vineri, 30 decembrie 2016

„Într-o pădure întunecată”, de Ruth Ware- Recenzie


 
„De-aș fi plecat atunci. (...) iar cuvântul acela
îmi tot răsună în minte: Crimă. Crimă. Crimă.
Tebuie să-mi amintesc. Trebuie să încerc să-mi amintesc
ce s-a întâmplat. (...) Așadar, pas cu pas, ce s-a întâmplat după?

Editura: Trei
Număr de pagini: 368
Rating: 3.5 din 5 steluțe

Ceea ce ar fi trebuit să fie un weekend distractiv și liniștit undeva la țară capătă proporții sinistre în acest thriller psihologic întunecat și plin de suspans.

Nora este o scriitoare de romane polițiste, care preferă să stea retrasă. Când o prietenă pe care n-a mai văzut-o de zece ani o invită să-și petreacă weekendul într-o casă izolată din pădure, Nora acceptă fără prea mare entuziasm.

Patruzeci și opt de ore mai târziu, se trezește într-un pat de spital, grav rănită, dar în viață, și convinsă că cineva a murit.

Întrebându-se nu „ce s-a întâmplat?”, ci „ce am făcut?”, Nora încearcă să pună cap la cap întâmplările din weekendul care a trecut. Pentru a afla răspunsul la toate întrebările care o copleșesc, trebuie să scoată din nou la iveală acele lucruri despre sine pe care le-ar fi vrut îngropate acolo unde e locul lor: în trecut.

Cea mai bună carte a anului 2015 în Statele Unite. Bestseller New York Times, USA Today și Los Angeles Times.

„Deci e adevărat. N-a fost doar în mintea mea. N-a fost doar produsul morfinei și al izbiturii la cap.
E adevărat.
Mă străduiesc să ridic capul de pe pernă, simțindu-mi bătăile inimii în fundul gâtului, și în stânga mea văd linia subțire și verde tresărind panicată pe ecraul monitorului.
Deci a murit cineva.
A murit cineva.
Dar cine?”

Bun. Voi începe această recenzie prin a-mi cere scuze pentru absența mea de pe blog, însă am început facultatea și nu dispun de prea mult timp liber. De asemenea, imediat intru în sesiune, dar imediat ce trec cu bine peste ea, revin în forță! Și abia aștept. Fără să mă lungesc, cum sunt de altfel obișnuit, trec direct la subiect. Romanul de față, Într-o pădure întunecată, m-a atras imediat prin copertă și prin titlul. Nu știu, pentru mine coperta contează destul de mult, este primul contact cu cititorul. Evident, nu judeca o carte după copertă. Ok, but still! Și am zis, hai, de ce nu, o să-i dau o șansă și o să văd dacă am sau nu dreptate. Parțial, chiar am avut, pot spune că acest roman mi-a plăcut destul de mult, mi-a plăcut pentru că a fost acea lectură care îmi lipsise de ceva vreme, acea lectură ușoară prin care treci ca într-un film - adică, nu dai peste fraze care te fac să închizi romanul și să privești în gol spre tavan, gândindu-te la ce ai citit, nu dai peste personaje care îți dau de gândit (prea mult) prin acțiunile lor; ceea ce vreau să spun este că romanul acesta a fost scris exact pentru a fi ecranizat (drepturi achiziționate de New Line Cinema), și sunt sigur că va ieși un film destul de bun, și am să vă spun mai jos de ce. Am observat, totuși, că este o tentă bizară la toate romanele de acest gen (vezi Fata dispărută, Fata din tren, Înainte să adorm, Second Life, Marile minciuni nevinovate, Obiecte ascuțite), și anume ȘOCUL DE LA FINAL! M-am tot gândit, băi, eu citesc romanul ăsta, îmi fac o idee, dar totul este de prisos - la sfârșit, bagă autoarea un nu-ai-habar-ce-urmează-să-se-întâmple, și pur și simplu rămâi mască-șocat-cu-buza-umflată. Asta apreciez cel mai mult la romanele de genul, și anume momentul ăla de la final când întreg universul tău speculator cade grandios.

„Stau întinsă în cadă și îmi plimb mâna peste toate tăieturile, zgârieturile și vânătăile, simțind cum mi se înmoaie și mi se dizolvă sub palmele mici cheaguri și cruste, încerc să-mi amintesc ce m-a făcut s-o iau la fugă prin pădure, cu mâinile însângerate. Încerc să-mi amintesc. Dar nu știu dacă pot suporta adevărul.”

Am citit romanul acesta în vreo trei zile. Da, știu, e mult, dar e Crăciunul și pot explica. I-am dat 3.5 steluțe, ceea ce e destul de mult, având în vedere că în ultimile luni doar două sau trei cărți au luat 5 steluțe (Legături bolnăvicioase, de Cecilia Ștefănescu, ceva poezii de Ana Blandiana și Spovedanie la Tanacu, de Tatiana Bran). Totuși, raportând la genul romanului, nu acesta este cel mai bun roman citit din această tagmă, însă a fost un roman care m-a antrenat, mi-a dat e gândit și m-a făcut să intru în lumea sa ficțională. Să povestesc, pe scurt, despre ce este vorba? Nu-mi place să fac asta, dar o să vă spun: se iau câteva personaje cu caractere destul de bizare, opuse, fiecare cu convingeri proprii, alea-alea, Nora, Melanie, Nina, Clare, Tom. Vreau să menționez că cel mai mult mi-a plăcut faptul că Nora era scriitoare de romane polițiste, iar însăși ideea ca ea, drept scriitoare, să fie implicată într-un caz de omucidere (că, da, moare cineva), cu toate cunoștințele ei privitoare la asemenea circumstanțe, chiar mi-a plăcut. Aici, autoarea putea s-o dea în bară, for real, însă chiar i-a ieșit treaba! Clare, viitoare soție, vrea să dea o petrecere a burlăcițelor. Cu un motiv destul de ciudat (motivul cheie, de altfel), vrea să le invite la petrecere pe fostele sale prietene din adolescență. Toate bune și frumoase, se-adună la o cabană, băutură, țigări, bârfe, chestii de genul, un joculeț cu Ouija, în care fantoma prevestitoare are un mesaj de transmis: „Crrrriminnnnalo”. Nimeni nu-l ia în serios, na, mai mult ca sigur cineva a făcut o glumă. Dar ce se dovedește acum a fi fost o glumă nevinovată, în 48 de ore are să fie un adevăr brutal.

„Ce s-a întâmplat în casă e doar prima jumătate a poveștii.
Nu e bine să te întorci în trecut.”

Bum! Deodată, Nora se trezește pe un pat de spital, plină de sânge și de echimoze, suferind de amnezie, o suită de imagini neclare, iraționale desfâșurându-i-se în fața ochilor. Ce s-a întâmplat, de fapt? Unde este și cum a ajuns aici? Unde sunt prietenii ei, de ce are impresia că ceva îngrozitor s-a întâmplat? Încetul cu încetul, Nora joacă rolul observatorului ulterior: pe patul de spital, cu groază, începe să-și aducă aminte frânturi din ceea ce s-a petrecut la cabană. O ușă deschisă. Sunet de pași. Un telefon dispărut. Niște mesaje pe care nu le-a scris ea vreodată. Glume subtile. Minciuni scoase la iveală. Gloanțe oarbe. O pușcă. Un sunet îngrozitor. O persoană căzută la pământ. Și muuuuult sânge și întuneric. Apoi, tot ce mai urmează este demascarea criminalului. Dar ce te face atunci când pista este din ce în ce mai largă, și nimeni, decât tu, nu pare a fi vinovatul? Un alt punct care mi-a plăcut, și anume felul în care Nora a știut să analizeze toate pistele, adică toate profilurile persoanelor care au fost la petrecere, pentru a încerca să găsească premisele și motivele unui anumit criminal. Apoi, ajunge în punctul în care ea însăși se pune în ipostaza criminalului. Și, de aici, chiar nu știi ce să mai crezi. Dacă ai fi crezut că X este criminalul, ai să ajungi să crezi că de fapt Y este. Ba nu, Z. Și tot așa. Nu poți rămâne ancorat într-o părere, pentru că talentul lui Ruth Ware este acela de a se juca cu mintea ta. Și-am observat că-i cam place să facă asta!

„- Păi, o să mă străduiesc să țin minte. Dar o să-mi fie greu: în cei douăzeci și unu de ani de când te cunosc, pentru mine ai fost întotdeauna Lee.
Dar nu m-ai cunoscut niciodată cu adevărat, mi-am spus fără să vreau, apoi m-am încruntat.”

Atmosfera romanului este covârșitoare. Nu e de groază, dintr-aia, corbi și fantome și lupi și lanțuri zornăind, dar te ucide, efectiv, prin starea aceea de thriller, de mister, abia Într-o pădure întunecată, a lui Ruth Ware. Ware a crescut în Sussex, pe coasta sudică a Angliei. A avut meserii dintre cele mai diverse: a fost chelneriță, librar, profesoară de engleză și ofițer de presă. Acum, Ruth Ware locuiește în North London împreună cu familia ei. 
aștepți să vezi ce urmează să se întâmple, să descoperi, să descoperi, de asta, tu, ca cititor, ești antrenat, trăiești alături de Nora și încerci să afli toate detaliile, să le pui cap la cap și să rezolvi enigma, cine e criminalul, de ce, cum, unde. Romanul lui Ruth Ware este o lectură obsedantă, cu descoperiri înfiorătoare și reci. Minciuni, secrete care, mai degrabă, rămâneau ascunse, adevăruri spuse prea târziu, regrete, lacrimi, panică și țipete. Totul creează o stare de apăsare, încât îți vine să închizi cartea și să spui ”gata, îmi ajunge pe ziua de azi”. Amnezia, o petrecere a burlăcițelor și alcoolul declanșează tragedia în romanul Într-o pădure întunecată.

„Adevărul este prea crud pentru a-i putea rezista.
Nu. Nu. Nu.”

Eu vă recomand cu drag acest roman. Este o lectură ușoară, care te antrenează și-ți stârnește spiritul de detectiv, o lectură care te ridică și, la un moment dat, dă cu tine de toți pereții! Dar este o durere dulce și pe care o accepți. Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da! Vă doresc, de asemenea, că tot este pe sfârșite anul, să aveți un an nou cât mai frumos, plin de reușite frumoase și de tot ce vă doriți; nu uitați, să nu renunțați vreodată la ceea ce vă face fericiți! :) Așa, cu siguranță nu veți da vreodată greș! Numai bine!

duminică, 27 noiembrie 2016

Ce-am făcut când am tăcut


Salutare,

îmi cer scuze că am mai întârziat pe-aici, însă am început facultatea, drept care îmi este destul de greu să-mi fac timp pentru acele lucruri care, de fapt, îmi aduceau atât de multă fericire. În fine, trebuie să facem sacrificii. Și e greu, foarte greu, cel puțin pentru mine. Încă nu știu dacă asta-i ceea ce vreau eu să fac, dar încerc să-mi așez ordine în gânduri și să văd ce fac. Timpul e un sfetnic bun și o să-mi ofere răspunsurile necesare.

Voiam doar să scriu pe-aici ce-am mai făcut. Nu știu cui îi pasă, dar am să las asta ca un fel de jurnal. Am început facultatea, înainte de toate, acomodarea e nasoală, e destul de greu cu învățatul, trebuie să investesc mult timp (pe principiul „cum-să-dormi-patru-ore-în-opt-ore”), nu mai am timp să citesc, să scriu, să ies la alergat sau altele. Nu știu, poate mă stresez eu prea mult (mi s-a spus), dar alt drum nu văd. În schimb, mi-am cumpărat destul de multe cărți, de Black Friday, am găsit reduceri foarte faine pe Elefant, mi-am luat cam vreo 8 cărțișoare, abia aștept s-ajungă. Am trecut de câte ori pe la sediu, însă era un rând ca la moaște, plus că nu era venit coletul meu. Mai aștept, sper ca pe luni-marți să ajungă, vreau să profit de vacanța de câteva zile (având în vedere că pe 30 noiembrie și 1 decembrie avem liber) și să răsfoiesc măcar o carte. Hm!

Am mai scris puțin. Aproape am terminat al doilea roman, nu vă spun titlul, aștept să fie o surpriză. Momentan suntem în tratative pentru copertă, iar sfârșitul îmi dă puțin de gândit. Dar o facem și pe asta. M-am mai uitat la niște filme, Anna Karenina, Carol, hmm, „foarte multe”, dar parcă nu mă mai pot bucura de un film așa cum o făceam cândva. Nu știu de ce.

Am mai citit poezii, în schimb, îmi plac mult și-mi dau impresia că, at least, măcar citesc. Orice. Chiar dacă nu-mi place o carte de poezii, o citesc fiindcă mai adaug o carte la cele citite; e o chestie ciudată, unii poate o înțeleg.

La facultate am cunoscut oameni foarte frumoși, sincer, mi-am făcut prieteni buni cu care sper să păstrez legătura de acum încolo, oricare ne-ar fi drumurile! :) Colegi de suferință și de întâmplări. Ce-o fi! Nu știu ce să mai scriu, nu am inspirație, am vrut doar să mai șterg puțin praful de pe aici. Vă salut și vă doresc lecturi cât mai frumoase, abia aștept să revin printre voi! Un sfârșit de săptămână minunat, dragilor!

vineri, 4 noiembrie 2016

Experiențele mele de sleep paralysis


Salutare,

Înainte de toate, vreau să-mi cer scuze pentru absența-mi, dar e bazată pe motive obiective: am început facultatea. Și e greu. Destul de greu, de fapt, încât să nu mai am timp de anumite, să le spun așa, „mofturi”. De aceea am să dau mai rar pe-aici, dar să știți că nu vă uit, când am timp vă citesc cu drag și mereu am să fiu aici pentru citorii mei interesați. Cum chef de-o recenzie nu am (deși cărți de recenzat s-au adunat destul de multe), îmi fac curaj să vă povestesc de niște chestii destul de bizare care, de vreo doi ani încoace, în anumite perioade, mi se întâmplă destul de des. 

Nu știu câți dintre voi ați auzit de sleep paralysis. De fapt, eu am fost destul de ușurat când am auzit că și alții știut. De fapt, am aflat din întâmplare de chestia asta. Nu știam că există teorii referitoare la sleep paralysis și ceea ce înseamnă asta. Când mi s-a întâmplat prima dată să am o asemenea experiență, mi s-a părut atât de stranie încât nu am vrut să vorbesc despre ea. Până i-am spus cuiva care, minune, mi-a spus că li se întâmplă și altora. Drept să vă spun, deși sună greșit, m-am simțit foarte ușurat, pentru că eu am crezut tot timpul că ori îs nebun, ori am, Doamne ferește, vreo boală psihică. Dar, așa, să vă spun cum stă treaba de fapt. 

Am căutat o definiție pe Wiki, și mi s-a dat așa: Sleep paralysis is a phenomenon in which an individual, either during falling asleep or awakening, briefly experiences an inability to move, speak, or react. This is a transitional state between wakefulness and sleep, characterized by an inability to move muscles. It is often accompanied by terrifying hallucinations to which one is unable to react due to paralysis, and physical experiences (such as strong current running through the upper body). These hallucinations often involve a person or supernatural creature suffocating or terrifying the individual, accompanied by a feeling of pressure on one's chest and difficulty breathing. Another common hallucination type involves intruders (human or supernatural) entering one's room or lurking outside one's window, accompanied by a feeling of dread.

Bun. Așa. Din definiția de mai sus, vă rog să fiți atenți la asta: „ These hallucinations often involve a person or supernatural creature suffocating or terrifying the individual, accompanied by a feeling of pressure on one's chest and difficulty breathing. Another common hallucination type involves intruders (human or supernatural) entering one's room or lurking outside one's window, accompanied by a feeling of dread.” Nu știu ce părere aveți voi, dar eu simt furnicături pe piele și când citesc acum. PENTRU CĂ TOTUL E ABSOLUT GROAZNIC! Sumând în câteva cuvinte, fenomenul ăsta de sleep paralysis e cam așa: te pui să dormi, liniștit, alea, alea, și efectiv știi că ți se va întâmpla sleep paralysis-ul de dinainte să adormi, pentru că ori simți o chestie ciudată (ca un curent, un impuls, ceva) care-ți străbate corpul, ori ai niște vise foarte ciudate (de fapt, ca niște linii colorate și aglomerate și agitate care ți se proiectează în imaginație). Și adormi. Bun. Apoi visezi. De fiecare dată când am avut un episod de sleep paralysis, mi s-a întâmplat să visez. Și știi, visând, că te vei trezi. Pentru că visele îs ciudate. Cum să vă spun, ori alergi, ori cazi, ori țipi, ori e foarte întuneric și te izbești de chestii (eu, unul, mereu țin minte ceea ce am visat), dar de cele mai multe ori există un anume punct în vis în care te trezești brusc. Și te trezești. Și imaginează-ți, te rog, că te trezești, așa, și pur și simplu NU POȚI SĂ FACI NIMIC, DAR NIMIC, doar să respiri și să-ți rotești privirea în cameră (și, crede-mă, ai vrea să poți închide ochii). Îți vine să țipi, vrei să te miști, abia poți respira, și cred că cel mai groaznic lucru este tocmai acest sentiment de neputință fizică, psihică, pentru că, uneori, simți și o presiune ciudată în coșul pieptului, ca și cum ceva ar călca pe toracele tău și te-ar apăsa spre pat, nu știu cum să explic, Doamne, și ideea că nu poți țipa, nu poți face NIMIC, și vreau să insist pe acest NIMIC, și parcă țipi pe înăuntrul tău și nu te aude nimeni. Și, de parcă n-ar fi îndeajuns, uneori se aude ca și cum o centrifugă (ca o mașină de spălat), ar rula fix la doi-trei metri de tine (distanță neapreciată, metaforică, eufemistică), și ai impresia că o să înnebunești pe loc. Nu știu cum să vă explic, poate o să vi se pară o abureală, minciuni, dar ce rost ar avea? Efectiv, chestia asta nu știu dacă e demonstrată științific, nu prea am înțeles de la ce vine (am să vă explic mai jos, dacă aveți timp și chef să citiți, circumstanțele care m-au făcut pe mine să am această experiență), dar cred că nu este ceva de care aș putea să scap. 

E groaznic să ți se întâmple așa ceva. Iar motivele sunt cam aceleași: 
  1. Pur și simplu ești neputincios, nu-ți poți mișca niciun membru, ai mușchii paralizați, poți doar să respiri și să-ți miști ochii, nu poți să faci nimic, nimic, nici măcar să te concentrezi pentru a mișca un singur deget;
  2. Sentimentul de neputință este înfiorător și groaznic. Ai impresia că în orice moment cineva are să vină să-ți facă felul - bineînțeles, în asemenea circumstanțe, deși deja ești veteran în alte sleep paralysis-ului, îți faci cele mai teribile scenarii. Te temi pentru viața ta, da, să sune amuzant, nu-mi pasă, dar doar conformitatea acestei situații te poate face să înțelegi ceea ce scriu aici;
  3. Ai impresia că nu ești singur. Clar. 100%. Nu poți să stai cu gândul că, eh, lasă, mi s-a mai întâmplat. Poate să ți se întâmple de zece ori în aceeași noapte, dar mereu vei avea aceeași reacție;
  4. Faptul că nu poți striga sau scoate vreun sunet te face să te simți SINGUR AS FUCK.
  5. NU POȚI FACE NIMIC.
  6. Iar sunetul ăla, Doamne, e ca iadul adunat într-un singur loc. (chuckle
Și, în fine, nu vreau să vă sperii. Voiam doar să vă împărtășesc experiența mea. Când mi s-a întâmplat prima dată? Cred că acum vreo doi ani. Îmi aduc aminte că eram în pat, era destul de târziu, și nu puteam să adorm. Eram cam agitat pentru că avusesem o zi plină. Am adormit la un moment dat, însă, în doar câteva secunde, m-am trezit și, destul de confuz, am încercat să mă mișc. Pur și simplu am fost terifiat și șocat și confuz și ce-naiba-se-petrece când nu am putut face acest lucru. Cu imaginația mea de Fenomene stranii & Fiori de groază, emisiuni la care mă uitam ca un obsedat, bineînțeles că am avut niște impresii ciudate, că-s posedat, că ceva vrea să-mi facă rău, bla bla bla. Dada, sună deplasat, dar... Doamne, nu știu cum pot vorbi încât să înțelegeți, ca să nu par un inadaptat-rahitic-oligofren și toate cele. Cine mă crede, să mă creadă, cine nu, asta este! Buuun! Și nu am spus nimănui asta. Apoi, timp de vreo jumătate de an, cred că mi s-a mai întâmplat de vreo două-trei ori. Până anul trecut, când a început clasa douăsprezecea, și efectiv am început să mă obișnuiesc cu această chestie. Mi se întâmpla cam de patru ori pe lună (în medie, o dată pe săptămână, uneori de două ori) să am o experiență de genul sleep paralysis. Pur și simplu, într-o perioadă, am crezut că am probleme psihice, or biologice, lipsă de vitamine, calciu, săruri și toate alea. Am mers și mi-am luat niște complexe energetice, de vitamine necesare organismului. Bineînțeles, la mine întotdeauna a funcționat efectul placebo. Dar nu și cu asta. Episoadele continuau, orice aș fi făcut. Cred că am omis faptul că, de multe ori, înainte să mi se întâmplă o experiență de genul, aveam niște spasme musculare foarte puternice (iar anumite persoane o pot confirma, big-grin). Am vrut să merg la un spital să-mi fac niște analize, dar nici până acum n-am mai reușit să ajung. În fine. Din câte am înțeles, de multe ori lucrul ăsta se întâmplă persoanelor foarte instabile din punct de vedere emoțional, care-s predispuse anxietății, persoanelor care sunt foarte stresate și a căror celulă nervoasă este cam solicitată. Nu știu ce să spun, în acea perioadă eram foarte stresat cu examenele, cu admiterea și multe alte lucruri pe care nu le-aș putea scrie aici, drept care tind să cred că și aceste lucruri au contribuit la sporirea episoadelor de sleep-paralysis. Dar un răspuns clar chiar nu l-am găsit încă.

 
Sleep paralysis-ul este ca și cum te-ai trezi, de fapt, mort. Mai groaznic decât un coșmar. Bleah! Și, pe deoparte, abia mai poți dormi după. Ceea ce e și mai rău. Totuși, o mică observație: mi s-a întâmplat cel mai adesea atunci când am adormit cu fața în sus, pe spate. Și, ghiciți ce, rar pot să adorm altfel. Doar dacă mă întorc cu fața în jos noaptea, după ce adorm. Și ce e și mai trist este faptul că, în dreptul patului, cum privesc înainte, am un geam care dă spre un copac. Și, da, cum bate lumina de afară de la bec, se vede super liniștitor să te trezești într-un moment de sleep-paralysis și să vezi umbra acelor crengi care, parcă, vor să intre în casă. În fine, atunci când mi se întâmplă, deja nu mă mai tem ca prima dată. Dar un sentiment de nesiguranță tot există. At least there s nobody there to kill me. Experiențele țin de obicei, aș estima, între 15 secunde și jumătate de minut. Dar ai impresia că trece timpul pe lângă tine.

Cam atât am vrut să vă spun. Dacă vi s-a întâmplat și vouă - și sper că nu - aștept să-mi împărtășiți experiențele. Vă recomand, de asemenea, un film bazat pe mărturii ale persoanelor care au avut aceleași experiență (vă pot spune că l-am văzut și-n 75% din cazuri, cam totul e adevărat - evident, cu înflorituri pentru a spori groaza celor care se uită- dar, la o adică, merită văzut, se cheamă (The) Nightmare).

Să aveți o seară faină și un week-end liniștit, poate revin zilele viitoare cu niște recenzioare! :) Mult succes în toate și lecturi cât mai faine, oameni faini!

vineri, 7 octombrie 2016

„Cititorul din peșteră”, de Rui Zink- Recenzie


 

„O carte ne cere să mergem noi la ea. Un ecran cu imagini şi tâmpenii, nu. Este diferenţă dintre a călători şi a sta pe loc. Cartea ne obligă să călătorim, televiziunea să rămânem gura-cască.” 

Editura: Humanitas
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 120

„(...) poate să mai însemne și că nu există o adevărată deosebire între realitate și vis, că nu sunt două lumi, doar două versiuni ale aceleiași lumi...”

Cititorul din peșteră, un alt (micro)roman pe care l-am amânat destul de mult timp. Mi-l recomandau cam toți, ba că a fost unul dintre primele lor romane citite, ba că e foarte bun, ba că e o poveste interesantă din care ai ce învăța. Chestii dintr-astea. Nu neg, e un roman frumos, dar nicidecum unul pe care l-aș recomanda tuturor. A avut multe lucruri care mi-au plăcut, cum ar fi ideea de inadaptare a personajelor, cum ar fi ideile lor privitoare la citit, de fapt, ideile monstrulețului privitoare la poezie (cred că acesta a fost plusul cel mai mare al cărții lui Zink), însă povestea în sine mi s-a părut banală, sfârșitul puțin grăbit, deodată, intempestiv. Titlul m-a făcut puțin curios, de fapt, însă acțiunea (dacă nu e prea mult s-o numesc așa) și sfâșitul m-au dus cu gândul la un film foarte vechi, ceva cu o gorilă uriașă care se atașează de o femeie, apoi gorila pleacă, e urmărită de poliție, în fine, nu îmi aduc bine aminte. Însă romanul lui Rui Zink, condensat în 120 de pagini se citește foarte-foarte rapid, nu e o lectură grea, ba chiar e accesibilă și ar putea fi și o lectură pentru copii - bine, trecând peste ideile frumoase și inaccesibile celor mici, idei surprinse din prisma celor două personaje.

„Astăzi știu că niciodată nu trebuie să disprețuim relația dintre ce e în capul nostru și ce e în corpul nostru, chiar și numai pentru faptul că acest cap se naște prins bine de corp; noi suntem cei care, pe urmă, din prostie sau negjlijență, îl vom deșuruba, cu drăguțul rezultat bine știut.”

Pe scurt, așa, un puști aflat în grija nimănui, hoinar, ai cărui părinți sunt ocupați de propriul lor divorț, se pare că mai mult decât de propriul lor copil, ajunge întâmplător pe corabia unor pirați-marinari-aventurieri, nici nu știu cum să le spun, care sunt plecați în căutarea unui animal ciudat, în căutarea unui monstru din ghearele căruia nimeni, cică, nu ar fi scăpat vreodată: Anibalector. Interesant nume. Și, totuși, „monstru” poate e un cuvânt mult prea mare pentru un animal pentru care lectura înseamnă ceva enorm. Pentru că da, cititorul nostru din peșteră este tocmai Anibalector, un monstru îndrăgostit de cărți, pentru care cuvintele sunt mai presus de orice hrană. A învățat să citeacă și să povestească, să scrie, iar, na, evident, băiatul nostru ajunge la un moment dat în peștera uriașului, însă acesta îl cruță - păi, evident, doar nu v-ați fi așteptat să-l mănânce, nu? De aici, totul stagnează. Nu ne este prezentată decât relația dintre cei doi, modul în care monstrulețul îl învață pe băiat să citească, CUM să citească, cum să vadă lectura și ceea ce autorul încearcă să transmită. Să spunem, de fapt, că Cititorul din peșteră este mai mult un roman despre romanul în sine, despre ce înseamnă el. Mi-a plăcut ideea aceasta, dar doar trei steluțe i-am putut da. Nu că n-ar fi fost frumos scris, dar atât am simțit că trebuie. Sunt multe alte cărți care mi-au plăcut cu mult mai mult.

„Pentru prima oară în viață am făcut această tristă constatare: oamenii spun că le place noutatea, și tura-vura, dar adevărul, adevărul adevărat e că le place orice, numai aventura nu. Între libertate și mica lor siguranță, o aleg întotdeauna pe a doua, oricât ar susține că o preferă pe cealaltă.”

Cuvintele autorului, ideile sale sunt chiar frumoase. Asta mă atrage la o carte, să-mi transmită lucruri generale, adevărate, să-mi spună că viața e atât de frumoasă, de fapt, și că noi o complicăm, noi facem toate aceste lucruri care nu ne plac, na, că așa sunt oamenii, făcuți să caute ace în carele cu fân ale societății. Cititorul din peșteră spune astfel de lucruri într-o formă estetică viabilă, care se cade unui scriitor autentic, așa cum este Rui Zink. Cred că mai am o carte de la acest autor în bibliotecă, poate am s-o încerc, deoarece am înțeles că acest microroman este printre primele sale cărți. Cu toate acestea, mi-a plăcut, v-am spus, o recomand cu mare drag tuturor, dar pentru ceea ce am citit, pentru ceea ce am simțit când am citit Cititorul din peșteră, trei steluțe frumoase și strălucitoare ajung.

„Să învăț că ușile alea au în ele cheia cu ajutorul căreia se poate, sau nu, chiar intra în casă. (...) Să învăț că, după uii, lumea încăpea toată într-o simplă literă. Să învăț să nu-mi fie frică să citesc o poezie, chiar din cea din care nu se înțelege nimic.”

Eu vă recomand acest roman, Cititorul din peșteră de Rui Zink, e o lectură ușoară, plăcută, relaxantă, îl veți citi rapid și cu siguranță veți rămâne cu un sentiment frumos după ce o veți fi citit. V-am spus, sfârșitul este puțin cam grăbit, cam prea imprecis, trasat deodată, dar poate așa a vrut autorul, să lase o vagă idee asupra a ceea ce s-a întâmplat. Nu știu. Eu doar am citit și am asimilat. S-aveți lecturi cât de frumoase se poate și pline de spor!

„Învățasem și că nu întotdeauna cuvintele sunt cel mai bun instrument pentru a ne face înțeleși de cei din jur.”
 

joi, 6 octombrie 2016

„Cei doi domni din Bruxelles”, de Eric-Emmanuel Schmitt- Recenzie


 
Editura: Humanitas Fiction
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 232

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure, cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Volognes”. Îi urmează „Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și este distins cu trei premii Molière, „Varațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare priul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și alte țări străine. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga sa activitate. De același succes se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat”, „Viața mea cu Mozart”, „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, „Oscar și Tanti Roz”. De asemenea, Eric-Emmanuel Schmit este autorul a trei volume de nuvele și povestiri: „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri”, „Visătoarea din Ostende”, „Concert în memoria unui înger”. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii și distincții literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi. 

Cei doi domni din Bruxelles a revenit în lectura mea la o a doua încercare, la ceva timp după ce am citit ceva scris de autorul francez. Sincer, mă declar un fan al acestui autor, îi ador cărțile, le am pe toate acasă, mai puțin una, Evanghelia după Pilat, și-mi place enorm modul în care autorul scrie, pentru că știe să atingă cele mai subțiri, firave și maleabile corzi ale sufletului, ale ființei umane. Tocmai din acest motiv am avut așteptări mari de la această carte. Dacă pe toate celelalte - mai puțin Oscar și Tanti Roz (5 steluțe) - le-am recompensat cu patru steluțe, acestei cărți nu am putut să-i dau decât 3, iar motivele sunt pur subiective, bineînțeles, precum este și această fabuloase-magnifică-mirobolantă recenzie. Nu am să vorbesc despre carte decât puțin, pe scurt, în următoarele: mai multe povestiri, cum ne obișnuiește autorul (pe lângă faptul că în ultimul timp a scos și niște romane, să le spun așa, de sine stătătoare), legate de viață, de ceea ce presupune aceasta, adică emoții, adevăruri, minciuni, cunoaștere, căutare, mister, iubire, dragoste, eșec, dezamăgiri, lucruri aparent banale, arhicunoscute, dar integrate într-o formă estetic-viabilă, într-o proză incomparabilă stilistic. 

Prima, Cei doi domni din Bruxelles, care dă și numele volumului, m-a surprins prin paratextualitate - origine: Schmitt a schițat-o în drum spre Bruxelles, de la Paris, în gară. Povestirea e frumoasă, cred că e printre preferatele mele, abordând tema sexualității, a dogmei și a lumii văzute prin perspective diferite (pe care alții le-ar numi anormale) de iubire. Dragostea este oare un sentiment declanșat de un proces chimic, sau este pur și simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Existo o metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan și Isolda, una dintre cele mai frumoase povești de iubire scrise - și nu numai - vreodată? Sau ce care se îndrăgostesc ascultă doar de propria libertate? De urmărit acest parcurs al iubirii sufletului. Următoarea, Câinele, mi-a displăcut enorm. Cu dublă sursă de inspirație (viața personală a autorului și refecțiile pe care filosoful Emmanuel L. i le-a provocat), iubitor de animale, autorul nu a reușit să-mi transmită ceea ce poate, altora, a reușit. Nu am rezonat cu această povestire, nu am simțit-o pe placul meu, ba chiar m-am rugat să fie una scurtă și poate, la un moment dat, să mă surprindă în vreun fel. A fost așa? Nicidecum. Evident, nu vorbește autorul despre un câine, este o poveste foarte frumoasă de familie, ceva închegat, misterios, știe el Schmitt cum să le lege. Ba chiar, la sfârșitul volumului, vorbind despre cartea aceasta, Cei doi domni din Bruxelles, spune: „(...) la sfârșitul nuvelei Câinele, este vorba despre iertare. Să ierți? Nimic nu mi se pare mai complicat.”

O inimă sub cenușă a fost, iarăși, pe placul meu, o femeie care își iubește mai mult nepotul decât propriul fiu, proiectându-și sentimentul matern mai degrabă asupra copilului surorii ei decât deasupra fiului ei. Moartea copilului ei o va face să-și dea seama de acest lucru și va trebui, ca să-și adoarmă sau să-și alunge vinovăția, să-și urască nepotul. Adorării îi urmează o ură pe măsură. Pot spune că Schmitt a analizat foarte frumos această gradație ascendento-descendentă, să-i spun așa, atingând niște imagini foarte frumoase ale complexității simțămintelor umane. Omul, în genere, poate trece extrem de ușor de la ură la iubire, de la încredere la frică, de la înălțime, tocmai în abisalul durerii. Frumoasă, cred că printre cele mai frumoase nuvele, cred, citite; mi-a plăcut aici o explicație a autorului: „dacă romantiismul constă în acordul naturii cu umanul, atunci O inimă sub cenușă este o nuvelă romantică. Puterile telurice se supără și se trezesc în același timp cu eroii mei, apoi se liniștesc la unison cu inima lor.” Cu inima lor cea de toate zilele, arsă în vâltoarea vieții - întru emoție, întru sentiment, întru oameni.

O altă povestire - care oarecum mi s-a părut trasă de păr taaaare, dar mi-a plăcut - a fost Copilul-fantomă, ultima, fiindcă după părerea mea vorbește despre ceva actual: ce părinte nu s-a temut să primească vestea cum că al său copil, după ce se va naște, nu va fi normal? Unii îmbrățișează destinul acesta, alții îl refuză, îi dau cu piciorul, se tem, se retrag. Îi admir pe cei care au acceptat copilul bolnav, dar nu voi arunca niciodată cu piatra în cei care au ales avortul. Oricum, e o chestie mult mai delicată aici, de etică, religie, spiritualitate, și chiar nu vreau să intru în astfel de discuții. Volumul de față are povești frumoase, însă niciuna nu m-a atins prea mult încât să-mi dea lacrimile - tocmai asta era magia cărților lui Schmitt, la aproape toate am avut lacrimi în ochi, însă de aceasta m-am distanțat mult mai mult. Nu știu, mi s-a părut rece, diferită. La unele chestii m-a plictisit și m-a făcut să uit că citesc ceva de Schmitt. Poate n-am citit-o într-o perioadă potrivită, poate chiar n-a fost o carte bună. Se prea poate.

Oricum, eu vă recomand să citiți cărțile autorului, scrie foarte frumos, liber, accesibil din punct de vedere stilistic, al cuvintelor. Eu m-am îndrăgostit de stilul său, de cărțile sale, printre care preferatele mele rămân Oscar și Tanti Roz & Concert în memoria unui înger. Dacă vreți să-l citiți, vă recomand să începeți cu acestea. Eu am să mă retrag, dar am să revin pe blog cât de des cu putință. Am început facultatea și deja e destul de solicitant, dar trebuie să-i facem față! Mulțumesc că mă citiți, s-aveți doar lecturi pe placul vostru, frumoase și cu spor.

luni, 3 octombrie 2016

„Lumea Sofiei”, de Jostein Gaarder- Recenzie




Editura: Univers
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 448

Într-o succesiune de oglinzi creatoare de iluzii nesfârşite, Sofia, protagonista celui mai cunoscut roman al norvegianului Jostein Gaarder, îi este povestită, treptat, întreaga filosofie a culturii occientale. Dacă filosofia sau literatura însăşi este pretextul acestei cărţi cititorul va afla pe cont propriu. El va face cunoștință, încă de la început, cu amestecul dintre fantezie şi marile întrebări ale omenirii. Pentru că nu găsise în biblioteci sau librării nicio carte în care tinerilor să li se ofere o formă accesibilă a marilor idei, scriitorul norvegian pune în scenă o poveste şi imaginează un personaj inventiv şi curios. Jocurile duble sunt specialitatea lui Gaarder: Sofia va fi pusă în oglindă de Hilde, destinatara reală a cursurilor, profesorii îşi vor schimba identităţile, iar întrebările nu vor putea primi niciodată răspunsuri unice. Aventura cunoaşterii va începe de la filosofii greci, va trece prin zorii creştinismului, prin medievalitatea europeană, va ajunge la Renaştere, Iluminism, Romantism şi până la sistemele de gândire ale secolului al XX-lea. Fără a fi o simplă carte de popularizare, Lumea Sofiei  este o introducere în filosofia occidentală, deschizând apetitul cititorului pentru cunoaştere şi meditaţie asupra întrebărilor esenţiale. Căci, aşa cum Hilde e Sofie, aceasta nu e nimeni altcineva decât imaginea cititorului însuşi.

Promițător, frumos, habar n-ai ce te așteaptă. Eu am vrut să citesc acest roman pentru că, la o adică, am auzit prea multe lucruri bune despre el, de prea multe ori mi-a fost recomandat de către colegi și prieteni, de către alte persoane, de prea multe ori a fost punct de referință în anumite discuții pe care le auzeam între persoane. Și de prea multe ori l-am amânat. Nu știu, am așteptat momentul în care aveam să simt că, într-adevăr, acum trebuie să citesc acest roman. Am simțit. M-am pus pe pat, l-am luat în mână și am început să citesc. Nu am să lungesc acestă recenzie, nu știu, simt că ar fi de prisos, dar pot spune doar că nu m-a atras cam deloc ceea ce scria, nu a fost pe stilul meu, sincer, nu prea-mi place filosofia, nu în forma ei teoretică, a cuvântului care se închide în cuvânt, nu-mi place să răspund la întrebările existențiale care ne macină și nu ne dau pace. Nu vreau, adică, să distrug acel mister care ne cuprinde ființa. Nu știu, nu vreau asta, vreau doar să rămână totul așa. Cred că motivul principal pentru care nu mi-a plăcut acest roman a fost tocmai faptul că nu am rezonat cu ceea ce scria autorul - ceea ce nu înseamnă, așadar, că el nu scrie bine, că nu are substrat, nu are esență. Nu. E pur și simplu părerea mea, dragilor, prin excelență subiectivă - și, după cum se vede, incisivă.

Considerați această carte un mic tratat despre filosofie, o cărticică a cărei inteție, după părerea mea, este de a deschide apetitul cititorului spre a se interesa întru aceste locruri care ne locuiesc viața. Ok, înțeles, am citit, mi-a plăcut, trebuie să recunosc, romanul Lumea Sofiei a avut lucruri care mi-au dat de gândit, mi-a adus răspunsuri în maniera în care m-a făcut să-mi pun și întrebări, m-a fercitit, m-a întristat. Mi-a da de meditat și gândit. Cu toate acestea, am simțit că nu e făcut pentru mine. Îmi plac cuvintele frumoase, îmi plac metaforele care ascund, răspunsurile pusă într-o formă frumoasă, dar de această carte pur și simplu nu am reușt să mă apropii. Poate a fost vorba de perioada în care am citit-o, or nu i-am acordat destulă atenție, or nu i-am acordat creditul necesar. Sau, de fapt, poate am avut așteptări mult prea mari - după toate laudele auzite - de la romanul lui Jostein Gaarder. Am mai citit, după ce am terminat Lumea Sofiei, de la același autor (iarăși, auzind ulterior multe lucruri frumoase despre), romanul Fata cu portocale, un roman căruia, iarăși, tot trei steluțe i-am dat. Nu știu, Gaarder nu e tocmai printre preferații mei, de fapt cred că e singurul autor față de care mă simt străin atunci când îl citesc - pe lângă Cărtărescu. Poate am să-l mai încerc pe acest autor vreodată, dar momentan îi zic pas. Nu e tocmai preferatul meu, nici nu prea-l citesc cu plăcere. 

Altceva nu mai pot spune. V-am spus că va fi o recenzie scurtă, pentru că simt că am spus totul în ea. Aș putea selecta citate frumoase din carte, sunt o groază, credeți-mă; cartea, în sine, transmite un mesaj frumos, dar nu într-o formă pe care eu, în mod subiectiv, aș aprecia-o, nu într-o formă cu care să rezonez, nu în maniera care-mi place mie. Eu vă invit să citiți cartea, să o frunzăriți - garantat, lucruri veți avea de învățat din ea, să nu credeți că nu, dar cred că aveți nevoie de răbdare și de o oarecare inițiere în ale filosofiei, să spun așa, pentru a o înțelege pe deplin. Eu poate nu am fost pregătit de acest roman, dar nu am de gând să-i ofer o altă șansă cât mai curând. Poate mă lovește pe mine într-o zi nebunia să mă reapuc de el, atunci clar am s-o fac; iar părerea poate mi se va schimba! :)  

Mulțumesc din suflet Editurii Univers pentru acest roman! :) Una dintre editurile mele preferate, cu numeroase cărți care se numără printre cărțile mele de suflet. Puteți cumpăra Lumea Sofiei de AICI! :) Lecturi frumoase și cât mai multe. Spor în toate!

duminică, 2 octombrie 2016

„Delicatețe”, de David Foenkinos- Recenzie


Editura: Nemira
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 200

Am vrut să citesc acest roman încă de când i-am văzut coperta, dar am avut ocazia doar acum câteva luni să-l primesc. M-am bucurat foarte tare și, deși am spus că-l voi citi imediat ce termin cartea pe care o citeam atunci, abia acum câteva zile - alaltăieri - am reușit să mă apuc de roman și să îl și termin. De ce? Nu știu, dar sunt sigur că anumite cărți sunt făcute pentru a le citi într-o anumită perioadă. Trebuie pur și simplu să simți că lectura respectivă te cheamă: nu tu alegi, adică, ci ea pe tine. Și așa a și fost, pentru că acest roman a căzut fix într-o perioadă în care, vă rog să mă credeți, trebuia să citesc ceva de genul. De ce? Timpul, cu siguranță, îmi va fi oferit un răspuns curând. 

Delicatețe, bineînțeles, mi-a plăcut enorm de mult. Știam că o să-mi placă încă de când am văzut coperta, am avut această certitudine, tocmai de asta am și vrut atât de mult să am romanul în bibiliotecă. David Foenkinos ne spune o poveste dragoste destul de simplă, după părerea mea, dar prezentă în doar câteva pagini a cărții. François și Nathalie par a fi un cuplu perfect, viața lor se circumscre în jurul a ceea ce ei simt, trăiesc, experimentează și visează. Frumos, romantic, nu poți spune nimic, dar am știut de la bun început, parcă, că nu despre asta vrea Foenkinos să scrie. Și nu m-am înșelat, dat fiind faptul că, la un moment dat, François, plecat să alerge într-o dimineață, este accidentat mortal. Și, din acel moment, am simțit că adevărata scriere a lui Foenkinos urmează să se facă simțită în paginile cărții. Cu o predilecție de cititor înrăit, nu m-am înșelat.

„Nathalie a zâmbit. Adora să i se propună să se joace. S-a îndreptate spre copac, a închis ochii și a început să numere. Markus a pornit în căutarea unei ascunzători bune. O ambiție zadarnică: era felul lui Nathalie. Era limpede că știa cele mai bune locuri. Tot căutând s-a gândit la toate cotloanele pe unde se ascunsese deja. Mergea de-a lungul vârstelor lui Nathalie. La șapte ani evident că s-a ascuns îndărătul acelui copac. La doisprezece ani, în mod necesar în spatele acelui tufiș. Adolescentă fiind, respinsese jocurile copilăriei și trecute pe lângă muri bombănind. Iar vara următoare se așezase pe bancă, tânără femeie, visătoare și poetă, cu o speranță romantică în inimă.”

Nathalie este distrusă, simte că viața ei nu mai are nicio direcție fără marea ei iubire, François. Trece prin perioade depresive, se închide în sine precum sub o carapace, se îngroapă în muncă și așteaptă momentul în care toate aceste lucruri vor trece prin viața ei, lăsând durerile în urmă, acele dureri sufletești, acele răni adânci pe care doar anii le pot acoperi. Totuși, fiind o femeie înfiptă, care știe ce vrea, ambițioasă, fără a părea vulnerabilă și atât de afectată (cum, de fapt, este) de dispariția și moartea soțului ei, Nathalie ajunge să fie promovată la serviciu, moment în care devine mai apropiată de un coleg, Markus Lundell, un personaj, zic eu, destul de surprinzător prin modul în care recunoaște și trăiește lucrurile. Mi-a plăcut de el, la fel de mult cum mi-a plăcut și modul de a se apropia de Nathalia. Nu am să vă povestesc firul epic al cărții, pentru că mi se pare aiurea și de prisos - trebuie să citiți romanul, asta-i tot ce pot spune.

Punctul forte al lui David Foenkinos și al cărții Delicatețe este întocmai acea autenticitate franțuzească, ce te poartă prin cafenele parisiene frumos parfumate, cu mâncăruri deosebite, cu oameni frumoși, amuzanți, de care te simți apropiat chiar dacă nu ai vreo treabă cu ei. Nu știu dacă asta se poate descrie, teoretiza, pe cât se poate simți. Pe mine, într-o carte, mereu mă atrag personajele și gândurile lor, modul în care acestea simt - aici, nu știu, am impresia că nu autorul le controlează, le pune pe scenă, ci personajele au viața lor proprie, ele decid, iar ceea ce scre autorul se datorează hazardului. Voinței, dimpotrivă, ceea ce reușește să nu scrie. E o chestie de perspectivă, dar când un autor mă lasă cu această impresie, abia atunci știu că am citit o carte într-adevăr bună. Iar Delicatețe a fost una dintre aceste cărți. Nu mi s-a părut nimic chinuit, tras de păr, fugar, ci totul a curs liniștit, relaxat, echilibrat, fără a face o obsesie din drama lui Nathalie, o traumă exacerbată, fără a epuiza dorința lui Markus de a fi alături de Nathalie, trecutul acestuia destul de ciudat și amuzant. Cei doi formează o pereche su-per-bă, reușesc să scoată la iveală aproape totul unul din celălalt - descoperindu-se, astfel, reciproc, în timp ce trecutul, cu ce-ar fi însemnat el, cu toate supărările-lacrimile-surescitările-dezamăgirile-și-restul, se închide în urma lor precum cortina unui spectacol hollywoodian american și prost. De urmărit acest aspect, dacă veți citi cartea!

 „Viața ei de femeie tânără lăsase numeroase urme în mai multe mai multe locuri și, poate, chiar făcuse amor printre aceste flori? F. alergase după ea, să-i smulgă cămașa de noapte, fără să facă prea mult zgomot ca să nu-i trezească pe bunici, urmele unei curse dezlănțuite și tăcute prin grădină. Apoi o prinsese. Încercase să se zbată, fără să fie prea convingătoare. Întorsese deodată capul visând la sărutările lui. Se rostogoliseră și pe urmă s-a trezit singură. Unde era F.? Se ascundea pe undeva? Nu mai era aici. Nu va mai fi niciodată aici. În acel loc nu mai creștea iarba. Nathalie o smulsese pe toată cu furie. Aici, rămăsese într-o stare de apatie ore în șir, iar în încercările bunicii sale de a o convinge să intre în casă nu modificaseră cu nimic situația. Markus, îndreptându-se chiar spre acel loc, îl călca în picioare durerea. Trecea prin lacrimle iubirii sale. Și totodată căuta ascunzătoarea spre care Nathalie se va îndrepta mai târziu. Cumva, pe sărite, era emoționant să-ți închipui femeia în vârsta care va fi.”

Vorbind de stilul autorului, eu pur și simplu m-am îndrăgostit de el. Am rezonat, deci mi-a plăcut, motiv pentru care i-am dat și cele patru steluțe pe care le-a meritat din plin. Cartea Delicatețe mi-a spus o poveste despre oameni fragili, oameni care-și caută răspunsurile, care-și caută identitatea pierdută în timp ce se retrag în sine, în meningele și sufletul lor. Da, au fost lucruri care au durut, dar trebuie să le epuizăm. Da, au fost lucruri care nu s-au simțit tocmai frumos, dar asta nu însemană că nu au fost bune, nu înseamnă că nu am învățat nimic din ele. Da, au fost lucruri care au adus lacrimi de bucurie, dar nu va fi tot timpul la fel. Și, când nu va fi, atunci vom ști că omul trebuie să treacă prin viață cu armele predate, dar cu sufletul la înaintare. Pentru că, în cele din urmă, despre asta este: alegem cu sufletul, uneori, nu doar cu mintea. Alegem cum poate nu e tocmai bine pentru noi, dar mereu trebuie să alegem. Și să învățăm, mergând înainte cu lacrmi în ochi. Iar Foenkinos sunt sigur că a reușit să facă asta cu desăvâșirea unui artist adevărat.

Vă recomand romanul Delicatețe cu toată căldura, sunt sigur că o să vă placă. Mie mi-a plăcut, îl pun la loc sigur printre cărțile asupra cărora, cu siguranță voi reveni. Lecturi frumoase și un început de săptămână pe măsura dorințelor voastre! :)

„Bellinzona, noaptea”, de Martin Gülich- Recenzie


Editura: Rao
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 128

Un accident de maşină la ieşirea sudică din tunelul Gotthard. Luna de miere în Italia. „Ce-ar fi mai rău: să mor eu primul sau tu?”. Un băiat ciudat, introvertit, singuratic. În fiecare noapte stă la fereastră aşteptând întoarcerea tatălui, dar, brusc, se confruntă cu îmbolnăvirea mamei. Să fie oare vina lui?

Moartea şi sentimentul de vină, două teme la fel de vechi precum literatura însăşi, dar pe care Martin Gülich le integrează cu măiestrie în romanul său, prezentându-le din unghiuri distincte.

Tonul narativ este calm şi distanţat, deşi astfel afectează şi mai mult cititorul, atrăgându-l uşor-uşor într-o intrigă ce se transformă treptat într-un mistery. Romanul lui Gülich captivează şi încântă cititorii, vorbindu-le despre viaţa de zi cu zi. Observată cu blândeţe, disecată cu meticulozitate şi narată succint.

Mulțumesc mult lui Eric pentru această carte, am fost sigur că o să-mi placă și așa a și fost. Totuși, nu i-am dat două steluțe din motive pur subiective, nu că romanul nu ar fi fost scris frumos - drept care l-am citit și în mai puțin de o zi (bine, nici nu-i tocmai pompos și mare, plus că e format mic), cu un stil lejer, relaxant, lipsit de înfrumusețări dintr-alea, știți voi, care pe alții plictisesc - nu ar fi și cazul meu -, metafore, imagini artistice. Nu, Gülich pur și simplu și-a spus povestea așa cum a știut el s-o facă: cu calm, cu dragoste și cu talent. Iar povestea chiar este frumoasă.

În aparență, banală, Gülich ne spune o poveste de viață. Punctul introspecției personajelor - al soțului și al copilului - începe din momentul în care, în apropierea Bellinzonei, la ieșirea dintr-un tunel, din neatenția lui se întâmplă un accident de mașină. Ea, soția, ajunge la spital, el scapără mai teafăr. Bun. Și, deodată, explodează, în sufletele personajelor, două sentimente: el - cât de vinovat ar fi, de ce-a făcut asta, de ce nu s-a abținut din a bea, cine e inculpat, de ce, ce-ar fi fost dacă, iar copilul, un introvertit aproape exacerbat, își face scenarii - în concordanță cu vârsta -, dacă mama lui nu se va mai întoarce niciodată, dacă tatăl lui îi vrea răul și, acum, vrea să scape și de el, de ce a adus o altă femeie în casă care să aibă grijă de el. Gülich urmărește toate aceste aspecte cu meticulozitate, cu o precizie frumoasă, jucăușă, încât nu ai impresia că-ți ascunde ceva - îți oferă totul drept perspectivă proprie, iar tu pur și simplu citești și înțelegi. Iar cred că ăsta este un atuu al cărții Bellinzona, noaptea.

Romanul captivează cititorul, îl încântă prin stilul autorului, vorbindu-ne despre viața de zi cu zi, despre regrete, despre cuvintele pe care nu le-am spus, despre timpul care, nici vorbă, n-are deloc răbdare cu oamenii. La o adică, este vorba despre puterea logosului, despre sentimentele surprinse în cuvintele pe care, uneori, le-aruncăm fără să vrem, involuntar, neștiind că de fapt putem face atât de mult rău. Un ritm alert, fictiv, care-ți dă impresia că personajele există între paginile cărților și strigă-strigă-strigă, vrând să fie auzite, înțelese și ajutate. Mi-a plăcut enoooorm modul copilului de a problematiza realitatea în care trăiește, pur și simplu am simțit că, într-adevăr, sunt gândurile unui copil, sunt emoțiile și trăirile sale. Gülich zugrăvește, într-adevăr, tipologii fastuoase. Talent, așadar. 

Eu i-am dat doar trei steluțe cărții pentru că m-am gândit să triez cât mai bine ceea ce citesc. Înainte dădeam des patru-cinci steluțe, tuturor cărților care, câtuși de puțin, îmi plăceau și cu care rezonam. Acum voi da cinci steluțe, maximul, doar cărților care, într-adevăr, mi-au plăcut (vezi orice de Alice Munro, Pe aripile vântului, Îți voi dărui Soarele), patru steluțe cărților în care-mi regăsesc stilul, plăcerile, sentimentele și convingerile, iar trei steluțe (cea de față), cărților care m-au făcut să fiu acolo, să nu mă plictisesc, care mi-au plăcut prin poveste, dar de la care s-ar fi putut face ceva mult mai frumos. Bellinzona, noaptea a fost un roman frumos, dar știu că autorul putea, for real, mai mult. Trei steluțe îs numai bune!

Mulțumesc, Eric, încă o dată pentru roman! :) Să-l citești și tu cu drag. Voi, dragii mei cititori, să aveți parte de lecturi cât mai frumoase, pline de învățăminte. Mult succes celor care încep facultatea mâine, s-aveți forțe proaspete și nervi de oțel. Un sfârșit de săptămână frumos!

vineri, 30 septembrie 2016

Recomandări muzicale


Melodii care-mi încântă sufletul!







Audiții plăcute! :)

10.




            fosta mea iubită a explodat în mii de bucățele, mii, sute de mii, miliarde de ea s-au împrăștiat în întreaga lume și așteaptă să fie culese, mirosite, strânse de niște mâini mai curate și lungi și fine și subțiri decât ale mele, poate astfel are să se simtă în sfârșit întreagă, desăvârșită și dorită, poate doar așa ar să simtă că trăiește, chiar dacă eu am să mor în mii de bucățele, mii, sute de mii, miliarde, și-o să mă împrăștii în întreaga lume și o să aștept să fiu cules, mirosit, strâns de niște mâini... chiar dacă niciodată ale sale. - fragment dintr-un viitor volum, Autobiografia unui băiat cuminte, în curând la Editura Celestium

Leapșa de toamnă


Salutare, dragilor,

Acuși încep facultatea. Luni. Parcă abia aștept, parcă nu aștept, sper doar ca totul să meargă bine, deși pentru mine mereu începuturile au fost mai grele (clasa a 5-a, clasa a 9-a), acestea care au făcut tranziția de la gimnaziu-liceu-facultate. Wish me luck, buddies! O să fac o leapșă drăguță pe care o aveam de ceva vreme în plan, iar acum am prins puțin timp liber. Preluată de pe un blog care mi-a devenit foarte, foarte drag, al Adinei, Gânduri despre cărți, pe care vă invit să-l citiți cu drag. În altă ordine de idei, acum citesc Stoner, a citit cineva această carte? 

1. Când începe toamna pentru tine?

Atunci când mă identific în frunzele căzute, în aerul care-mi izbește ghetele, în oamenii grăbiți, încoșmăniți în gecile grosuțe, în zațul care rămâne după ce, înfrigurat, beau o cafea caldă. Atunci începe toamna!

 2. Ce îți place cel mai mult toamna?

Cred că starea pe care mi-o oferă, ca și cum totul se retrage la un echilibru, la o odihnă meritată după atâta agitație solară!

 3. Care este amintirea ta preferată despre toamnă?

Eu. Căștile în urechi. O pătură pe mine. Un ceai cu căpșuni și banane. Pe balcon. O carte bună. O pasăre care se retrage în camera mea și își face culcuș în bibliotecă.

 4. Ce îți place să bei toamna?

Ceai, neapărat ceai!

 5. Care e mâncarea ta preferată de toamnă?

Dacă aș sta și m-aș gândi, cred că toamna este perioada în care mănânc chestii făcute cu legume. Nu știu, probabil o supă de legume și griș.

 6. Cum este vremea de toamnă în zona în care locuiești?

Ruginie.

 7. Ce culoare are toamna?

Are culoarea cuvintelor care, până atunci, n-au fost spuse.

 8. Cum miroase toamna?

Pentru mine, toamna are un singur miros: al bunicii mele care, când eram mic, mă ținea în brațe.

 9. Cumpărături pentru sărbători de toamnă: da sau nu?

Cărți, da, cumpărăm tot timpul!

 10. Daca ai putea pleca toamna undeva, unde ai merge?

La mare. Mi-ar plăcea să văd sinuciderea mării!

 11. Care este sportul tau favorit de toamnă?

Alerg, deși nu e un sport preferat. Dar fac asta oricând - sper doar să mai am timp!

 12. Care este sărbătoarea de toamnă favorită?

Nu știu. Orice zi este o sărbătoare!

 13. Care este plăcinta ta preferată de toamnă?

Plăcintă cu mere.

 14. Ai o carte favorită de toamnă?

Sincer, nu cred, dar din cărțile pe care le-am citit, cred că în toamnă s-ar potrivi cel mai bine Dragă viață, de Alice Munro. Acesta este anotimpul în care, deșuet, aș sta la o șuetă cu viața. Zău!

 15. Dar un poem sau un citat favorit?

Mi-ar plăcea enorm s-aveți cinci minute s-o ascultați pe Nina Cassian, mai jos. E totul atât de frumos!


Mi-a făcut enorm de mare plăcere să fac această leapșă. Mersi, dragă Adina! :) S-aveți lecturi frumoase, frumoase și pline de surprize - plăcute, bineînțeles!

marți, 27 septembrie 2016

altă stare


/cum ne arde fața/
când tușim cu gura plină de sânge
spre morții
din care mușcă viermi oameni pseudoreali din care curg
dureri și copii nenăscuți în fumul
pasteurizat de mașinile nemțești zece ani munciți în genunchi la căpșuni
fum în fâșia gaza pe cerul de deasupra latră un avion spre netherlands
și parkinson-ul tremurând de propria sa boală
amăgitoare
te oprești.
dai cu piciorul mucului de țigară aflat la 3 metri de tomberonul
sub care-ai vrea să te adăpostești;
asta-i o stare de-a ta pe care nu poți s-o accepți.


miercuri, 21 septembrie 2016

„efectul pervers”, de Petronela Rotar- Recenzie


Editura: Herg Benet
Număr de pagini: 66
Rating: 3 din 5 steluțe

„singurătatea e un pui de pisică
pe care tac-tu îl zdrobește de zidul vecinului
sub ochii tăi
dintr-o singură mișcare” (VI, pagina 42)

În ultima vreme am început să citesc foarte multă poezie. Medeea Iancu, Nica Cassian, Nora Iuga, nu știu, trec printr-o perioadă lirică și devorez în jur de două cărți de poeme pe zi. Am mers într-o zi la Cărturești, am citit această carte, efectul pervers - primul meu contact cu această autoare, apoi am citit și O să mă știi de undeva, care mi-a plăcut puțin mai mult (cred că i-am dat patru steluțe, în loc de trei). M-a atras volumul de față încă de când a apărut, coperta mi se pare foarte drăguță, fancy, dar asta e de fapt irelevant. Am să trec puțin în revistă ce am înțeles - și simțit - eu citind versurile Petronelei, dar și ce am văzut eu dincolo de ele.

Păi, în primul rând, mi-am dat seama că poezia nu necesită rigori stilistice. De acord, perfect de acord, urăsc încorsetările structurale (a se citi, urăsc rimele banale tipic argheziene, urăsc măsura fixă, urăsc melodicitatea care, indiferent de poet, mă duce cu gândul la Eminescu). Nu mă înțelegeți greșit, îmi place de Blaga enorm, Arghezi asemenea, eh, de Eminescu mai puțin, dar ce vreau să spun este că generația douămiistă, contemporană, transmodernistă, mai ales cea care scrie poezie, pledează pentru libertatea în creație, pentru manifestarea aproape epuizantă și exacerbată a eului interior, a visceralității creatoare. Or, astfel, tehnica ingambamentului (începerea unei idei într-un vers și continuarea ei în celălalt, începând cu literă mică), lipsa semnelor de punctuație, a ideii fixe, a măsurii, versuri de lungimi diferite, versul static, rima alba, ei, bine, mie toate acestea îmi plac, mă trimit cu gândul la mările învolburate de vânt, pentru că exprimă întocmai efervescența lirică, confuzia, dorința scriitorului de a se rupe din rigorile impuse acum zeci de ani. De fapt, într-un grad aproape evident și des întâlnit, aș spune, de inadecvare logică, poezia e făcută să fie simțită, nu neapărat înțeleasă. Este o chestie de perspectivă lirică - eu, unul, sunt pentru această idee: poezia trebuie să fie ironică, aproape sarcastică, nu să se descopere tuturor. 

„(asta nu e poezie, veți spune
așa e, aveți perfectă dreptate,
e țipăt)” (sindromul tourette, pagina 41)

Poezia Petronelei Rotar, totuși, uneori explică, într-o încercare simpatică de-a fi arogantă. Bun, de acord, poezia trebuie să fie și arogantă, trebuie să muște din cititorul pasionat și (ne)inițiat în lirism. Dar mie mi s-a părut că i-a lipsit acea doză de ”interiorizare” pe care ar trebui s-o aibă fiecare poezie, acea doză de comprehensiune interioară, nu știu cum s-o numesc; e prea dimineață pentru mine. De fapt, am să citez câteva versuri, mă întorc la poezie cum m-aș întoarce la mare/ intru în ea desculță/ și goală/ și temătoare (din poemul supraviețuire, pagina 7), ei, deci, vă dați seama că pentru Petronela, poezia este acel catarg din mijlocul furtunii. Bun, de acord, dar în același timp, ea spune mă las trasă de curenți/ amețesc. Poezia nu mai este prietenă cu poetul, ci este chiar un dușman, ochiul care pândește în întuneric momentul prielnic, autentic de a ataca și de a spulbera. Petronela iubește poezia, se scufundă în ea, chiar cu riscul propriei sale vieți, cu riscul pierderii (ce ironie!) identității sale artistice, când, de fapt, ea însăși încearcă să și-o regăsească. 

Dar în fine, nu am venit să explic poezia, n-are rost. Poezia trebuie să fie incisivă, sulfurică, aproape acidă, nu să înfrumusețeze viața, nu s-o facă mai visătoare, și-așa ne tot amăgim cu minciuni repetate în această mulțime mediocră în care fiecare-și strigă numele cum poate mai bine. S-o lăsăm baltă, să dăm cărțile pe față și să nu mai mințim cu cuvinte roz, pline de fluturași și de mătăsuri scumpe. Aici, mi-au plăcut enorm versurile următoare: sentimentul că ai o familie/ e opțional/ dacă vrei să ai una, îți faci una/ noi am fost săraci/ nu mi-am permis decât o familie mică/ trei membri (din poemul tablou de familie, pagina 43). Un poem sincer, un poem căreia autoarea i se deschide, îl lasă s-o pătrundă, îi dă viață și-l oferă lumii nepăsătoare. De apreciat sinceritatea, dar parcă ar fi putut să se joace muuuult mai bine cu ideea pe care a vrut s-o transmită. Ideea inadaptării, a singurătății et cetera și așa mai departe, v-am spus, nu vreau să stric poezia explicând-o. 

„a patra zi după moartea a
te vor uita cu toții
te vor uita aproape
te vor uita de tot
de tot” (necrolog, pagina 56)

Petronela Rotar nu m-a dat pe spate prin poezia ei, însă mi-a atras atenția prin modul în care își surprinde emoțiile într-un mod atât de delicat, de fragil, cu niște cuvinte care ai spune că nu-s în stare să facă poezie. Credeți-mă, știu ce spun. Și eu scriu poezie, dar aș spune-o mai mult”epic-în-liric”, iar asta cred că înseamnă și ”proza lirică” a Petronelei Rotar. E strict părerea mea, puteți să n-o împărtășiți, sunteți liberi, trăiască democrația, să vă spuneți părerea și să nu mi-o acceptați! Eu mi-am spus doleanțele, de asta am făcut acest blog: să-mi spun părerile către ceilalți. Fie ele bune, nebune, rele sau stupide. Să n-o mai divaghez, eu mi-am cumpărat cartea, așa, doar de dragul coperții, nu știu, de dragul poeziei, prima carte de Petronela Rotar pe care o am în bibliotecă, cred că o să-mi mai cumpăr sau, cel puțin, o s-o mai am în vizor pe autoare. Merită, chiar merită o șansă! 

Mulțumesc că m-ați citit până aici și zeci de scuze pentru întârzierea-mi așa de lungă, am fost prins cu o groază de chestii, acuși încep facultatea, pregătiri, plecări, bleah, bleag! Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, pline de învățăminte și neplictisitoare! Eu momentan citesc Durere, de Zeruya Shalev, și mi se pare că ascunde o poveste fascinantă! Vedem ce-o fi. Zi plăcută!