luni, 27 iunie 2016

Book Blogger Tag


Salutare, dragi cititori! Revin și eu cu un TAG, ca o mică pauză pentru zilele ce urmează. B-l-e-a-h! Nu o să mă lungesc, n-are rost, așa că o să vă spun c-am preluat un TAG de aici, de pe blogul Gânduri despre cărți, al Adinei, pe care vă invit să-l vizitați pentru că a crescut tare, tare, tare, tare, tare și e foarte frumos. 

1. Top trei lucruri pe care nu le suporți la o carte.

  •  Cuvintele obscene. Pur și simplu le detest, atunci când nu au valoare stilistică și devin jenante. Zău!
  • Poveștile de dragoste siropoase în care ei se despart, ei se împacă, ei se despart, ei se împacă, ei se despart, ei se împacă - v-ați prins voi.
  • Umplutura, chestii puse degeaba, ca să fie.
 
2. Descrie locul tău perfect pentru citit.

Iarna, în pat, cu o ceașcă de ceai, o pătură călduroasă. Toamna, undeva afară, într-un foișor. Vara, hmm, tot afară, la umbra unui copac. Primăvara, oriunde.

3. Trei confesiuni legate de cărți.

  • Am început să scriu pe cărți, să subliniez citate, să fac fețe zâmbitoare, surprinse, să fac steluțe.
  • Am o obsesie privind modul în care-mi sunt așezate cărțile - totul trebuie să fie simetric, la aceeași culoare, înălțime, șterg praful obsesiv și chestii de genul. Îmi iubesc cărțile.
  • Am prea multe cărți, încât chiar nu am unde să le mai pun. De fapt, niciodată nu-s prea multe.
 
    4. Când a fost ultima dată când ai plâns în cursul lecturării unei cărți?

    Hmm, când am citit Dezastrul de la Cernobîl, cred. 


    5. Câte cărți se află în acest moment pe noptiera ta?

    Niciuna. Obișnuiesc să-mi țin cărțile pe birou. Deci, dacă e să mă întrebi asta, acolo este una, și anume cea pe care o citesc - Copilăria. Și vreo trei manuale de biologie și cinci de chimie. Mda!


    6. Care este gustarea ta preferată în timp ce citești?

    Orice fruct, oriceee. În general, ceva care să nu riște a păta cartea pe care o citesc. Am o obsesie!

    7. Numește trei cărți pe care le-ai recomanda tuturor.

    Pe aripile vântului, cartea mea de suflet, Îți voi dărui soarele, o carte care pur și simplu îți atinge orice nivel de emoție și, hmm, cred că Cerul din burtă, de Ioana Nicolaie.

    8. Arată-ne o poză cu raftul tău favorit din biblioteca ta.


    Mi-a fost greu să aleg, pentru că pur și simplu le iubesc pe toate. Dar, de departe, Colecția mea preferată este cea de la Polirom, Top 10+, deși, înainte, uram aceste cărți.
    Am în jur de 80, dar vreau toată colecția. Of, atâtea cărți, atâtea cărți, dar atât de puțin timp. Mai jos sunt niște cărți de la Editura ART, câteva de la RAO, precum și câteva de la Editura Litera.
     
     

    10. Care este cel mai mare secret de cititor al tău?

    Cel mai mare secret de cititor, al meu, este că nu am secrete. Zău! Citesc cărți bune, de obicei, nu mă dau în vânt după ce e în vogă, evit să citesc cărțile în care se înjură ca la gura cortului - părerea mea, alea nu-s cărți. Nu citesc fantasy - poate doar puțin -, dar SF nu citesc nici să-mi dai parale. Prefer să citesc despre oameni și despre ce înseamnă ei. N-am nevoie de fantasy, când omul, de fapt, e așa de fictiv.

    A fost distractiv. Îi invit pe toți cei care vor, să facă acest TAG. Liberi la distracție! 

    Anndrei

    duminică, 26 iunie 2016

    „Dezastrul de la Cernobîl”, de Svetlana Aleksievici- Recenzie

    Editura: Corint
    Număr de pagini: 336
    Rating: 5 din 5 steluțe
    Premiul Nobel pentru Literatură 2015

    Sincer, când am auzit că anul trecut Nobelul a fost acordat unei asemenea cărți, unei jurnaliste - despre asta vuiau lucrurile, nu știam că Svetlana este și scriitoare - am fost destul de sceptic în ceea ce privește această carte. Bine, auzisem și de comentariile politice, de alte lucruri de genul, dar e normal, românul a fost nemulțumit; când un român de-al nostru este menționat, dar nu câștigă, sigur a fost ceval a mijloc. Joc politic, favoritism, chestii dintr-astea. Ei, ei, eu zic c-a fost talentul. Talentul. Nu mă îndoiesc de talentul scriitorilor noștri, dar... 


    „Am îngropat pădurea. Am tăiat copacii în bucăți de cîte un metru și jumătate, i-am împachetat în celofan și i-am aruncat în groapă. Noapte nu am putut să dorm. Închid ochii: se mișcă ceva negru, se învârte. Parcă e viu. Straturile de pământ, vii, cu gândaci, păianjeni, râme. Parcă e viu. Nu recunoșteam nimic, nu știam cum le zice. Pur și simplu gândaci, păianjeni. Furnici. Iar ele sunt mici și mari, galbene și negre. Așa, de toate culorile. Un poet spunea odată că animalele sunt un popor deosebit. Le omoram cu sutele, cu zecile, miile fără să știu cum le cheamă. Le dărâmam casele. Secretele. Le îngropam. Le îngropam.”

    Dezastrul de la Cernobîl nu este numai o carte bine scrisă, o carte care pur și simplu îți străpunge pielea, atingându-ți sufletul și răscolindu-l. Este manuscrisul unei istorii, este identitatea unei țări, a unei lumi. Această carte este începutul realității, fiindcă unde începe literatura, unde începe omul cu puterea sa, cu ororile sale, cu mintea sa diabolică și tot ce înseamnă el, unde începe moartea, durerea - ei, acolo începe și viața. Iar scriitura Svetlanei Aleksievici mi-a confirmat faptul că, într-adevăr, viața, pulsația, emoția, lacrima, durerea, acestea întotdeauna o să atingă partea viscerală a omului, partea sa nepalpabilă, crescândă în sufletul său. Pentru că această carte nu vorbește despre frumusețea literaturii, nu este plastică, nu surprinde prin metafore, prin dimensiuni, culori și forme, ci, întocmai maeștrilor vieții, surprinde prin pulsație, prin realitatea-i integrată aici. Eu, drept să vă spun, încă sunt afectat de ceea ce-am citit, de atâtea emoții, de atâtea sentimente, dureri, atâtea strigăte neauzite de cineva și crescute între paginile cărții. Doamne, Svetlana Aleksievici este o autoare cum nu este alta. Este o autoare sinceră, curajoasă și, înainte de toate, pregătită să strige adevărul. Pentru cei care vor să-l asculte! Și să-l trăiască!

    26 aprilie 1986, ora 1 și 23 minute și 58 de secunde, o serie de explozii devastatoare și neașteptate au distrus reactorul și clădirea celui de-al patrulea bloc energetic de la centrala Cernobîl, ducând la cea mai puternică și mare catastrofă tehnologică a secolului al XX-lea. Pentru bieloruși - dar, nu numai - totul a fost o calamitate națională, pur și simplu o apocalisă precoce. După Cernobîl, țara a pierdut 485 de sate și cătune: 70 dintre ele fiind îngropate, pentru eternitate, sub pământ. În război a murit fiecare al patrulea bielorus; astăzi fiecare al cincilea trăiește pe teritoriul contaminat. În total, sunt 2,1 milioane de oameni, dintre care în jur de 700.000 sunt copii. Printre factorii scăderii demografice, radiația ocupă locul cel mai de seamă. În unele regiuni mai apropiate de atomocentrala electrică ce a explodat, mortalitatea depășește, deja, 20%. Ce-o să se aleagă de aceste suflete? De fapt, ce s-a ales deja de ele? Multora nu le pasă. Dar, Doamne, omul... Omul are atâta putere, dar atât de puțină dorință de schimbare? Vă spun, ce citiți în această carte, pur și simplu vă lovește în moalele capului și vă lasă cu un gol în stomac. Iubesc cărțile care fac acest lucru, îs exact pe placul meu.

    „Lumea s-a împărțit în două: suntem noi, cei din Cernobîl, și sunteți voi, ceilalți oameni. Ați observat? Aici la noi nu se accentuează: sunt bielorus, sunt ucrainean, sunt rus. Toți se numesc oameni din Cernobîl. Suntem din Cernobîl! Sunt om de la Cernobîl! De parcă e un popor anume, o națiune nouă.”

    Înainte de Cernobîl, la 100.000 locuitori ai Bielorusiei erau 82 de cazuri de afecțiuni oncologice. Astăzi, statistica este aceasta: la 100.000 de locuitori, 6.000 de bolnavi. O creștere de aproximativ 74 de ori. Mortalitatea, în ultimii zece ani, a crescut cu 23,5%. De bătrânețe moare un singur om din paisprezece, în principal cei apți de muncă - la 46-50 de ani. În regiunile cele mai contaminate, la un control medical s-a stabilit: din zece oameni, șapte sunt bolnavi. Dacă mergi prin sate, te frapează, de îngrozesc cimitirele apărute peste tot. Până acum multe cifre sunt necunoscute. Toate sunt ținute în secret, pentru că sunt monstruoase. Uniunea Sovietică a trimis la locul catastrofei 800.000 de soldați din serviciu de urgență și au fost chemați să lucreze lichidatori. Copiii au fost luați în armată imediat după terminarea școlii. Numai în Bielorusia s-au aflat în lista de lichidatori 115.493 de oameni. Din datele Ministrului Sănătății, din 1990 până în 2003 au murit 8553 de lichidatori. Câte doi oameni pe zi!

    Așa a început istoria... Istoria unui popor ale cărui lacrimi încă curg peste râurile contaminate, peste pădurile statice, în care nu mai există viață, peste pământurile în care cândva creșteau recolte, copaci cu fructe proaspete și galbene, în lumina soarelui, așa începe istoria unui popor a cărui glas este încă neauzit. Plin de durere și de speranță! Oh, de speranță! Dezastrul de la Cernobîl nu vorbește doar despre statisticile calomniei întâmplate, ci este prezentată sub forma unui interviu, sub forma mai multor interviuri - de fapt, monologuri, întrucât vocea autoarei nu se face inclusă decât în micuțe secvențe. Mărturiile, durerile, totul este prezentat în paginile cărții. Oamenii bolnavi, bătrâni singuri, plini de durere, copii fără părinți, mame fără copii, nevoite să-și îngroape sufletele în lacrimi, copii cu mutații genetice, neștiutori, plăpânzi, firavi. Totul este dureros, dar, în cele din urmă, adevărat. Identitatea unui popor a fost renegată, a fost astupată de un pământ contaminat. De un pământ bolnav, de un aer din care nu se poate respira cu siguranță. De o moarte întunecată și amară. 

    „Au plecat. Dacă ar fi deschis sala? I-ar fi omorât pe toți. Și pe mine împreună cu ei, mi-ar fi tras un glonț în frunte. Acolo e o singură putere - omul cu pușca. I-am urcat pe copii dimineața, spre Astrahan, am spus să-i transporte ca pe niște pepeni, să nu deschidă ușile. (La început tace. Apoi plânge multă vreme.) Oare este ceva mai groaznic decât omul? (Tace din nou.)”

    Mărturiile sunt dureroase, sunt atât de... Nu, ca om, ca persoană socială, habar n-am, chiar nu poți rămâne static la ceea ce scrie aici. Eu, unul, recunosc, citeam cartea aceasta, uneori, cu lacrimi în ochi. Din natură mi-e să nu pot fi sensibilizat de asemenea lucruri. Sunt om, până la urmă, mă gândesc că aș fi putut fi oricând în locul acestor oameni nevinovați. Și atunci, Doamne, cu groază mă ia. De parcă îs un popor anume, o națiune nouă. Oamenii de la Cernobîl! Oameni care nu pot fi tratați. Cum să le redăm lumea de dinainte? Cum să le redăm trecutul? Viitorul? Condamnați, ca într-un război, își duc veacul. 

    „Am fost păcăliți. Ni s-a promis că după trei zile o să ne întoarcem. Am lăsat casa, baia, fântâna sculptată, livada veche. Noaptea, înainte de plecare, am ieșit în livadă și am văzut cum se deschiseseră florile. Iar dimineață toate căzuseră. Mama nu a putut să reziste evacuării. A murit după un an. Am două vise care se repetă. Primul - văd casa noastră, pustie, al doilea - văd portița noastră: acolo sunt niște mușcate roșii și e mama mea. Vie. Și zâmbește.
    Tot timpul tragedia asta nucleară este comparată cu războiul. Dar războiul poți să-l înnțelegi. Despre război mi-a povestit tata, am citit în cărți! Dar aici? Din satul nostru au rămas trei cimitire: într-unul, cel vechi, sunt oamenii, în al doilea sunt câinii și pisicile împușcate, pe care noi le-am părăsit, iar în al treilea sunt casele noastre.
    Până și casele ni le-am îngropat.”

    Cum să nu te doară? Cum să nu simți strigătul? Cum? Doamne. Cred că este una dintre cele mai sensibile cărți pe care le-am citit vreodată. Zău! Le mulțumesc enorm celor de la Librex pentru șansa de a citi așa ceva, puteți cumpăra Dezastrul de la Cernobîl de pe site-ul lor, cu o reducere de 20%. Credeți-mă, merită tot. Lecturi frumoase și pline de spor!

    Anndrei

    miercuri, 15 iunie 2016

    „Îți voi dărui soarele”, de Jandy Nelson- Recenzie

     
    Editura: Epica
    Număr de pagini: 416
    Rating: 5 din 5 steluțe

    O. Explozie. De. Sentimente

    Jude și fratele ei geamăn, Noah, sunt extrem de apropiați. La vârsta de treisprezece ani, îl găsim pe Noah, un băiat singuratic, retras, care desenează întruna și care se îndrăgostește de carismaticul băiat din vecini, în vreme ce neastâmpărata Jude este plină de semne de bună purtare, se dă cu un ruj roșu aprins și vorbește întruna, ca pentru amândoi.
    Trei ani mai târziu, însă, la șaisprezece ani, Jude și Noah de-abia își mai vorbesc. Între cei doi gemeni s-a petrecut un lucru care a reușit să-i trimită pe fiecare pe căi diferite și dramatice în același timp… asta până când în viața lui Jude își fac apariția un băiat chipeș, arogant și distrus, și încă o persoană – o forță nouă și imprevizibilă.

    Primii ani sunt relatați de către Noah. Povestea anilor de mai târziu îi aparține lui Jude. Însă gemenii nu știu că fiecare deține doar o jumătate din poveste, iar dacă s-ar putea regăsi unul pe celălalt, ar avea șansa de a crea din nou lumea pe care au pierdut-o.
    Acest roman captivant al autoarei bestsellerului Cerul e pretutindeni te va face să plângi, să râzi și să rămâi fără suflare – adeseori în același timp.

    O carte minunată, o carte care pur și simplu te surprinde și-ți dă aripi, îți dă speranță, emoție, durere, lacrimi, râsete, tot ce-ai sperat că poate exista într-o carte. Pentru că citești, citești, descoperi, trăiești alături de persoanje, dar îți dai seama că dincolo de pagini, dincolo de coperți, dincolo de imaginație, se deschide viața, viața pe care cu toții o trăim și din care, cu atâta patos, încercăm să evadăm. Trăim cu speranță, dar, știți, oare ce e mai nedrept decât a spera? Negreșit, poate, cândva vom ști. Vom ști și vom urma întotdeauna drumul cel bun. Întotdeauna.

    Îți voi dărui soarele, al doilea roman al lui Jandy Nelson, strălucește de talent, pur și simplu radiază prin porii literelor, ai cuvintelor. Ai talentului. Autoarea stăpânește atât de bine arta scrisului (sau, poate, dimpotrivă, ea se lasă condusă de aceste lucruri), încât cred că m-aș distra și dacă i-aș citi lista de cumpărături de la supermarket. Simțeam nevoia unei asemenea cărți, simțeam nevoia să citesc ceva care să mă ajute să evadez din gloata de cărți de biologie și chimie, teste, grile, bleah, bleah, chestii de genul acesta. Iar romanul de față a căzut exact la fix, exact când a trebuit. L-am iubit, l-am devorat, citeam și-mi venea să țip, îl strângeam la piept, simțeam nu că citesc doar o simplă carte, ci că am lângă mine un prieten drag și apropiat care-mi oferă toată încrederea sa și-mi destăinuie ceea ce are în suflet. Pentru că personajele lui Jandy Nelson sunt veridice, sunt înrădăcinate în realitatea noastră, trăiesc printre noi și, în același timp, se-ascund de noi. Se tem să nu fie judecate de mentalități încuiate, să nu fie rănite - sunt, cum s-ar spune, niște personaje care trăiesc într-o lume încă (vreau să sper) nepotrivită lor. Și, tind să cred, tocmai de asta te-atașezi atât de mult de ele - pentru că vrei să le oferi acel adăpost de care nu au parte, acea înțelegere pe care o caută, acea ahtiere a iubirii. Acea speranță licărindă în inima lor.

    „Și iată-i! Uriașii. Uriașii uriași. Însă diferiți față de cei din fotografii. Aceștia sunt cupluri. De-a lungul încăperii, ființe de piatră enorme stau îmbrățișate de parcă s-ar afla pe ringul de dans, de parcă au înghețat în timp ce se mișcau. Nu, de fapt, nu îmbrățișate. Nu încă. Parcă fiecare bărbat și femeie tocmai se aruncau unul în brațele celuilalt, cu disperare, când timpul s-a oprit în loc, înainte ca ei să fi apucat să se îmbrățișeze.”

    N-am să vorbesc despre ce este această carte, găsiți acest lucru chiar pe partea interioară a coperții, așadar ar fi de prisos. Vreau să vă vorbesc despre experiența mea în lecturarea acestui roman. Dacă aș spune mai multe, aș strica toată magia cărții. Toată magia interioară care m-a curprins în timp ce citeam această minunăție - drept să vă spun, altfel n-aș putea s-o numesc. Zău! Îți voi dărui soarele este o carte care te ajută, pur și simplu, nu pot spune mai multe, te ajută prin ceea ce înseamnă și ceea ce este, prin efervescența emoțiilor, prin sensus moralis al scriiturii lui Jandy Nelson. Ne putem da seama, bineînțeles, de talentul literar al autoarei, însă un autor desăvârșit, un autor, cum să-i zic, bun, este cu adevărat talentat atunci când reușește să facă apel la emoțiile cititorului, la trăirile sale. Este un autor bun atunci când reușește să facă apel la întreaga experiență culturală și literară a celui care citește carte. Și, Doamne, autoarea Jandy Nelson reușește acest lucru cu o desăvârșire aproape brutală. Inimaginabilă. Inefabilă. For real, I am shocked!

    Ceea ce scrie Jandy Nelson este viu, cum zice Ransom Riggs, „încât paginile ei luminează în întuneric”. Luminează de iubire, de frumusețe și de emoție. Nu poți să nu te atașeză de micuțul artist, firav, Noah, chiar dacă pe sora sa, eh, Jade, tot apuci s-o urăști câtuși de puțin. Însă, apoi, te gândești, iubirea mereu va uni oameni, la fel cum îi și va despărți. Umbra face parte din lumină, minciuna face parte din adevărat, iar, oh, toate acestea, toate acestea sunt atât de frumos surprinse în cartea autoarei, încât chiar nu mai are sens să vorbesc despre. Trebuie să citiți, pe bune, este o carte care vă va rămâne în suflet și care, într-adevăr, vă va dărui soarele: soarele a ceea ce înseamnă tot ce-i mai frumos în lumea în care trăim, anume iubirea, anume adevărul, anume dorința și visul, cu alte cuvinte, arta, arta de a trăi frumos. 

    „Într-o clipită ieșim pe ușă, traversăm strada și intrăm în pădure, alergând fără motiv și râzând fără motiv și perzându-ne mințile și sulfarea, până când Brian mă apucă de tricou, mă întoarce spre el și, punând o mână puternică pe abdomenul meu, mă lipește de un copac și mă sărută atât de intens, încât pur și simplu orbesc.”

    Conchizând, clasez această carte pe locul principal al topului cărților mele preferate, alături de Pe aripile vântului, de Margaret Mitchell. Oricum ar fi, cea mai bună carte cu și despre adolescenți (și nu numai) pe care am citit-o vreodată. V-o recomand cu mare, mare drag. Mulțumesc enorm celor de la Editura Epica, mulțumesc Anca, pentru romanul Îți voi dărui soarele. Îl puteți cumpăra de AICI, de pe site-ul editurii, cu reducere! Lecturi frumoase și strălucitoare!

    Anndrei

    joi, 9 iunie 2016

    Copertă actualizată


    Salutare,

    Până la umă, m-am decis cu prietenul cu care am făcut coperta următorului meu volum, Surâsuri aldine, și, din motive estetice - ce-i drept, fata aceea (deși mie, oarecum, îmi plăcea mai mult) arăta prea „fotoșopată” acolo, și am înlocuit-o. Iată, deci, cum arată această copertă. Cum vi se pare, e o alegere bună sau nu? 

    Nouă ne place și abia așteptăm să apară! 

    O zi minunată și lecturi plăcute!