața către un vis doar al tău,
și-aș vrea să te trezesc, trăgându-te de oase,
ș-apoi te-aș întreba, dacă te vei fi trezit:
ce-i corect în iubire, ce-i corect?

„Eria. Dezvăluiri” de Gabriélle Güvenel- Recenzie

Editura: Celestium
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 236

Născută în anul în care Michael Jackson lansa Thriller, mama unui băiat minunat (rockstar wannabe, actor extraordinaire, Martin), a unei vizsle demente (Aiko) şi a uneia dintre cele mai cuminţi pisici în viaţă (Sauron), Gabriélle Güvenel, fotograf profesionist în restul timpului, îşi face debutul literar cu Eria. Dezvăluiri.
Și ideea e că, zău, chiar o face bine. Am să trec de partea în care vă spun că Gabriela este o tipă super, glumeață, este amuzantă și genul ăla de om pe care vrei să-l ai alături pentru că-ți dă așa o stare de bine, te face să râzi - când o vezi, ai certitudinea că e un om de treabă care chiar îți merită atenția. Din ce am vorbit cu ea până acum, asta mi-e impresia. Și n-o prea dau în bară la capitolul ăsta, credeți-mă. 

Să vorbesc despre carte? Bine, am s-o fac. Este de prisos să spun că eu nu prea citesc fantasy, SF, chestii dintr-astea mai întunecate, gotice, să le zic așa, dar cartea asta pur și simplu m-a dat peste cap. Pe cuvânt, frate, am citit-o și nu știam cum trec paginile, cum trec prin acțiune. Citeam și aveam impresia că mă uit, de pe margine, la un film, cu un bol de fistic lângă mine, și tot mă uit, mă uit, mă uit, și uite c-am ajuns la final și nu mai am răbdare să citesc și următoarea carte. Așa că, donșhoară, Gabriela, ce-ar fi să te grăbești? Ai aici oameni carte te-așteaptă. Întru celestiuneală, știi tu. Da, pentru că acest roman face parte dintr-o trilogie, din câte am înțeles, iar autoarea a dozat totul așa de bine încât să aibă de unde să tragă și alte două cărțulii. Încă un punct pe care aș vrea să-l notez: nu prea-mi plac cărțile care se întind pe mai multe volume (aici îmi vine în cap cartea aia a lui Jennifer L. Armentrout, adică seria, Lux, care cică are șase volume - pentru Dumnezeu, asta-i pură strategie de cumpărare), dar abia aștept să citesc ce-o să se întâmple în continuare. Abia aștept!

Intrând puțin în acțiune, deși nu prea-mi place niciodată să fac asta, Eria este o fată ajunsă într-un centru de plasament, căreia într-o zi soarta îi surâde (hehe, și-n ce fel) când i se ivește ocazia de a fi adoptată. Mama Adele, fără pic de umanitate, o plasează numaidecât noii familii. Iar, de aici, totul pornește într-un joc nebun, apocaliptic, plin de întuneric, în care nimic nu se va dovedi ceea ce este. Creaturi ciudate, întuneric, persoane care apar și dau totul peste cap, obiecte mistice și ciudate, ritualuri oculte, și mai mult întuneric, și mai mult mister, thriller, groază, cuțite, morți, foc, fum, iarăși întuneric - Doamne, cartea asta e nebună, e sărită de pe fix, dar atât de pe placul meu a fost încât chiar și eu am rămas surprins. Intriga e bine consolidată, are o coloana vertebrală sănătoasă, să-i zic așa, deci autoarea știe cum să-și plaseze personajele în cadrul acțiunii, ceea ce nu relevă decât un talent scriitoricesc aparte. Acum, serios, am încercat să citesc fantasy-uri care chiar se vând, dar le-am abandonat foarte rapid. Nu știu, nu mi-au plăcut, mi s-a părut că autorii ba cad într-o extremă, și-mi vorbesc despre nemurirea sufletului în Nirvana, ori cad în cealaltă extremă, care mă face să mă întreb dacă autorul ori era beat, ori fumat. Una din două. Ei, bine, la Gabriela, cred că a avut puțin din amândouă (evident, într-un mod subtil și glumeț) ceea ce a dus la un echilibru a ceea ce a scris: yin yang, asta a avut ea, pentru că dacă pui într-o balanță partea „umană” a ceea ce a scris, cu partea „fantastică” (cu tot ce înseamnă ea), talerul o să fie undeva la mijloc, indicând un singru lucru - talent.

Și-am ajuns unde am vrut: la Eria. Mama ei de Eria! Așa personaj, Doamne! E tipologic, fastuos, e plin de umbre și lumini, e complex, e abstract, nebun, ciudat, curajos - este o Xenă, să-i zic așa, o gramazoană cu bocanci negri și pantaloni din piele, cu păru' prins la spate și nebunii în cap. Fraților, deci un așa personaj nebun n-am mai întâlnit în nicio carte. Ruptă din realitate, Eria este tipul acela de războinic într-o lume în care moartea însemană ceva de-o secundă, în care pericolul pândește la fiecare colț. Eria e o luptătoare, e un personaj care caută binele și rezolvarea conflictului. Dar, dincolo de asta, are și ea plăcerile ei mai puțin ortodoxe, care aduc un plus copios acestui roman. Doamne, cât îmi place de Eria, că abia aștept să mai citesc despre ea. Hai, mă, Gabi, scrie odată! Te implor! Tare Eria asta, mai trecem pe la ea.

Echilibru, asta se observă la Gabriela. Deși mai folosește cuvinte murdare, astea-s întocmai pentru a contura caracterul despre care vă vorbeam al Eriei. Replici amuzante, fragmente introspective (evident, asta erau un must, adică o altă bulină albă), mister, nebunie, frică și teamă, schimbări de situație care dau totul peste cap, încerci să cobești ce-are să urmeze dar este pur și simplu imposibil să reușești - ceea ce nu face decât să sporească plăcerea lecturii. Gabriela, ea, fotografa, dă un clic realității și transpune pe hârtie o creație fascinantă, plină de mister. Învăluiește realitatea cu un giulgiu umbros, iar soarele luminos, cândva, acum capătă nuanțe cenușii, de moarte. Brrr! Scriitura este exact cum trebuie unui asemenea roman: nu tu plascizantă, plină de metafore, epitete, de culori locale și pregnanțe pițiponcanizatoare, să le zic așa, ci lejer, simplu, relaxant, iar acțiunea parcă ar curge de la sine, te lași purtat de fluxul cuvintelor ș-ajungi la pagina ultimă, cu buza în sus, întrebându-te ce-are să mai urmeze. Ei, bine, eu mă-ntreb, dar abia aștept să-mi răspundă Gabi, hai mă Gabi, odată la întrebare! Una dintre cărțile mele preferate citite anul acesta, fără niciun subiectivism. Zău!

Puteți cumpăra romanul Eria. Dezvăluiri de AICI, dacă v-a captat atenția, sau chiar de la autoare, contactând-o pe Facebook. Mulțumesc autoarei pentru roman. Un debut promițător, te felicit, ești tare, cool, you rock, știi tu, ș-abia aștept să văd ce-ți mai poate scăfârlia! Hai, felicitări, toate bune și ai grijă de Martin. Spor la lecturi frumoase și să citiți ce vă place! 

„Nordul” de Ioana Nicolaie- Recenzie


Editura: Paralela 45
Număr de pagini: 111
Rating: 5 din 5 steluțe
Autor: Ioana Nicolaie

Ioana Nicolaie, născută pe 1 iunie 1974, a absolvit Facultatea de Litere a Universității București și cursurile de masterat ale aceleiași facultăți. După absolvire a lucrat în învățământ, în presă și în domeniul editorial. A debutat cu volumul de versuri Poză retușată (Cartea Românească, 2000) în urma câștigării concursului de debut. Au urmat: Nordul, Credința, Cerul din burtă, roman declarat „Cartea lunii iulie” de revista Orizont și nominalizat la Eastern European Literature Award, „Cenotaf”, „Aventurile lui Arik” și O pasăre pe sârmă. Cărțile sale au fost nominalizate la premiile ASPRO, la premiile Asociației Scriitorilor din București și la premiile revistei Observator Cultural.

Aseară, de la ora douăzeci și unu, m-am bucurat de poezie cam o oră și ceva. De poezie bună, vreau să zic. Pur și simplu am citit, am subliniat, am conturat, am încercuit, am scos în evidență ceea ce mi-a plăcut (vreo unșpe' poezii), am făcut fețe zâmbitoare, fețe triste, surprinse. Pentru că, vă rog să mă credeți, Ioana Nicolaie atât de bine se pricepe încât chiar e imposibil să nu-mi placă. Atât timp cât ale ei poezii rezonează cu mine, cu emoțiile și sentimentele mele, o includ cu merit enorm și cu desăvârșire printre autorii mei preferați aflați încă în viață. Recunosc, totul a început cu Cerul din burtă (recenzia aici, una dintre cele mai bune cărți citite vreodată) - carte pe care am recomandat-o tuturor imediat ce-am terminat-o de citit, de asemenea, tot într-o singură zi -, pentru că am descoperit în scriitura Ioanei Nicolaie nu neapărat emoție, lirism, ci am descoperit viață transpusă în versuri, am descoperit acel ceva pe care îl cauți într-o poezie și care te face, în sfârșit, să trăiești scriitura. E, nu știu, o chestie a fiecărui cititor: să te regăsești în ceea ce citești. Mie, unul, cărțile acestea îmi plac, cărțile care îmi fac interiorul să licărească, să pâlpâie chiar și la un singur cuvânt. Iar când totul este scris și într-o manieră talentată, ei bine, atunci e imposibil să nu iubesc cartea respectivă și s-o recompensez cu cinci steluțe. 

Să vorbesc despre volumul de poezii Nordul? Am să-ncerc, doar, pentru că mare lucru nu pot pune. De ceva timp, citesc poezie foarte multă. Ana Blandiana, Stănescu, Blaga, puțin Barbu, Gabriela Chiran, Ioana Nicolaie. Nu numai că citesc, dar și vorbesc despre. Vecina mea e înnebunită, la fel, după cum scrie Ioana Nicolaie, așa că de fiecare dată când ieșim ori vorbim despre poezie, despre cărți, despre cât de mult ne place Tatiana Stepa, despre ce mai citim, ori vorbim despre lucruri dintr-astea ciudate ale vieții. Suntem noi, așa, mai ciudați. Dar, oricum, revenind la volumul acesta, pot să vă spun doar că Ioana Nicolaie se pricepe să dea forme obiectelor, să dea o măsură felului în care scrie. Ea nu numește, ea nu oferă pe tavă cititorului emoția ei, ci se maschează după metafora versului, după atmosfera desprinsă din suflet - dar, atenție, nu conturată -, își ascunde ochii între spațiul dintre cuvintele poeziei. Surprinzându-și propria autobiografie, undeva în Sângeorz-Băi, orășelul natal, alături de cei unsprezece frați ai săi care apar pe ici-colo în unele versurile, cu figurile părintești prezente în poezii, Ioana Nicolaie nu mai pledează pentru frumosul creației, pentru plasticizarea spațiului și a versului, ci pune accent pe adevăr, pe reconstituirea piesă cu piesă a spațiului în care ea, ca om, s-a desăvârșit și a crescut. Vorbește despre zile, despre școală, despre prieteni, iubiri, despre ore nedormite și învelite în dimineață, vorbește despre ceea ce anii apuși în limbile ceasului au însemnat. Și, Doamne, cât de frumos îi iese!

O lectură realistă, veridică, cu tangențe în viața autoarei (de altfel, cred că orice scriitor își trage firele creației din propria-i realitate, fie ea trecută sau contemporană), Nordul este un volum de poezii pregnant, misterios, profund, pentru că autoarea își interiorizează sentimentele, nu le bruschează numindu-le, nu anihilează plăcerea de a contura exact ce simte, versurile plasează și mai puternic în obscur ceea ce Ioana Nicolaie vrea să spună. De aici, zic eu, plăcerea lecturii, această confuzie a identificării unui sentiment anume, că citești poezia, o vezi, o simți, e negru pe alb, iar apoi încerci să vezi dincolo de ea și să treci în mintea autoarei. E o chestie de perspectivă de la un cititor la altul; mie, de multe ori, nu-mi place să știu ce-a fost în capul unui scriitor când a scris ceva anume, mă mulțumesc doar să citesc, să mă bucur, să trăiesc și să-nchid viața romanului apoi între coperți. Mă gândesc că dacă aș încerca să descopăr, să mă migălesc cu explicații, aș distruge totul. Ei, aici mă cam lovește Blaga - tre' să recunosc, îmi place foarte mult. Așa-i și cu poezia Ioanei Nicolaie: ea-și transcrie cotidianul în vers, dar dincolo de a fi o biografie, o autobiografie, poezia ei este emoție și trăire, viață și sentiment.

mi-e frică să rătăcesc/ în mulțimea nopților identice/ în duhoarea subsorilor lor/ mișunând de vietăți transparente/ și mi-e frică de moarte/ mi-e frică s-o aștept știind că e/ scheletul funinginii pe care/ zi de zi îl respir” (strofe din poezia Acum); drept să vă spun, când am citit aceste versuri le-am trimis la vreo doi prieteni cărora știul că le place poezia. Nu vă spun că m-au rugat să lee spun unde pot găsi și ei cartea, hehe. Versurile de mai sus reflectă creația autoarei, felul în care subjugă realitatea într-o manieră atât de liric: se poate observa o claustrare în omenirea transparentă, lipsită de esență, în omenirea superficială, de suprafață, care uită să mai fie profundă, taciturnă. Frică, teamă, disperare, un mișun al șarpelui într-o noapte prelungită a vieții, undeva în sus pe scheletul toxic al funinginii, pe care zi de zi îl respir - e un dans al nebuniei, al morții, un preludiu a unui timp care frânge aripi, sufocan în duhoarea subsorilor. Chiar nu știu ce să mai zic, rătăcesc printre rândurile acestea pentru că simt c-o dau în bară, nu spun nimic cum ar trebui s-o fac. Trebuie doar să înțelegeți: citiți poezia, citiți-o, e păcat că poeții fac mici stupulețe și se citesc doar între ei - poezia este un glas care vrea să se facă auzit. Poezia este, cum să zic, minunată! Credeți-mă! „dacă te-ascunzi pe sub pături/ să scapi de vânătăi neînțelese/ în ceaunul minții tale/ statornice ele o să tot crească”, iar cu asta pun punct, că iar îmi vine cheful să citesc și-o să mă trezesc din pat pe la doișpe'.

Îmi place poezia. Îmi place cum scrie Ioana Nicolaie - cu emoție, cu trăire, cu patos și cu dăruire. Talentul îl are, este desăvârșit. Mai multe nu pot spune, e de prisos. S-aveți parte de lecturi frumoase, de poezii bune, de cărți care să merite și tot ce doriți - acum citesc O pasăre pe sârmă, deja îmi place! Zi frumoasă!
 

sâmbătă, 26 decembrie 2015

Un loc pe raftul meu (XXIX)

Salutare,

Nici nu știu cum să încep. Cred că o s-o fac prin a-mi cere scuze pentru nesăbuita-mi absență de pe blog, de pe paginile de Facebook, dar îs pur și simplu pe o mie de cărări – cu doar doi pași. Pe cuvânt, îs prins cu de toate: învățat, mergi acolo, fă acolo, drege asta, mai mergi și-n partea cealaltă, musafiri, gălăgie, că abia reușesc să citesc puțin. Spre exemplu, azi n-am citit deloc, deloc. Și mai târziu mă apuc de învățat la biologie. Și, de asemenea, aseară am adormit cu cartea de bio în mână. Doamne, BAC, admitere, ce-o să mă fac? Chiar am nevoie de zece Andrei. Și mai mulți, dacă se poate.

Totuși, pentru că mereu există un totuși, vă pot spune că simt în stomac ceva foarte ciudat, ceva ce cred că e o fericire enormă. Iar fericirea aceasta e adusă de romanul meu, Toate sfâșiturile sunt la fel, și de felul în care acesta a fost primit. Doamne, nu-mi vine să cred, dar uite că am făcut-o și pe asta. Vă spun, încă nu realizez, țin cartea în mână și nu-mi vine să cred că scrie numele meu pe ea. Dooooamne! E minunat sentimentul, vă jur. O să fac o postare în care să spun mai multe.

Dar, în fine, luând-o de la un capăt, aici o să mă laud cu cărțile care au mai poposit pe rafturile mele. Nu știu cât de multe îs, dar îs frumoase. Iată-le!


Cartea aceasta mi-a adus-o o prietenă la lansare. Mersi, Turcea! (smirk)


S-o încercăm, de ce nu?! Pare interesantă.


Carte ieftină, titlul interesant. De ce să n-o cumpăr?


Trebuie să încerc și ceva de Cioran. M-am tot ferit de el!


E superbă coperta, nu? :) Am mai citit de la aceeași autoare Oameni, îngeri și demoni și mi-a plăcut foarte mult. Sunt sigur c-o să-mi placă și această carte.


Persoana care mi-a dat cartea a spus că involuntar s-a gândit la mine când a văzut-o. Știe că-mi place muzica fado și de asta. Și, culmea, pe personajul principal îl cheamă Andrei.


Autori români, cărți ieftine. Îmi place această colecție, așa că am zis să le dau o șansă.


Primită la Secret Santa, ediția Booktube. Mersi, Oana! (hug)

Mă intrigă titlul, așa că am zis să-i dau o șansă.


Am primit acest roman, dar îl mai am o dată. Așadar, probabil o să-l dau la schimb sau o să fac un concurs. Sau, poate, cadou cuiva. Dacă sunteți interesați, aștept să-mi scrieți. Oricum, vă spun că este genial, una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta, recenzia aici.


Cartea. Asta. Este. Genială. Credeți-mă, eu nu citesc fantasy, SF, stuff, dar ce scrie aici e pur și simplu minunat. Chiar merită! Merci, Gabi, pentru cărticică!


Uite că-mi așez și cărticipa mea în bibliotecă. Doamne, este minunat!

Cam acestea sunt cărțile care au poposit la mine pe rafturi zilele astea. Voi cu ce vă mai lăudați, dragilor? Să aveți un Crăciun minunat, mirific, plin de împliniri, cărți bune, ceai, prieteni! :)

vineri, 18 decembrie 2015

”Starters” & ”Enders” de Lissa Price- Recenzie


Editura: Trei
Număr de pagini: Starters (390), Enders (312)
Traducător: Mihai Dan-Pavelescu 
Rating: Starters (5 steluțe), Enders (5 steluțe)  

Lissa Price a fost distinsă cu numeroase premii, iar cărțile ei s-au bucurat de un succes internațional răsunător, fiind comercializate
în peste 30 de țări. Locuiește cu soțul ei în California de Sud, continuând să scriu și să se bucurie de lectură.

În urma războiului biologic care a decimat locuitorii de vârstă medie, Los Angeles-ul a rămas populat doar de tineri şi... bătrâni. Ca să facă rost de bani pentru a-şi ajuta fratele bolnav, Callie, în vârstă de şaisprezece ani, face un pact periculos: merge la Banca de Corpuri şi acceptă să îşi închirieze trupul unor bătrâni înstăriţi care plătesc pentru a redeveni, chiar şi pentru scurt timp, tineri. 

Iar sinopsisul de sus a fost îndeajuns de intrigant încât să vreau să citesc aceste cărți. De fapt, trebuie să recunosc, coperțile m-au atras încă de când a apărut acest roman. Totuși, cum nu prea mă dau în vânt după acest gen SF, distopic, fantasy urban sau cum s-o mai chema, n-a fost o prioritate lecturarea Lissei Price. Dar am zis să-mi iau inima în dinți, să ies din zona mea de confort, să încerc ceva relativ nou pentru mine. N-aveam nimic de pierdut, așa-i? Și, oricum, știam că are să fie o lectură ușoară, așadar perfect potrivită pentru perioada din timpul școlii care făcea uz de resursele mele fizice și, hehe, chiar psihice. 

În fine. Am să recenzuiesc ambele părți în aceeași postare, atât Starters (primul volum) cât și Enders (al doilea volum), pentru că e inutil să fac acest lucru separat - la o adică, mi-ar fi chiar imposibil să nu devin redundant și recursiv în recenzie, așa că n-are rost. Starters ne introduce într-o lume destul de bizară, o lume a polurilor opuse: o lume formată doar din tineri și bătrâni, populația mijlocie fiind distrusă în urma unei arme biologice. Bun, ăsta-i un mod foarte interesant de a construi o carte, și știu că înainte de a începe să citesc cartea mi-am zis că, pe bune, am să-i dau 5 steluțe acestui roman dacă autoarea nu-și va fi irosit ideea inovatoare. Și, da, chiar i-am dat 5 steluțe, și-am vă să spun și de ce. În general, ideea romanului este destul de simplă, cu tentă clișeică (motivul alesei, să-i zic așa), iar acțiunea uneori parcă trunchiată, dar asta nu deranjează - dimpotrivă, dă o tentă foarte ușoară lecturării romanului și chiar te prinde. Callie, o tânără pregătită să facă sacrificii pentru a-și proteja fratele, își va vinde corpul acelor bătrâni care nu se mai pot bucura de catifelarea sau frumusețea propriilor lor piei, fiind luată de pe stradă și, înainte de a fi viabilă pentru comercializat, supusă unor proceduri destul de ciudate: „mi-au făcut tratamente cu lasere, m-au dezinfectat, m-au înălbit, m-au lustruit, m-au depilat”. Bătrânii își fac toate nevoile cu corpul donatorilor, pur și simplu, au întâlniri, râd, bârfesc, chestii dintr-astea, sau pur și simplu simt nevoia să fie într-un corp mai tânăr, fără a face vreo treabă anume. La o adică, își permit. Dar, odată cu această alegere, Callie începe să cunoască o lume care înainte era limitată doar de bezna unor geamuri ferecate cu zăvoare și gratii, o lume în care moartea este ceva de o secundă, iar pericolele se nasc la fiecare pas: „Trecuse mult de când nu mai fusesem fericită. Trecuse mult de când viața nu fusese decât gloss de buze, muzică și prietene prostuțe. Trecuse mult de când grijile mele principale fuseseră dacă vom da test la școală sau dacă-mi uitasem tema pentru acasă. Acum mă interesa mai degrabă să fiu în siguranță, liberă și vie.” De fapt, chiar stai și te gândești, o simplă fetișcană de șaișpe' ani, într-un univers distopic, cum de are puterea să treacă prin atât de multe: să-și piardă propria identitate, să-și vândă corpul, să-și plângă fratele bolnav, să se despartă de proprii prieteni întru sacrificiu pentru bunăstarea altora, să-și piardă părinții. Cu desăvârșire un destin dramatic, dar Callie este, cum să-i zic, o adevărată luptătoare într-o lume dominată de minciună, de teroare, de supunere și moarte.

O întâmplare ciudată. Într-o zi, după ce în corpul ei fusese un Ender, un bătrân, Callie se trezește cu un pistol în mână și cu o voce care îi spune să-i urmeze indicațiile. Așadar, cineva are de gând să-i folosească corpul pentru a ucide, pentru a distruge și anihila. În scopuri brutale, mortale, nedemne. Nu vreau să văd dau mai multe detalii, vă spun doar că-i de urmărit această parte a acțiunii plină de mister. Bine, eu tot am încercat să cobesc care-i treaba cu vocea din cap și unde convergă toate acțiunile personajului principal, dar n-am reușit prea bine să-mi dau seama - ei bine, de aici îmi dau seama că într-adevăr scrierea este bună, deoarece nu numește misterul. Viața lui Callie e plină de secrete ciudate și inexplicabile, dar o rază de speranță își coboară căldura atunci când fata întâlnește un băiat care pare să-i stârnească un sentiment de siguranță. Totuși, aparențele mereu înșală, iar într-o lume dominată de atâtea lucruri ciudate nimic nu este ceea ce, într-adevăr, pare a fi. Prima parte a romanului pune accent pe cunoașterea personajelor, sublimarea intrigii și, implicit, a acțiunii consolidată pe intriga destul de sănătoasă și plină de alertă. Mi-a plăcut, zău! 

Pofta de mâncare îți dispare atunci când afli că al tău corp a fost închiriat de către o asasină. Și că, probabil, vei fi ucisă și tu.

Al doilea roman, Enders, mi-a plăcut cu o steluță mai puțin decât primul, asta pentru că mi s-a părut ușor plictisitor, dar ideea în sine a fost la fel de frumos dezvoltată și utilizată de către Lissa Price. Destinele, minciunile, secretele din primul roman, Starters, se întind și în al doilea, aducând cu sine repercursiunile aferente. Nevoită să mintă, la început, pentru propria ei siguranță și pentru siguranța celor apropiați, Callie își va da seama că trecutul niciodată nu stă într-un loc, ci mereu se răsfrânge asupra viitorului și prezentului, dezvăluind secrete care, mai degrabă, ar fi rămas pentru totdeauna secrete. „Este înfricoșător să nu știi ce ți-a făcut corpul în lipsa absenței tale”, spune Callie la un moment dat. Într-adevăr, chiar m-a încercat un exercițiu de imaginație, dar n-am ajuns prea departe, n-am vrut să fac asta. Este, de fapt, halucinant.
Callie este urmărită de o ființă ciudată care-i intră în psihic și nu-i dă voie să fie liniștită, deși, aparent, Enderii nu vor mai fi putut să-și manifeste controlul asupra Starterilor. Cine e această creatură ciudată care-i bântuie visele, strecurându-se în ecourile morții, ale tenebrelor întunecate? Planul Enderului suprem este să transforme Starterii în donatori permanenți, astfel încât aceștia să nu se trezească niciodată.Vor reuși? Ce se va alege de Callie, de prietenii ei, de fratele ei? Interesant, mie mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut, 4 steluțe i-am dat.

Acțiunea romanului nu este deloc grea. De fapt, parcă este prea ușoară, frazele curg de la sine, mister, alertă, fugi, fugi, încerci să-ți dai seama care-i faza, apar personaje, dispar, arme noi, arme necunoscute și cu efecte ciudate, surprinzătoare, morți neașteptate, voci care nu-ți dau pace, trecut care năvălește în prezent ca un val, personaje care ascund lucruri, secrete și minciuni, răutate, dorință de faimă, bani, putere, chestii electrice, totul dozat într-un echilibru foarte bine gândit de către Lissa Price. Într-o măsură, mi-a plăcut și ideea cu transmutatul corpurilor: cu fire înrădăcinate în realitatea noastră, Lissa Price descoperă povestea omului care-și pierde identitatea, mai ales atunci când țelul său este să arate precum o altă persoană - atât la exterior, de ce nu, cât și la interior. O bulinuță albă, astfel, că într-o asemenea poveste am găsit și idei de genul acestora.

În concluzie, eu zic că a meritat într-adevăr s-o citesc pe Price. O scriitură bună, relaxată, liniștită, misterioasă, cam tot ce presupune ceva de 5 steluțe - și SF, pe deoparte. „O poveste inteligentă, inventivă, care te ţine în alertă!”, afirmă, Dean Koontz, iar, după cei de la Kirkus Reviews, „răsturnările de situaţie se ţin lanţ, nu veţi avea timp să respiraţi. O lectură intensă, superbă, tulburătoare... cu un final care va răsplăti cititorii”, „plin de adrenalină! Fanii Starters vor fi înrobiţi!” - Booklist. Le mulțumesc enorm celor de la Compania de Librării București pentru acest roman minunat. Vă recomand cu drag site-ul lor online, dacă doriți să cumpărați cărți la reduceri foarte bune și de nerefuzat. De asemenea, în perioada aceasta, dacă folosiți codul CRACIUN2015 aveți o reducere de 5 lei la orice produs comandat, iar prin Poșta Româna transportul este GRATUIT. Puteți cumpăra Starters și Enders de AICI, cu o reducere de 25%. Lecturi plăcute să aveți și să citiți numai cărți bune.

Curând revin cu un top al cărților citite anul acesta, făcusem unul undeva pe la jumătatea sa. Lansarea romanului meu, Toate sfârșiturile sunt la fel, va avea loc în Iași pe 20 decembrie, duminică, la ora 17. Dacă aveți timp s-ajungeți, v-aștept cu drag. Așa mari emoții am, Doamne!

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Un loc pe raftul meu (XXVIII)


Salutare, dragii mei!

Ce mai faceți? :) Eu sunt bine, da, supraviețuiesc, încerc și eu să mă prind cu ce se mănâncă viața, of, n-aveți idee ce groaznic e în clasa a doișpea, atâta stres, atâtea chestii de făcut, is a must, atât de puțin timp liber. Nu vreau să vă descurajez, doar să fiu realist și să vă spun că e o perioadă groaznică, groaznică, groaznică.

Dar, bineînțeles, timp de cumpărat cărți mereu există. Îmi pare rău că n-am mai trecut pe blog, am ceva cărți care așteaptă recenzate și sper ca în perioada viitoare să mă ocup și de ele, vai, că mi-e rușine să le las așa, nu se poate. În altă ordine de idei, Doamne, Doamne, cartea mea o să apară în curând, miercuri iese de la tipărire și, tadaaaa, o s-o țin în mână. Duminică, 20 decembrie, am lansarea la Cărturești, în Iași, și așa emoții am, nu vă vine să credeți, fiindcă s-au anunțat multe persoane c-ar veni, emoții, emoții. Vineri am trecut prin Cărturești și mi-am văzut afișul pentru lansare! Nu vă pot descrie în cuvinte cât de frumos a fost, ce trăiri m-au încercat. E, așa, o certitudine ciudată, dar te gândești că numele tău, în fine, poate-nseamnă ceva. Înțelegeți voi. Să n-o mai lungesc, să fim fericiți, să mă laud, iată ce cărți mi-am mai cumpărat.


Nu mi-aș fi cumpărat această carte dacă n-ar fi fost din colecția Clasici Litera și, bineînțeles, dacă n-ar fi avut coperta asta genială. Este teatru, și eu nu-s așa mare fan Caragiale, adică, vreau să zic, teatru în sine. Vedem ce-o fi!


N-am auzit de cartea aceasta, însă de Răzvan Petrescu s-a mai discutat. Pare interesantă și intrigantă, abia aștept s-o citesc.


Romanul acesta are o copertă pur și simplu minunată. Au început să-mi placă foarte mult cărțile din această colecție de la Polirom, îs super, atât la conținut cât și la suprafață. Iar cartea de față, Vulpea albastră, chiar sună bine.
 

Este prima carte scrisă de Murakami pe care o așez în bibliotecă. Habar n-am ce-i de capul lui, Doamne, cartea am primit-o la Secret Santa.


Tot la Secret Santa primită, am răsfoit-o puțin, nu știu dacă am s-o citesc prea curând. Dar e gratis, deci, na, cui nu-i plac cărțile gratis?


Titlul m-a fascinat, așa că am zis să-i dau o șansă. E foarte ciudat, știu că mai citisem despre această carte în altă carte, iar apoi îmi notasem numele într-un note în telefon.
 

Am citit cum că acest roman a fost scris într-o singură noapte. Tare-s curios!


Am luat-o la reduceri de pe Libris, mereu mi-au plăcut cărțile care tratează realități criminale.


Ador coperta. Și cartea sunt sigur c-o să-mi placă.


De multă vreme vreau să citesc cartea asta, iar de Black Friday am prins-o la reduceri. 9 lei, parcă, dacă nu chiar mai puțin!


Și, așadar, ce-i mai bun am lăsat la sfârșit. Îs genialeeee! Acum am toate cărțile lui Kate Morton apărute la noi, abia aștept și următoarea carte care, din câte am înțeles, apare anul următor. Așa abia aștept să le citesc și să le descopăr poveștile, Doamne!
 
Astea-s toate. Frumoase, puse-n bibliotecă, șterse săptămânal, răsfoite, pozate, mirosite, pfiu. Voi ce v-ați mai cumpărat, cu ce vă mai lăudați, ce mai citiți? Eu mai am puțin din Enders, nu știu la ce să m-aștept, e ciudățel romanul, dar îmi place. Lecturi faine!
 

vineri, 4 decembrie 2015

Ce-am citit în luna noiembrie


Salutare,

Îmi pare rău pentru absența de pe blog, dar am un program super-mega-gica-ultra încărcat, Doamne, abia-mi mai văd de ce e de făcut pe-aici. Ce-i drept, na, îs a doișpea, nu prea-mi permit să dau cu piciorul. Mă conformez, mă pliez, văd eu cum o scot la un capăt.
Într-o altă ordine de idei, romanul meu mai are puțin și-apare. Cărțile-s la tipografie, undeva pe zece-unșpe o să apară. Așa mă bucur, eh!

În orice caz, vă anunț că pe 16 decembrie, ora 18, va avea loc lansarea în București, la Librăria Mihai Eminescu, iar pe 20 decembrie voi avea lansarea în Iași, la Cărturești, Palas Mall. Dacă aveți drum sau zi liberă, vă aștept cu mare drag să vorbim despre to ce vreți. :) Ar fi o mare plăcere!

Trecând la lecturile mele din noiembrie:
  1. Grey” de E.L. James - 3 steluțe pe Goodreads;
  2. Lungul drum spre casă” de Louise Penny - 5 steluțe pe Goodreads;
  3. Fascinația” de Sylvia Day” - 3 steluțe pe Goodreads;
  4. Cruciada copiilor” de Florina Ilis - 5 steluțe pe Goodreads;
  5. „Arta conversației” de Ileana Vulpescu - 5 steluțe pe Goodreads;
  6. „Până și asta o să treacă” de Milena Busquets - 5 steluțe pe Goodreads;
  7. Portretul vieții unui orfan” de Ionuț Tănase - 5 steluțe pe Goodreads;
  8. „De ce fierbe copilul în mămăligă” de Aglaja Veteranyi - 5 steluțe pe Goodreads;
  9. „Necunoscutul” de Alexandra Gheorghe - 5 steluțe pe Goodreads;
  10. În aerul rarefiat” de Jon Krakauer - 5 steluțe pe Goodreads.
 Cam acestea sunt cărțile pe care le-am citit luna trecută. Acum citesc Fata cu portocale, puțin dezamăgitoare, din cauza faptului că m-am prins care-i treaba cu portocalele. Și cu fata. Voi ce mai citiți, în rest? :) Week-end plăcut și numai bine!