duminică, 28 august 2016

„Bulevardul viselor”, de Ana Cioclov- Recenzie


 
Număr de pagini: 100
Rating: 5 din 5 steluțe

„Mă apropii de fereastra deschisă. Până în pragul ei, e mica mea lume de trăiri și visuri, dincolo de fereastră, se întinde necunoscutul, care mă întâmpină în fiecare zi, și în fiecare zi necunoscutul e altfel, sau poate eu în fiecare zi sunt alta?”

Dincolo de pereţii de sticlă ai zgârie-norilor, New Yorkul se sufocă de căldură, iar Manhattanul pluteşte într-o ceaţă aurie conferită de soarele orbitor. Pe un bulevard al acestui mare oraş, trecătorii merg grăbiţi îndreptându-se spre întâlnirea de după-amiază, momentul cel mai aşteptat al zilei. Fiecare povestire din acest volum analizează un fragment din viaţa unui personaj care trece pe marele bulevard al visurilor, sperând să-şi găsească fericirea şi împlinirea. Femeile se îmbracă în rochiile lor din mătase foşnitoare, se analizează cu atenţie în oglindă şi pleacă la întâlnirea cu viaţa însăşi, sperând ca bărbatul din acea după-amiază să le fie ursitul. Bărbaţii, eleganţi şi plini de importanţă, îşi poartă trabucul în colţul gurii şi, învăluiţi în nori de fum, speră să întâlnească o femeie uluitoare care să se lase pe loc cucerită de farmecul lor irezistibil. Povestirile Anei Cioclov redau o atmosferă picturală, culorile au un rol esenţial în descriere şi conferă un efect incredibil asupra cititorilor care pot vizualiza practic toate întâmplările, iar acest lucru are de multe ori un impact copleşitor asupra lor, atingându-le practic inima şi asaltând-o cu sentimente contradictorii, când pline de tristeţe, când radiind o incredibilă voioşie.

„Din cer coboară umbre înalte aglomerând bulevardul, asfaltul cu soarele îngropat în el e cald ca o piele, întâlnirile de după-amiază își trăiesc fericirea, înserarea indigo plutește grea de pe parfumurile femeilor goale sub rochii transparente.”

Bulevardul visurilor este locul care adună bucurii şi tristeţi, visuri şi amintiri, pe Bulevardul visurilor din New York, Paris, Naples, sau în oraşul pe care eu îl numesc acasă, femei şi bărbaţi îşi doresc întâlniri pe genunchii soarelui care apune, îşi trăiesc iubirile, de parcă acesta ar fi singurul lucru rămas frumos pe lume.

„Risipindu-mi pașii și gândurile în încăperea aurită de potopul soarelui, acum aștept și eu să treacă timpul, mă rog să treacă mai repede, cât voi regreta cândva goana lui, dar acum, cuibărită pe umărul soarelui, număr pașii clipelor și desenez în gând portrete imaginare ale bărbatului după-amiezii.”

Citind acest volum, mi-am dat seama de un lucru: artistul rămâne artist până în adâncimea sufletului său. Din câte am citit, Ana Cioclov nu doar scrie, ci și pictează, fiind absolventă a Institutului de Arte Plastice din Timișoara, secția pictură. Cetățean american și român, face naveta între New York, atelierul său de pictură din Naples, Florida, și atelierul de design din Timișoara. Cărțile autoarei sunt inspirate de aceste locuri, „aici se nasc povestiri și personaje care vor rămâne să trăiască alături de mine. Împreună străbatem oceanul, privim strălucirea și tristețea marilor orașe cu bulevardele lor colorate, iar eu mă risipesc alături de ele în peregrinările și viața plină de inspirație pe care o duc.” Ana Cioclov scrie despre artă, despre frumusețea aceasta superioară a lumii. Vă pot spune că am citit Bulevardul viselor într-o singură zi, de fapt, în maximum o oră jumătate, fiindcă atmosfera de basm, de poezie, atmosfera poematizată a volumului pur și simplu nu mi-a permis să las cartea jos din mână. M-a prins în magia ei muzicală, mi-a încântat urechile cu metafore excepționale, plasticizante, cu o efervescență lirică aproape filosofică, aș putea spune. Ana Cioclov știe ceea ce scrie și o face cu o măiestrie cosmică, pentru că îi iese deosebit de bine!

„În singurătatea pervazului ferestrei a venit să moară un fluture... Culcat, cu piciorușele strânse lângă corpul fragil, aripile frumoase chiar și în moarte, colorate galben și bun, se mișcau ca niște evantaie delicate în vântul cald... Îl privesc cu tristețea unui sfârșit de viață, fără să încerc să îl îngrop în palmă de teama că s-ar putea risipi... Cu siguranță vântul o să-l înmormânteze în brațele odihnitoare și verzi ale teiului de sub fereastra mea...”

Artistul își îndreaptă penița spre a contura ceea ce are lumea aceasta mai magic și special: frumusețea care se ascunde în lucruri mărunte; el, artistul, încearcă să ghicească culoarea vieții, să o măiestreze cu talentul său, să o desfășoare în toate planurile de cunoaștere - așa, poate doar așa va fi ajuns să-și desăvârșească a sa creație. Pe mine m-au lovit, drept să vă spun, metaforele: pur și simplu citeam și mă hrăneam cu frumusețea cuvintelor alese, cu potrivirea lor spațială, atât de ordonată, de parcă ai fi spus că este firesc, de fapt, să scrii într-un mod atât de minunat. Și nu sunt singurul de această părere, să știți. De fapt, mă gândeam, dacă vă plac descrierile frumoase (dar, vreau să spun, NU plictisitoare), cu siguranță veți adora volumul de față. Ceea ce scrie Ana Cioclov aici, în Bulevardul viselor, nu este despre ceva anume. Nu. Ci este despre frumusețea vieții mascată în grijile noastre zilnice, în graba noastră de vânt și de deșertăciune. Când am intrat pe Goodreads, m-am întristat foarte tare văzând numărul mic de cititori, iar atunci m-am gândit: ce nedreptate să ascundem artiștii talentați și să promovăm alte lucruri, alte non-valori (o spun fără să jignesc pe cineva), când scriitori de preț stau ascunși după creațiile lor care strigă spre atenție - sau, dimpotrivă, care stau și așteaptă. Nu strigă după atenție, ci merită atenția noastră. Ana Cioclov chiar merită atenția cititorilor, merită creditul lor. Eu, unul, mă declar un nou fan ala aceste doamne, pentru că rezonez efectiv complet cu scriitura ei atât de plastică, atât de metaforică și colorată - este exact ceea ce caut eu; fiindcă, de fapt, este pe stilul meu.

„(...) Privindu-i, îmi veni un gînd, după-amiază îmi voi prinde unul dintre ei la piept. Pe mătasea rochiei rănită de ghimpii uscați trandafirul ar mai putea înflori a doua oară alte amintiri, altă iubire?”

Este clar, acest volum chiar merită citit. Fiindcă debordează de frumos, de emoție, de sentiment și trăire aproape extraviscerală, mascată în drumurile care șerpuiesc în inima orașului, în vorbele oamenilor care-și pierd timpul aflându-se în gloata omenirii, dar care speră, speră, țintesc către ceva, în cafelele aburinde la marginea tarabelor cu flori, în stele care spun povești cerului. Doamne, nu pot să vă spun cât de frumos scrie Ana Cioclov, vă spun, chiar, cu propriul preț, o pot numi printre autoarele mele preferate, alături de Alice Munro, Ioana Nicolaie, Ileana Vulpescu, Ana Blandiana și ar mai fi câteva autoare, dar pe-acestea mi le aduc aminte acum. Vă spun, chiar nu am mai citit de ceva vreme ceva atât de frumos din punct de vedere expresiv. Ana Cioclov își alege cuvintele cu o măiestrie aparte, și, de fapt, știți ce e mai ciudat? Că, citind Bulevardul viselor, pare că face acest lucru cu o lejeritate extremă. Ca și cum s-ar pune să scrie și cuvintele i-ar izvorî din suflet. Totuși, de unde știu eu că nu se întâmplă așa? Artistul e, în cele din urmă, artist. Frumosul este unghiul său e vedere, este puterea sub care scrie. 

„În singurătatea așteptării, amintirile au nostalgia unor căutări inutile, a fericirii pe lângă care trecusem de atâtea ori fără să știu să mă opresc...”

Le mulțumesc nespus, dar nespus celor de la Curtea Veche pentru romanul acesta pur și simplu uimitor, genial, atât de efervescent, poemic, Doamne, nu știu cum să-i spun. Pur și simplu am citit ceva minunat, ce nu poate fi descris de cuvintele mele! Trebuie citit și atât. Îl puteți cumpăra de pe site-ul lor, de AICI. Credeți-mă, este un volum pe care, după ce îl veți fi terminat, îl veți așeza în dreptul inimii! :) Lecturi frumoase să aveți, dragi cititori!

„Pilotând în ploaie”, de Garth Stein- Recenzie


„Suntem creatorii propriului nostru destin.”

Editura: Booklet Fiction
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 240

Am să încep această recenzie astfel: am citit una dintre cele mai bune cărți citite în anul lui 2016. Pe cuvânt! Nu mă așteptam, drept să vă spun, să-mi placă atât de mult romanul lui Garth Stein, Pilotând în ploaie. Inițial, m-a atras titlul. Apoi m-am interesat, am citit descrierea de pe spate și m-a intrigat ideea unei povești spusă din perspectiva unui cățel. Mi se pare autentică și originală - așa că, na, mi-am spus, să văd ce are de gând autorul să transmită și cum va jongla cu acest artificiu. Mi-a sărit mintea și la Kafka, care spune, în Metamorfoza, totul din perspectiva unui gândac. Dar am început să citesc romanul și, drept să vă spun, într-o zi l-am terminat. Unu la mână, se citește foarte ușor, dar nu este de o lejeritate dintr-aia banală, ci te prinde, îți dă impulsul de a vrea să descoperi ce are să urmeze. Doi la mână, povestea este pur și simplu minunată, magia lui Stein este, într-adevăr, magică și fantastică. Aceste două aspecte m-au făcut să clasez acest roman printre cele mai bune cărți citite anul acesta pentru că, de altfel, puține cărți au mai reușit, de-a lungul timpului, să mă impresioneze atât de mult. Să-mi ridice moralul, să mă facă să râd, să simt atât de puternic povestea, să dea cu sufletul meu de pământ și să mă facă să plâng - în câteva cuvinte, să mă facă să simt că trăiesc întreaga poveste a romanului lui Garth Stein.

„Sigur e ilegal să duci o viață ca a noastră, să-ți poți lăsa în urmă problemele conducând mașini de curse!”

Cred că dacă aș fi avut așteptări, cu siguranță mi-ar fi fost întrecute. Că acest roman se citește, că acest roman este cunoscut, apreciat și, implicit, recomandat, o spun și cifrele de pe Goodreads, iar rating-ul (4,18 la aproximativ 321.000 cititori) cărții este de luat în seamă (la o adică, nu știu cum sunteți voi, dar eu mă orientez de multe ori după cărțile care sunt apreciate de ceilalți sau, dimpotrivă, sub-apreciate). În fine, asta nu prea contează, voiam doar să-mi susțin părerea privitoare la genialitatea acestui roman efervescent, aproape liric. Despre ce este vorba în el? Enzo este un cățel special. Fan înflăcărat al curselor de mașini, el știe o groază de lucruri despre Formula 1, pilotul lui preferat fiind Ayrton Senna. Cunoaște ca nimeni altul natura umană, despre care are o groază de teorii. Și continuă să învețe despre noi, oamenii. Pentru că este sigur că va renaște, după ce va fi murit, ca om - așa cum a aflat, pare-se, dintr-un documentar despre credințele mongolilor - și trebuie să fie pregătit. Până atunci însă, alături de stăpânul său, Denny, Enzo are de parcurs un circuit plin de turnante periculoase: viața însăși.

„Pentru că memoria este timpul ce se întoarce asupra sieși. Să-ți amintești înseamnă să părăsești prezentul. (...) Nu are importanță dacă acesta se trage din maimuță sau din pești. Important este că, în ziua când primul corp a devenit suficient de ‹‹uman››, atunci s-a strecurat în el sufletul de om.”

Viața însăși, în toate circumstanțele și împrejurimile ei. Viața însăși, așa cum ne-au obișnuit astrele și timpii: cu greșeli, cu fericiri, cu lacrimi, cu zâmbete, cu certuri și toate efervescențele ei. Enzo, un simplu cățel, trăiește totul aproape supranatural, simte alături de stăpânul său, Denny, întreaga circumstanță a dezamăgirii, a eșecului, a durerii. Alături, cei doi, cățel și stăpân, cresc în dimensiunile spațiului și încearcă să înfrunte greutățile la care viața îi supune: boala soției lui Denny care, încetul cu încetul, îi macină trupul, lupta pentru custodia propriei fiice, atunci când Gemenii Malefici încearcă s-o fure pe aceasta de lângă el. Dar, stop, mai multe chiar nu vreau să vă spun, nu obișnuiesc - știți prea bine - să fac asta atunci când scriu o recenzie. Vă las să aflați aventura celor doi, întreaga poveste care vă va surprinde, vă va da peste cap, vă va arăta că, într-adevăr, prietenia chiar există, că frumusețea întotdeauna va prima, că adevărul va învinge chiar și în cele mai întunecate suflete. Pentru că, dincolo de o prietenie cățel-stăpân, dincolo de o relație care spulberă granițele necuvântului, sufletele vor fuziona, materiile se vor amesteca, iar gândurile se vor lovi de frunțile personajelor și le vor îndemna la comuniunea omului cu universul patrupedului: fără cuvinte, cei doi se vor înțelege muuuult mai bine. De urmărit acest aspect, părerea mea!

„Dintotdeauna m-am simțit aproape om. Am știut mereu că voi fi diferit de ceilalți câini. Sigur, trăiesc într-un trup de patruped, dar ăsta-i doar învelișul. Important e ce se află înăuntru. Sufletul. Și sufletul meu e foarte uman.”

Cursele de mașini devin, în această carte, aproape un Suprapersonaj. O metaforă a luptei în această viață, a evadării din granițele cotidianului, ale teluricului, o încercare de salvare într-o lume dominată de atâta răutate, de atâta dizgrație și nenorocire. Pentru că, bineînțeles, un necaz nu vine niciodată singur, și veți vedea de ce. Cursele cu mașini ale lui Denny și ale lui Enzo, amândoi creând un personaj firesc, un personaj pe care-l veți îndrăgi în toată splendoare-i, sunt ca niște ”save-as” al unei perioade frumoase din viața lor, doar pentru ca apoi întunericul și necazul să pună stăpânire pe viața acestora. Nu știu, poate aberez pe-aici, dar mi-a plăcut totul așa de mult încât nu vreau să spulber misterul romanului, Garth Stein trebuie citit și atât, nu teoretizat, nu explicat. Trebuie citit și trăit. Enzo, Denny, personaje, așadar, de care-mi voi reaminti mereu cu drag și asupra cărora voi reveni oricând, pentru că citind romanul Pilotând în ploaie, mi-am făcut prieteni noi, am cunoscut idei noi, am retrăit emoții acoperite de cortina zilelor. Și, Doamne, cât de mult am trăit finalul acestui roman, cât de mult mi-a plăcut jocul liric al lui Stein. Într-adevăr, un autor desăvârșit și cu un talent uimitor, că abia aștept să citesc și alte cărți scrise de el. 

„Să-ți trăiești fiecare clipă ca și cum ar fi smulă din ghearele morții, uite-așa aș vrea să fac și eu. Să mă bucur de viață (...). Să-mi zic: ‹‹Trăiesc, mă simt minunat, exist. Exist!››”

Mulțumesc enooorm celor de la Booklet pentru șansa de a citit acest roman, Pilotând în ploaie, absolut genial. O poveste ce merită descoperită, trăită, iubită, habar n-am, o poveste ce chiar merită citită, un must-read al cititorilor de pretutindeni! O să vă placă, o să vă emoționeze și o să vă facă să simțiți! Să aveți parte de lecturi frumoase, puteți cumpăra cartea de pe site-ul celor de la Bookletfiction

„De ce fierbe copilul în mămăligă”, de Aglaja Veteranyi- Recenzie


Editura: Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 176

„După firele de păr căzute, putem aprecia pericolul.”

Cu greu pot să-mi dau seama ce-am citit. Dincolo de plăcerea enormă pe care am simțit-o lecturând acest roman, atâta încărcătură de emoție, de semnificații, de simboluri, atâtea cuvinte cu substrat și inaccesibile la o primă lectură - atâta talent! Cu siguranță, un roman ce am să-l recitesc în viitorul apropiat.   

De ce fierbe copilul în mămăligă a fost o carte care m-a ucis. Pur și simplu. Nu văd pot spune de ce, abia vă pot spune cum: cu talent, cu precizie, cu ardoare și patos. Pur și simplu trebuie să citiți această capodoperă, această lume lirică a autoarei, să auziți strigătul copilului care fierbe, fierbe și fierbe, în mămăliga lumii, a dorului, a durerii și a neputinței. Doamne, ce roman! Doamne, cât talent! Mi-e greu să-mi revin după o asemenea lectură, pentru că pur și simplu simt că nu-mi pot aduna cuvintele pentru a scrie ceva despre talentul Aglajei Veteranyi, nu pot, în fața cuvintelor ei nu sunt decât un cititor neinițiat, redundant, un oarecare om care abia acum a citit ceva cu adevărat magic. Mi se pare că mă încurc în cuvinte, dar am să încerc să redau, cât mai sincer, ce a însemnat acest roman pentru mine.

„Dacă mama cade, nu moare în glumă. Doar actorii mor în glumă. (...) Omul e aici ca să aibă grijă de lume.”

Recunosc, mai auzisem de această carte, așa, în treacăt, însă titlul m-a intrigat încă de prima dată. Nu-mi dădeam seama dacă acesta ori îmi oferă o explicație a motivului, ori, de fapt, îmi pune întrebarea. Citind romanul, mi-am dat seama că am căutat răspunsuri și, de fapt, mi-am pus și mai multe întrebări. Am căutat descifrarea misterului, însă altele mi s-au încifrat în minte și în suflet. Lumea cărții este o lume din care „lipsesc dragostea și mila și în care umanitatea se întinde peste fețe grotesc ca un ruj ieftin”, spune Cărtărescu. O lume, da, dominată e atâta durere, de lipsa milei, de lacrimi curgânde din obraji prea tineri și firavi. O lume „nostalgică, amintind frapant de poemele în proză ale altui dispărut înainte de vreme, Cristian Popescu. Un Dumnezeu-căpcăun domină lumea aceasta de desene strâmbe, iar copilul din fioroasa poveste spusă de sora vitregă e mica Aglaja însăși, jertfa care fierbe în fața lui, în cazanul infernal cu mămăligă clocotită. Din această copilărie mutilată răzbește țipătul coșmaresc al cărții, jetul ei de viziune celestă și sânge. Valoarea acestui document constă în adevărul lui, în același timp artistic și existențial”, citat din exegeză. Drept să vă spun, citind acest roman nu am putut să nu-mi simt pielea ridicându-se, emoțiile curgându-mi prin vene. Nu. Pur și simplu nu am putut să fiu neputincios la drama cărții, la pulsațiile dintre pagini. Așa-s eu! Și nu regret.

„Puțin mai târziu au apărut toți pe terenul de sport. Am auzit din vestiar strigătele mamei.
Unde e fata mea? Mă omor.”

Frică, frică, teroare și groază. Durere, Doamne, câtă durere în această carte plină de emoție subjugată glasului copilăriei, inocenței ei. Nu vă pot spune despre ce este cartea, de fapt, o ordine cronologică firească nu prea găsiți, însă totul te izbește cu miros de verbină strivită între anii copilăriei, auzi țipătul visceral al personajelor, dorul lor matern închis în nopțile reci de vară, când mama nu era decât o figură circară, aparentă, banală. Romanul De ce fierbe copilul în mămăligă se află pe muchia fluidă dintre autobiografie și fictiv, dintre adevărul de viață și fabulația poetică, inspirată, efervescentă. Narațiunea la persoana întâi a unei fetițe de circari, care se teme că mama ei va cădea din înaltul cupolei, unde atârnă la propriu de niște fire de păr, e de fapt o permanentă căutare a sinelui, a identității, într-o lume în goană după deșertăciuni, fără repere, fără rădăcini, fără idealuri. România, din care a plecat la trei ani, reprezintă pentru ea mâncărurile specifice, gătite de mamă în rulotă, și veștile despre rudele rămase sub pumnul greu al comunismului neîndurător, în țara lui Ceaușescu, silite, obligate să îndure mizeria și umilinția de zi cu zi. Iar celelalte țări pe care le străbate cu circul, un joc haotic continuu al vieții și al superficialității, al abnegării, în Europa și America de Sud, nu sunt pentru ea decât locuri de staționare temporare a rulotei - astfel, a vieții însăși. Asocierea între prozaic și poematic, între candoare și cruzime, între bine și rău, lumină și întuneric (lucruri, în esență, contradictorii), între prospețime sensorială, palpabilă și angoasă, între concret și metafizic, fac din cartea De ce fierbe copilul în mămăligă, a Aglajei Veteranyi, o carte excetrică, o dovadă de har literar, de inspirație magică. O revelație a literaturii. Pur. Și. Simplu.

„Tatei i-au crescut spinări pe tot corpul. (...) Nu-mi amintesc cum mirosea mama mai demult. De Crăciun sau de sărbători e foarte veselă și gălăgioasă și deodată se pune pe plîns sau se ia la harță.”

O să citez câteva din cuvintele autoarei, pentru că la sfârșitul cărții se află un interviu cu aceasta: „...Să povestesc. E normal să povestesc lucruri pe care le cunosc, dar cred că și fantezia unei persoane este autobiografică. Pot să văd lucrurile cu inima, cu ochii... și de aceea cred că ceea ce scriu este autobiografie”. Ce frumos a putut să o spună! Doamne! În romanul de debut al autoarei, anume acesta, există o intensă tematizare a identității, a soartei străinului într-o epocă în care foarte mulț români sunt peste tot acasă și, totodată, niciunde cu adevărat; astfel, o chestie foarte interesantă este faptul că se fac trimiteri foarte frecvente la România și la societatea contemporană autoarei. Astfel, cred că totul devine cu atât mai interesant, un manuscris al istoriei într-o formă atât de lirică!

„Visez că mama moare. Îmi lasă o cutie cu bătăile inimii ei.”

Ultimul citat l-am folosit, citând-o pe Aglaja Veteranyi, și-n romanul meu de debut, Toate sfârșiturile sunt la fel. Ce-i drept, am citit această carte acum mult timp, dar pur și simplu am simțit că nu-i pot face o recenzie. Este o carte pe care nu o vei uita vreodată, ci-ți va rămâne adânc înfiptă în minte, dar mai ales în suflet. Pe mine m-a marcat! V-o recomand cu căldură, dacă vreți să citiți ceva bun și de calitate! Lecturi frumoase și un sfârșit de săptămână frumos să aveți, dragi cititori! :)

Un loc pe raftul meu (XXXVII)


Salutare!

Am adunat o groază de cărți luna aceasta, ba de la târguri, ba reduceri, ba primite, tot tacâmul. Totuși, e ciudat că am o groază de cărți necitite, de fapt. Însă știm cu toții care este anemia cititorului: să-și cumpere cărți până la epuizare. Mie îmi place enorm să-mi cumpăr cărți, chiar dacă le-am citit, îmi place să le am acolo. E o chestie de perspectivă, nu știu. Vreau o bibliotecă uriașă, doh! Între timp, gata, uitați ce cărți am reușit să-mi mai așez pe rafturi (sau, de fapt, pe lângă ele, că biblioteca mea nu mai rezistă mult).

Scuzați, înainte de toate, calitatea pozelor, dar pur și simplu eram pe grabă, le adunasem din bibliotecă, trebuia să fug rapid să mă întâlnesc cu cineva, pam, pam, grabă, grabă, bleah, poze urâte, dar, în cele din urmă, cărți minunateee! Așadar, iată!




















Cam astea ar fi toate. Pe câteva le-am citit, mi-au plăcut enorm! :) Voi cu ce vă mai lăudați, ce cărți v-ați mai cumpărat? Un sfârșit de săptămână minunat să aveți!

sâmbătă, 27 august 2016

Leapșa: Liebster- Descoperă bloguri noi


Mulțumesc dragei de Daria, de la Cărțile nopții, pentru menționare! :) Am mai făcut în trecut vreo două astfel de lepșe, dar îmi plac mult așa că o voi onora și pe-aceasta! 

Să ne împrietenim, dar nu înainte de a urmări niște reguli: 

1. Mulțumește-i persoanei care te-a nominalizat și menționează-i blogul;
2. Listează regulile în postarea ta;
3. Afișează premiile Liebster undeva pe blogul tău;
4. Răspunde celor zece întrebări prevăzute de persoana care te-a nominalizat;
5. Scrie zece lucruri random despre tine;
6. Nominalizează 5-11 bloguri și informează-le că au fost nominalizate.
7. Asigură blogurile pe care le-ai nominalizat cu zece întrebări. 

Nimic mai simplu, așadar! :) Să trecem la treabă. 

1. Ce hobby-uri mai ai în afară de a scrie și a citi?

Îmi place să fac sport, să alerg, adică, îmi place să cunosc oameni noi, bine, ăsta nu e un hobby, dar e ceva ce-mi place să fac!

2. Ce observi prima dată la o persoană?

Evident, primul impact cu o persoană este corpul, precum primul impact cu o carte este coperta. Ochii, aș spune, îmi atrag atenția prima dată.

3. În ce oraș ți-ar plăcea să locuiești altul decât cel natal?

București, fiindcă e plin de evenimente culturale.

4. Care a fost cartea care ți-a deschis lumea către lectură?

Maitreiy, de Mircea Eliade a fost prima carte care m-a impresionat.

5. Îți plac concertele de muzică clasică sau piesele de teatru?

Amândouă, deși ador cu desăvârșire piesele de teatru. 

6. Ce personaj din cartea ta preferată ai vrea să fii? De ce?

Nu știu. Spre exemplu, mi-ar plăcea să fiu Scarlett, din Gone with the wind sau protagonista din Înainte să adorm. Peeta, din Hunger Games. Pentru că viața mea este prea plictisitoare și monotonă, de asta.

 7. Ai vreo fobie? Care este?

Da. Urăsc spațiile închise, spre exemplu, iar într-o perioadă mă temeam groaznide de păianjeni. De asemenea, urăsc șerpii, repitelele, în general, mi se pare că au ceva diabolic în ele.

8. Ai citit vreo carte care ți-a schimbat percepția asupra unui lucru?

Ohoh, o groază! Tratat de descompunere, de Emil Cioran, a avut un impact enorm asupra mea. De asemenea, cărțile lui Alice Munro, câștigătoarea Nobelului pentru Literatură în anul 2013, pentru proză scurtă.

9. Ți s-a întâmplat vreodată un lucru dubios? (adică să ți se întâmple ceva foarte ciudat)

Da. Coincidențe foarte bizare care m-au făcut să mă îndoiesc de ordinea firească a lucrurilor în această lume. Haha!

10. Ce părere ai despre autorii români?

Au potențial enorm, însă publicul român este, de fapt, problema, fiindcă trebuie educat și orientat în direcțiile literaturii autohtone. Nu știu care e ideea cititorilor noștri, dar țintesc spre literatura americană, spaniolă, rusă, nu știu, uitând de valorile care cresc și înmuguresc în țara noastră. Eu citesc literatură română, încerc să-mi întorc capul spre valorile care răsar din sufletul artei, nu știu, mi s-ar părea nedrept să NU fac asta. Așadar, cu speranța că poate se va schimba ceva, noi o să continuăm să credem că publicul român își va recunoaște valorile și, așadar, le va promova.

Mulțumesc, Daria, pentru întrebările super! :) E rândul meu să pun 10 întrebări, deci:

1. Care carte, din cele pe care le-ai citit, ai fi vrut să fie scrisă de tine?
2. Dacă ar fi să poți lua ceaiul cu un autor clasic, care ar fi acela?
3. Literatură clasică sau literatură contemporană? De ce?
4. Ce părere ai de cărțile care au limbaj sexual și vulgar?
5. Crezi că acele cărți așa-zise „comerciale” înseamnă literatură?
6. Îți place poezia? 
7. Dacă ar fi să alegi între poezie și proză, ce-ai alege? De ce?
8. Care este cartea ta preferată? Știu că este greu să alegi una, însă, cu siguranță, este un autor, un roman care și-a lăsat amprenta mai puternic decât celelalte.
9. Ce-ai vrea să faci pe viitor?
10. Câte cărți ai în bibliotecă?

Iar bloggerii pe care îi nominalizez, sunt următorii, deși îi invit pe toți să facă această leapșă drăguță:
Aștept cu nerăbdare răspunsurile voastre! :) Succes și lecturi minunate!
 

duminică, 21 august 2016

„Soldații de zinc”, de Svetlana Aleksievici- Recenzie



Editura: Litera
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 354
Colecția: Clasici Contemporani

„La război, moartea nu mai are niciun mister. A omorî înseamnă a apăsa pur și simplu pe trăgaci. Ni s-a vârât în cap că rămâne viu cel care trage primul. Asta este legea războiului. (...) Am fost învățat să trag unde mi se spune. Și trăgeam, n-aveam milă de nimeni. Puteam să omor și un copil. Pentru că acolo toți luptau împotriva noastră: bărbați, femei, copii, bătrâni.”

În 1989, Svetlana Aleksievici a îndrăznit să calce unul dintre marile tabuuri ale imperiului sovietic: mitul Războiului din Afganistan, al soldatului „internaționalist”, care ajută un popor înapoiat să construiascp socialismul.

Între 1979 și 1989, un milion de militari sovietici au trecut prin Afganistan, provocând aici distrugeri uriașe și rămânând ei înșiși marcați de experiența unui conflict nerecunoscut oficial. Morții erau trimiși înapoi în URSS în sicrie sigilate de zinc, în timp ce, întorși în patrie, mare parte din supraviețuitori nu s-au putut reintegra și au devenit, în ochii altora, violatori și criminali.

Soldații de zinc prezintă mărturiile emoționante ale unor participanți la război – soldați, ofițeri, asistente medicale – și ale unor mame care și-au pierdut copiii în Afganistan, într-o carte șocantă prin onestitatea ei brutală. Este o reconstituire tulburătoare și de neuitat a realității și absurdității războiului.

„Mă învăța cum să rămân în viață: 
- După ce ai ras, dă-te imediat vreo doi metri mai încolo! Ascunde țeava puștii după gard sau după vreo stâncă, să nu se vadă flacăra, să nu se observe! Când mergi, nu cânta, că n-ajungi departe. Când stai planton nu adormi, zgârie-te pe față, mușcă-te de mână! Parașutistul mai întâi fuge cât poate și apoi cât trebuie.”

Svetlana Aleksievici a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2015. Oh, da, m-am bucurat, chiar m-am bucurat, fiindcă știam ce minuni ascunde jurnalista (și scriitoarea) Svetlana Aleksievici. Primul contact cu această autoare a fost cartea Dezastrul de la Cernobîl, care pur și simplu m-a ucis, mi-a dat de gândit, mi-a răscolit interiorul și, drept să vă spun, încă nu îmi dă pace. Pur și simplu, asta înseamnă Svetlana: zbucium, durere, speranță, lacrimi, cărțile ei sunt în așa fel scrise, gândite, încât să atingă cititorul în suflet, să-l facă să-i vibreze ființa. Poate folosesc cuvinte prea mari, dar altfel chiar nu pot descrie ceea ce citesc în cărțile acestei autoare. Scrise sub formă de mărturisiri, cărțile ei redau crunta realitatea a războiului, sunt glasul istoriei, al oamenilor care n-au fost auziți în acele vremuri, al copiilor care au trăit fără mamă, fără tată, fără jucării și fără hrană, al femeilor ale căror soți au fost uciși sau trimiși la război. Cărțile Svetlanei sunt glasul durerii și sarea din lacrima cititorului. Pentru că ea vorbește despre viață. Chiar dacă nu vrem să acceptăm, despre viață vorbește Svetlana în cărțile sale. Despre durere și speranță.
 
De la Svetlana Aleksievici încoace, vă pot spune că nu am reușit să citesc ceva care să mă doboare așa de mult, din punct de vedere emoțional și psihic. Sincer, am mai citit Dezastrul de la Cernobîl, Ultimii martori, Războiul nu are chip de femeie și fiecare carte pur și simplu m-a doborât, mi-a smuls lacrimile și mi-a sfâșiat sufletul. Pentru că ceea ce scrie ea ascunde durere, suflete care nu-și găsesc pacea nici după zeci de ani de la război, pentru că ceea ce scrie Svetlana este întocmai istoria, dar nu neapărat istoria războiului, în stilul lui Tolstoi, nu, nu, ci istoria sufletului, a durerii pricinuită de boală, de masacru, de moarte. Doamne, nu știu cum să încep să fac recenzia aceasta, pentru că e de prisos să spun ceva despre o carte care, pur și simplu, trebuie citită. Și simțită. 

„Aveam un prieten... (...) S-a întors din Afganistan și după un an s-a spânzurat. Nu știu... Și n-a spus nimănui, nimeni nu știe de ce s-a spânzurat: din cauza războiului sau pentru că se convinsese ce jigodie e omul. La război nu-și punea asemenea întrebări, dar după război a început să se gândească.”

Recunosc, cred că această carte a fost una dintre cele mai „impenetrabile”, să spun așa. Dacă toate celelalte cărți m-au regăsit cu lacrimi în ochii, această carte m-a lăsat oarecum rece, povestind întocmai istoria războiului, cu toate planurile, schimbările de tactică. A fost mai mult ca o privire aruncată în trecut, în zilele apuse, pline de durere și de groază, în care moartea era ceva de o secundă, era singurul adevărat static al soldaților de zinc. Acolo unde moartea devine aproape o liniște, omul își pierde din dorința de a mai trăi. În cele din urmă, poate moartea este singura salvare eternă. Singurul mod de a adormi liniștit. 

Mărturiile sunt dureroase, sunt atât de... Nu, ca om, ca persoană socială, habar n-am, chiar nu poți rămâne static la ceea ce scrie aici. Eu, unul, recunosc, citeam cartea aceasta, uneori, cu lacrimi în ochi. Din natură mi-e să nu pot să nu fiu sensibilizat de asemenea lucruri. Sunt om, până la urmă, mă gândesc că aș fi putut fi oricând în locul acestor oameni nevinovați. Și atunci, Doamne, cu groază mă ia. Cum să le redăm lumea de dinainte? Cum să le redăm trecutul? Viitorul? Condamnați, ca într-un război, își duc veacul. Războiul nu doar că ucide oameni, ucide spirite, idelauri, visuri și vise, ucide ceea ce are un om mai de preț: identitatea sa și șansa de a trăi o viață frumoasă. Citind, suferi, suferi, suferi. Totul este surprins într-un zbucium perpetuu, lacrimile personajelor redau poveștile lor dureroase și amintirile pe care, poate, ar vrea să le îngroape în trecutul negru și arzând de bombele și gloanțele nemților. Pentru că Svetlana Aleksievici a scris pagină de istorie pe care a vrut s-o înfățișeze, în acest mod, întregii lumi. Și, Doamne, câtă suflare poate să însumeze această carte. Doamne! La un moment dat, chiar în primul interviu, cineva spune: Și așa mi s-a întipărit în minte că război e atunci când nu e tata... Sau când nu e mama. Sau când nu e hrană. Nu e căldură. Nu e zi fără lacrimi vărsate, fără moarte, fără durere, boală, sete și strigăte de ajutor. Război e atunci când viața dispare și când tot ce poți face este să aștepți. Și să te rogi că totul are să treacă și, poate, a fost un simplu coșmar. Un coșmar din care nu se vor mai trezi vreodată.

„Am tras! Bineînțeles că am tras! Luam omul în cătare și... apăsam pe trăgaci... Acum sper că n-am omorât rea mulți, așa mi-ar plăcea să cred, pentru că și ei... ei... își apărau patria!”

Soldații de zinc nu este numai o carte bine scrisă, o carte care pur și simplu îți străpunge pielea, atingându-ți sufletul și răscolindu-l. Este manuscrisul unei istorii, este identitatea unei țări, a unei lumi. Această carte este începutul realității, fiindcă unde începe literatura, unde începe omul cu puterea sa, cu ororile sale, cu mintea sa diabolică și tot ce înseamnă el, unde începe moartea, durerea - ei, acolo începe și viața. Iar scriitura Svetlanei Aleksievici mi-a confirmat faptul că, într-adevăr, viața, pulsația, emoția, lacrima, durerea, acestea întotdeauna o să atingă partea viscerală a omului, partea sa nepalpabilă, crescândă în sufletul său. Pentru că această carte nu vorbește despre frumusețea literaturii, nu este plastică, nu surprinde prin metafore, prin dimensiuni, culori și forme, ci, întocmai maeștrilor vieții, surprinde prin pulsație, prin realitatea-i integrată aici. Prin simplitate. Eu, drept să vă spun, încă sunt afectat de ceea ce-am citit, de atâtea emoții, de atâtea sentimente, dureri, atâtea strigăte neauzite de cineva și crescute între paginile cărții. Doamne, Svetlana Aleksievici este o autoare cum nu este alta. Este o autoare sinceră, curajoasă și, înainte de toate, pregătită să strige adevărul. Pentru cei care vor să-l asculte! Și să-l trăiască!

„Cât o să mai trăim? Cu durerea aceasta în suflet n-ai cum să supraviețuiești mult. Și cu atâtea supărări.”

Cum să nu te doară? Cum să nu simți strigătul? Cum? Doamne. Le mulțumesc enorm celor de la Editura Litera pentru șansa de a citi așa ceva, puteți cumpăra Soldații de zinc de pe site-ul lor de unde, de asemenea, găsiți numeroase cărți frumoase și la prețuri mici! :) Lecturi minunate să aveți!

sâmbătă, 20 august 2016

„Privilegiații”, de Jonathan Dee- Recenzie



Editura: Litera
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 288 
Colecția: Buzz Books
Prix Fitzgerald, nominalizat la Premiul Pulitzer 

„Seize the day”

Jonathan Dee s-a născut la New York, în 1962, și a studiat la Universitatea Yale. A scris șase romane, iar cel de față, Privilegiații, a câștigat Prix Fitzgerald și a fost nominalizat la Premiul Pulitzer - știm cu toții, așadar, ce înseamnă asta. Face parte din echipa de autori New York Times Magazine și publică, de asemenea, în Harper's. Predă cursuri de scriere creativă la Universitatea Columbia și la The New School. 

Un roman despre care nu știam nimic, recunosc, dar pe care l-am citit cu drag și cu atenție, pentru că am știut că nu va fi o lectură tocmai ușoară: conchizând, aș putea spune doar că lui Jonathan Dee îi place foarte mult, dar foarte mult psihologia umană. Îi place să se joace cu sufletele personajelor, să le pună probleme de conștiință, să le pună întrebări fără răspuns dar, mai ales, să introducă - cu o precizie chirurgicală, dar aparent banală - momente cheie în viața lor, momente care le vor da lumea peste cap. Este ca și cum o boală ar pune stăpânire, pe rând, dar cu o virulență scăzută, pe eroii lui Jonathan Dee. Cred că acesta este aspectul care mi-a plăcut cel mai mult în romanul de față, dar, pe de altă parte, două steluțe nu i le-am putut acorda pentru că unele pasaje nu mi-au confirmat și nici nu mi-au atins gusturile. Recunosc, poate n-a fost pentru mine, citind romanul n-am putut să nu mă gândesc (aproape până la epuizare), la alte două romane: Marele Gatsby și Revolutionary Road, care, de curând, a apărut la Editura Litera în colecția Mari Clasici. Abia aștept să pun mâna pe ea. 

Adam și Cynthia Morey sunt cuplul perfect. Inteligenți, fermecători, frivoli, trăiesc clipa, fără ca nimic să le stea în cale. Au puțin peste douăzeci de ani, și căsătoria li se pare ocazia perfectă pentru a rupe legăturile cu părinții. Adam este un băiat atrăgător, Cynthia este frumoasă și vanitoasă. Șase ani mai târziu, locuiesc într-un cartier de lux din Manhattan și au devenit cuplul tipic de aspiranți la un statut social la care mulți doar visează. El lucrează în domeniul investiţiilor de capital de dimineața până seara, este favoritul șefului (pe care îl disprețuiește) și a început să câștige o mulțime de bani, nu întotdeauna în mod legal. Ea stă acasă cu copiii, iar efortul de a petrece aceleași zile repetitive ce par să nu se mai sfârșească a ajuns să o obosească. Cei doi au o singură mare ambiție: să devină și mai bogați, să ajungă, prin orice mijloace, la o poziție socială și mai înaltă. Și norocul este de partea lor: într-o bună zi Cynthia și Adam câștigă o sumă uriașă de bani... Copiii, la rândul lor, învață să profite de tot ce-i înconjoară: dacă au probleme, știu că vor reuși întotdeauna să scape, ca toți bogații din lume.

Privilegiații este odiseea unui cuplu atins de noroc, schimbat de timp și călăuzit, mai presus de toate, de o dragoste nemărginită. Lirică, provocatoare și strălucit scrisă, cartea este o meditație de actualitate despre familie, avere și despre vremurile în care trăim.

Visul american - let me live my american dream. Ce să spun? Mi s-a părut un clișeu. Familia adorată de toți, familia cu bani, partide de sex târzii, familia cool care face tot ce vrea, pentru că banii, averea și bunăstarea gravitează în jurul loc. O atmosferă de Marele Gatsby într-un aer, totuși, mai de „mahala”, să-i spun așa (comparând, bineînțeles). Citești și parcă ești invidios, la o adică, pe viața celor doi. Carpe Diem. Live for the moment. Jonathan Dee inseră lucrurile într-un ambient definitoriu pentru personaje, le oferă confortul tuturor lucrurilor pe care acestea le vor. Și, totuși, oare totul poate fi cumpărat cu bani, iubirea, dragostea, fericirea? O amăgire continuă, aproape haotică, sufocantă și disperantă începe să domnească în familia Morey. Cum are să se sfârșească totul, nu vă spun, dar este fascinant de urmărit acest „regres” al romanului: în cele din urmă, banul va ajunge să distrugă umanitatea din omul dominat de voracitate. De lăcomia pusă în slujba înavuțirii.

Mi s-a părut remarcabil, de fapt (și o spun - punctul forte al romanului) faptul că Jonathan Dee are un talent extrem de mare și deosebit de a prezenta cu profundă empatie, atenție și grijă punctele de vedere ale personajelor sale. Le tratează cu o sensibilitate aparte, le dă viață proprie și gândire rațională, le pune în lumea sa pe propriile lor picioare, fără a se da înlături când vine vorba de al spune stop. El este un păpușar desăvârșit, căruia, parcă, uneori îi scapă sforile personajelor - sau poate, în cele din urmă, el vrea doar să ne lasă cu această impresie falsă. Jonathan Dee are un stil fermecător, prin excelență expresiv și plastic, de multe ori extrem de amuzant. Eleganța sa ar putea fi asemănată cu cea a lui Fitzgerald, deși cel din urmă ar părea mai incisiv și mai static, să spun așa; Dee este un scriitor plin de vitalitate, cu un stil complex și deosebit prin imaginile create, personajele născute care iau parte la acțiunea, deși aparent banală, cu un grad ridicat de efervescență stilistică. 

Le mulțumesc frumos celor de la Editura Litera pentru această carte. V-o recomand cu drag dacă vreți să citiți ceva într-un stil diferit și nou. Pentru mine, asta a însemnat romanul. Nu regret că l-am citit, regret doar puțin că nu mi-a plăcut mai mult! :) Îl puteți comanda de pe site-ul celor de la Editură, unde găsiți, de asemenea, multe cărți la preț redus și mic. Lecturi frumoase și un sfârșit de săptămână minunat s-aveți!
 

vineri, 19 august 2016

Câștigătorii concursului „Comentează și câștigă”


Salutare,

Concursul de AICI a luat sfârșit. Câștigătorii sunt următorii: Robert Bădică și Forever Lost in Literature. Vă mulțumesc pentru participare, m-am bucurat să vă văd prezenți pe blog, printre recenziile mele. Cei care n-au câștigat, o să mai fie ocazii! :) Sincer, am făcut acest concurs doar pentru că voiam să dăruiesc două exemplare într-un mod foarte ușor (trei comentarii ar fi fost îndeajuns, haha - dacă nu avea nimeni mai mult), pentru ca povestea din Toate sfârșiturile sunt la fel să ajungă și la alții! Dacă doriți să achiziționați unul dintre cele două volume (cel de poezii și romanul), îmi puteți scrie un mesaj privat, aici, or pe Facebook!

Câștigătorii, vă rog să-mi trimiteți un e-mail cu datele voastre (nume, prenume, adresă, cod poșta, număr de telefon) la adresa andrei.cioata17@yahoo.com (unde mă puteți contacta, de altfel, și pentru alte lucruri; găsiți adresa și la Contact).

Să aveți o zi frumoasă și lecturi minunate! :)

joi, 18 august 2016

„Elizabeth a dispărut”, de Emma Healey- Recenzie


Editura: Litera
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 286
Premii: Premiul Costa pentru romanul de debut
Colecția: Buzz Books

Dacă poliția nu mă ia în serios, ce șanse mai am s-o mai văd vreodată pe Elizabeth?

Dumnezeule, ce tocmai am citit? Habar nu am cum să încep această recenzie, pentru că, gândindu-mă la acest roman fabulos, nu-mi trece prin minte decât expresia aceea: oh my God, for real, I am shocked! I mean you too... Era dintr-un film, nu-mi aduc aminte cum se numea. Doamne, Elizabeth a dispărut pur și simplu m-a ucis, m-a dat peste cap, mi-a dat pumni, m-a pus la pământ, mi-a pus o talpă pe piept și mi-a spus: ține, ia și citește și tu ceva mai de calitate. Dumnezeule mare, vă pot spune cu toată sinceritatea, cred că tocmai am citit cel mai bun roman thriller-dramă-psihologic pe care l-aș fi putut citi vreodată. Dincolo de a fi subiectiv, Emma Healey este o autoare atât de inteligentă încât pur și simplu își țese scriitura cu un talent uimitor, că nici n-ai zice că acesta e romanul ei de debut, dar, din câte am înțeles, a scris prima sa povestire la vârsta de patru ani. Talent confirmat, așadar!

„Când am început să adun frunzele și florile, femeia a scos un sunet răgușit. Mama s-a aplecat pentru a-i desluși cuvintele, iar femeia, cu ochii ațintiți în ai mei, mi-a căutat mâna și mi-a băgat ceva în palmă. L-am luat fără să mă opun, simțind obiectul mic, delicat și fragil, însă nu m-am uitat la el.”

Romanul, în esență, n-aș spune că are un subiect tocmai nou or autentic: Emma ne spune povestea lui Maud, o femeie în vârstă care se luptă cu ravagiile demenței sale senile și care începe o căutare disperată, exacerbată pentru a-și găsi cea ma bună prietenă, Elizabeth, care, cică, a dispărut. Demersul ei în căutarea adevărului o va purta înapoi zeci de ani, în trecutul îndepărtat în care urme ale amintirilor îi joacă feste, și va avea consecințe cutremurătoare asupra personajului Maud. Intriga este potențată de faptul că nimeni, dar nimeni, nu o crede însă pe Maud - nici fiica ei, Helen, nici îngrijitoarele ei, nici poliția, nici vecinii, nici, mai ales, temperamentalul fiu al lui Elizabeth, Peter. Înarmată cu notițe scrise de mână pe care și le lasă singură și cu un sentiment copleșitor al neputinței asupra faptului că Elizabeth are nevoie de ajutor, că Elizabeth a dispărut, Maud, eroina noastră tragică, dramatică, este hotărâtă să descopere adevărul și să-și salveze prietena iubită. Dar indiciile pe care le descoperă par să o conducă tot mai departe în propriu-i trecut, la o altă dispariție rămasă nerezolvată - cea a surorii ei, Sukey, survenită la scurt timp după al Doilea Război Mondial. În timp ce amintirile vii ale tragediei care a avut loc  cu mai mult de cincizeci de ani în urmă o copleșesc, Maud găsește o nouă motivație în descoperirea adevărului. Ar putea misterul dispariției lui Sukey să fie cheia pentru a o găsi pe Elizabeth? O poveste captivantă, pur și simplu sufocantă prin atmosferă, o istorie extraordinară despre, în esență, o tragedie obișnuită. 

„- Nu a dispărut...
- Atunci, unde este? Am fost acasă la ea.
- Ei bine, dragă, zice femeia privind grupul. Poate ai greșit casa. (...)
- N-am greșit casa, spun eu încet, cu fermitate, afirmația făcându-mă să mă simt ca un copil mic. Nu sunt proastă. Elizabeth a dispărut. În tăcerea lăsată, trag anevoie aer în piept. De ce nu vă pasă? De ce nimeni nu face nimic? Am impresia că încep să țip, dar nu mă pot abține. Ar fi putut să i se întâmple orice. Orice! De ce nu face nimeni nimic pentru a o găsi?”

Am citit acest roman extrem de rapid, odată ce l-am luat în mână nu am putut să-l mai las pentru că hrăneam din personaje, din viețile lor, nu puteam lăsa cartea deoparte fără a ști ce o să se întâmple mai departe, unde are să meargă totul, ce-are să se întâmple cu Maud și fiica ei, de ce este Peter atât de incisiv, atât de misterios, oare nu ascunde ceva?, de ce nu o crede poliția pe Maud, când toate indiciile chiar reliefează faptul că, într-adevăr, Elizabeth a dispărut, unde e Elizabeth și ce s-a întâmplat cu ea, de ce nu răspunde la telefon, așa cum făcea de obicei ori de câte ori Maud o căuta. Vă spun, totul este sufocant și dincolo de granițele raționalului, unele lucruri, acțiuni ale personajelor sunt inadecvate logic, sporind, astfel, misterul a ceea ce se întâmplă în carte. Emma Healey a cobit bine ideea de nebunie a personajului principal, de neputință psihică, întrucât Maud are un început de Alzheimer și-i vine foarte greu să-și amintească anumite aspecte. Părerea mea este că, întocmai din datorită acestei boli, atmosfera de mister, de thriller a romanului este potențată la maximum. Pe deoparte, urmărești evoluția bolii mintale a lui Maud, iar pe cealaltă parte îi urmărești pașii - înceți, uneori nesiguri, în neant parcă - spre descoperirea dispariției lui Elizabeth. Totuși, ajungi într-un moment în care pur și simplu nu știi ce să mai crezi, pentru că totul este atât de efervescent, de nebunesc și haotic, încât chiar nu mai ai așteptări de la carte, știi doar că urmează ceva ce o să dea lumea romanului peste cap, iar atunci vei ști, cu siguranță, că acest roman chiar e un roman bun. Și, doh, chiar a fost un roman excepțional de bun!

„(...) În țin în el ochelarii de rezervă. În realitate, am nevoie de ochelari doar când citesc, dar, după ce ajungi la o anumită vârstă, te pun să-i porți tot timpul. Fac parte din uniformă. Altminteri, cum să știe că ești un bătrân senil? Vor să ai elemente distinctive corespunzătoare pentru a putea fi diferențiat de oamenii care au decența să nu fi împlinit șaptezeci de ani. Dinți falși, aparat auditiv, ochelari. Mi s-au dat toate astea.”

Pe mine m-a atras foarte mult ideea bolii. Vă spun, sincer, am urmărit cu tot interesul modul în care aceasta se răsfrânge asupra personajului principal și acțiunilor sale. Cu o precizie chirurgicală, Emma Healey inseră în mintea personajului simptome ale bolii, fără a-l exhausta însă: personajul uită, are pierderi de memorie, instabilități emoționale, se comportă inadecvat vârstei, și, trecând peste suferințele fizice, totul se constituie într-un tablou trist, tragic al unei boli căreia omenirea nu-i poate ține piept. M-am gândit, recunosc, la cartea pe care am citit-o anul trecut, Altfel... și totuși Alice, deși cea din urmă urmărește fix aspectul distructiv al bolii, reiterând-o cu o putere mult mai mare. Oricum, cărțile care vorbesc despre boli și redau consecințele acestora cred că întotdeauna vor atrage, este în firea omului să-și cunoască „dușmanul”, să spun așa, dat fiind și faptul că numeroase cărți laureate cu Nobel (sau autori) au scris despre personaje bolnave, și nu numai. E bine să știi să speculezi și să atingi cititorul, să-l faci, într-o măsură, să rezoneze, iar atunci când mai bagi și o urmă de mister, cu siguranță nu poți da greș. Și asta a făcut Emma Healey, a știut cum să echilibreze cele două aspecte, cum să le potențeze reciproc, fără a cădea însă într-o extremă. Elizabeth a dispărut este o scriitură detectivistă palpitantă, și, în același timp, o descriere zguduitoare a suferinței mentale, care stăpânește omul până în adâncimea minții sale; este de o expresivitate uluitoare, fantastică, fără să plictisească sau să epuizeze subiectul propus: cum am spus, echilibrul este punctul forte al acestui roman de debut fascinant.

Un alt lucru de urmărit este interferența planului trecut - cel în care Sukey este prezentă - și cel al momentului vorbit, realitatea căutării lui Elizabeth. Cele două se îmbină într-un mod armonios, special, aproape completându-se reciproc. Autoarea nu ne oferă lejeritatea unor indicii numite, ba, dimpotrivă, pare că ascunde toate acestea de cititor, pentru a ne lăsa pe noi să descoperim ceea ce, în cele din urmă, contează. Vă pot da un sfat: nu faceți asta. Zău! E de prisos, pentru că autoarea a ascuns bine ideea poveștii, a dispariției, iar ceea ce contează este momentul în care citiți: trăiți alături de personaje și simțiți-le frica, teama, minciuna, durerea și zbuciumul. Până la urmă, cartea lui Emma Healey, Elizabeth a dispărut, este despre viață, despre boală, despre secrete și încrederea în persoanele despre noi. Este, cum s-ar spune, despre lucruri adevărate care ne măsoară viața. Iar coperta este genială, recunosc, îmi place foarte mult și cred că e chiar expresivă, în raport cu acțiunea cărții. Îmi plac coperțile celor de la Editura Litera, deoarece nu divaghează de la subiectul cărții, trântind o poză pe copertă doar de dragul de a fi. :) 

Că această carte se citește, tho, o spun cifrele de pe Goodreads, nu-i așa? Eu v-o recomand cu drag, sunt sigur că merită să-i dați o șansă. Le mulțumesc nespus prietenilor dragi de la Editura Litera pentru cartea aceasta, Elizabeth a dispărut, o puteți cumpăra de pe site-ul lor unde găsiți o groază de cărți super și la reducere. Lecturi frumoase și pline de spor!

luni, 15 august 2016

„Visele lui Mary (Vise ucigașe #1)”, de Alex Berindei- Recenzie


Editura: Celestium
Număr de pagini: 509 
Rating: 5 din 5 steluțe

Salutare! Revin pe blogul după o micuță vacanță pe litoral, unde am luat parte, alături de editură și de câțiva scriitori și prieteni minunați, la Târgul de Carte Gaudeamus. A fost o experiență uimitoare, plină de oameni frumoși, pasionați de lectură și de scris. Am dat spargere și în buget, întorcându-mă acasă cu vreo paisprezece cărți în plus; reducerile au fost de nerefuzat, pur și simplu. Tot la mare l-am cunoscut și pe Alex, autorul cărții Visele lui Mary, primul volum din seria Vise Ucigașe, căruia vreau și să-i mulțumesc pentru oportunitatea de a citi acest roman care, într-adevăr, m-a ucis, și să-mi cer scuze pentru întârzierea-mi, dar nu am avut, până acum, predispoziția necesară. Am așteptat ca lucrurile să se așeze de la sine și să mă lase să-mi converg ideile, părerile și trăirile care m-au încercat de-a lungul acestui roman.

Alex s-a născut şi a crescut în Drobeta Turnu Severin, dar acum locuieşte în Italia. Romanul său de debut este Visele lui Mary, primul volum din seria Vise Ucigaşe. Pe lângă citit şi scris, pasiunile lui sunt fotografia, modelingul, muzica şi actoria.

„Câteodată visele vor să-ţi arate ceva, mic şi neînsemnant sau un lucru mare şi important, o mică adunare în familie sau poate chiar o moarte crudă. Acestea sunt visele ucigaşe. Mary este o adolescentă obişnuită, cu puţini prieteni şi o familie normală. Sau, cel puţin, aşa credea ea. Într-o noapte însă, un coşmar pune stăpânire pe întreaga ei fiinţă. Lumea cunoscută de ea se întoarce pe dos. Descoperă puteri paranormale, moştenite în urma unui vechi blestem. Şi nu e singura. Cei patru cei mai buni prieteni ai ei, care cât de curând vor rămâne trei, au aceleaşi puteri, dar niciodată n-au putut să vorbească despre ele cu Mary. Mary nici nu se simte confortabilă cu schimbările drastice din viaţa ei, şi deja o nouă ameninţare apare în peisaj. Liniştitul Cleveland o ia razna. În plus, iubirea mereu îşi face apariţia printre tineri, dar oare va rezista în ciuda acestui coşmar? Dramă, suspans, fantezie şi groază. Iar Mary nu ştie cum să scape de toate acestea şi să revină la viaţa ei obişnuită. Ceea ce este imposibil.”

Înainte de a începe să scriu despre Visele lui Mary, vă pot spune, chiar de pe acum – după cum majoritatea cititorilor mei deja o știu –, eu nu prea (spre deloc) citesc literatură fantasy. Nu că nu mi-ar plăcea, însă, după părerea mea, omul este cea mai fictivă creație a acestui univers, atât de ficțional și misterios, atât de fantasy, încât mi s-ar părea nedrept să citesc despre alte lucruri (roboți, vrăji, extratereștri) – dar chiar aici intervine un aspect care mi-a plăcut la cartea lui Alex: ceea ce scrie el nu ține pur de fantasy, ci autorul păstrează o limită a umanului, a terestrului, a reaționalului. Cu o tehnică deosebită a detaliului și foarte atent cu acțiunea, cu personajele și cu trăirile lor, Alex scrie un roman puternic nu doar din punctul de vedere al personajelor, ci și din punctul de vedere al istoriei cărora acestea li se circumscrie. Pentru că nu totul ține de momentul trăit, autentic, ci de trecutul care bântuie în spatele fiecărui personaj, iar momentul culminant, punctul de maximă încordare reiese fix atunci când acesta se unește cu prezentul. Și, Doamne, ce-are să iasă atunci, nici nu vreți să știți! Ah, ziceam de limita fantasy a cărții: vă spun, eu am rămas impresionat de elementele atât de interesante și atent selectate pe care Alex le-a surprins în povestea lui Mary. Zău! Nu știu, poate autorului îi place fantasy-ul foarte mult, dar mi s-au părut pur și simplu foarte bine alese, integrate ideile sale, nu știu, a fost cool, să zic așa, am simțit că într-adevăr în cartea aceasta se întâmplă ceva pe bune și nu se lălăie o acțiune degeaba; cu un ritm alert, Alex nu spune doar povestea, ci o și trăiește. Iar personajele sale fastuoase sunt dovada cea mai clară a acestui lucru.

De asemenea, un lucru cred că poate fi observat de la zeci de kilometri: prin ceea ce scrie, Alex arată cât de mult, DAR CÂT DE MULT, îi place să citească. Văzui eu că îi plac cărțile fantasy, Stephen King, scrituri de acest gen, Târgul Gaudeamus nu și-a băgat mâna doar în buzunarul meu, ci și al lui. Băiatului ăsta chiar îi place să citească, știe să-și aleagă cărțile și, mai ales, să-și urmărească interesele în domeniul literaturii. Are, de altfel, și un simț al detaliului foarte pronunțat – nu știu, eu, recunosc, la început am citit greoi, pentru că tot așteptam să se întâmple odată ceva, citeam, citeam, și tot ce se întâmpla era să aflu cât mai multe lucruri despre personaje – mai ales despre Mary –, despre ce fac ele, chestii de genul acesta. Când m-a prins acțiunea, vă spun, n-am mai putut să las cartea din mână, tot citeam, citeam, iar abia atunci mi-am dat seama că, de fapt, acele detalii contau enorm de mult pentru ceea ce avea să urmeze. Alex știe să își vizualizeze acțiunea în viitor, știe despre ce vrea să scrie, știe ce are să se întâmple cu personajele sale, le mânuiește cu un desăvârșit talent pe scena paginilor în derulare, iar scrisul nu este decât camera de developare a vieții acestora.  Și talentul, talentul său vine odată cu predilecția pentru literatură, dar mai ales pentru artă și creație.

Știți prea bine că nu-mi place să vorbesc despre acțiune. Nu, mi se pare nedrept, nepotrivit, nu vreau să fiu nemernic și să spun ce se întâmplă. Printre recenziile pe care le citesc, îmi place să mă interesez în legătură cu reacția cititorului, emoțiile sale din timpul parcurgerii cărții, trăirea sa subiectivă. De altfel, despre roman puteți citi și pe partea din spate a cărții, nu-i bai. Eu vă pot spune doar că, cu siguranță, o să vă placă, chiar dacă nu sunteți fanii genului, chiar dacă nu vă place ficțiunea, habar n-am, mie chiar mi-a plăcut, și pot spune că-s destul de pretențios atunci când citesc, deoarece încerc, pe cât posibil să citesc cărți cât mai bune. Dar m-a dat pe spate ideea aceasta de moarte văzută ca o chestie de o secundă, de pericol iminent, de groază, terifiere, de nervozitate continuă. E ca și cum întreaga natură a romanului este într-o continuă mișcare dezordonată, browniană, iar un simplu pas făcut greșit, un simplu cuvânt nepotrivit are să aducă acel lucru de care se tem cu toții: visele. Universul este dominat de un dezechilibru cosmic, în care lumina, întunericul, viața și moartea se combină, se condensează în sufletului aceleiași opere, Visele lui Mary. Și atmosfera, Doamne, vă recomanda un singur lucru: nu citiți cartea aceasta seara. Oricând, numai nu seara. Cel puțin, nu dacă nu ați încuiat ușile și geamurile. Or, măcar cu lumina aprinsă. Imaginile șocante, încărnate din trupul întunericului sunt o nimica toată pentru autor. Teama plutește în aer, iar visele așteaptă să muște din viața personajului, precum lupii înfometați și sălbatici.

„(...) M-am pus pe plâns, un plâns de durere, un plâns pentru toată copilăria mea, pentru căminul meu. Plângeam pentr că tot corpul mă durea. Plângeam pentru că eram frustrată și obosită. plângeam pentru că tocmai îmi pierdusem casa și pentru că știam că niciodată nu voi mai fi la fel, precum fusese cu câteva săptămâni în urmă.
Plângeam pentru că habar n-aveam ce trebuie să fac în continuare.”

Acum să trec la o parte care mi-a plăcut până la epuizare: personajele. Bă, deci personajele m-au făcut să-mi doresc să citesc următorul volum și următorul volum și următorul volum cât mai rapid. Pentru că personajele, cercul de prieteni, m-au făcut să mă gândesc, vă jur, la prietenii mei, îmi imaginam că noi suntem de fapt Mary, Tracy, Anna, Fabian, Alex și restul, că noi o să mergem în casa aceea întunecată și o să căutăm cărțile pline de vrăji, că după noi o să vină ciorile și o să încercăm să ne ascundem fiecare în visul celuilalt, că noi o să luptăm contra răului, contra întunericului, noi o să ne înfruntăm fricile, o să ne apucăm de mâini atunci când vom cădea, o să ne încurajăm reciproc și o să ne încredințăm soarta luptei împotriva răului care domină universul. Chiar mi-au plăcut enorm, pentru că fiecare personaj are o poveste proprie, are un trecut care-i aparține, cu bune și cu rele, cu adevăruri și minciuni, dar, indiferent de situație, spiritul de solidaritate domnește în sufletul acestora. Personajele suferă împreună, trăiesc și respiră la unison. Unul fără celălalt, acestea ar fi incomplete, nu ar putea avea puterea necesară. Împreună, acestea alcătuiesc un supra-personaj, un personaj capabil să restaureze ceea ce, cândva, a fost dezechilibrat. Cum? Nu vă spun. De ce? Nici asta nu vă spun. Trebuie să citiți, să descoperiți ceea ce ascund aceste Vise ucigașe. Pentru că, în cele din urmă, unde fantezia se termină, unde paranormalul ia sfârșit, unde personajele își urmăresc destinul și luptă întru împlinirea lui – ei, bine, abia atunci începe viața.

Romanul mi se pare uimitor și sclipitor prin atmosfera pe care aceasta o creează. Un roman translucid, colorat, în care cititorul simte cum, dincolo de suprafață, se mișcă stranii și luminoase umbre, fantome, păsări ciudate care nu există decât în întunericul dens precum o pânză de păianjen, țipete, vuiete, strigăte de groază și de ajutor. Autorul ia mituri și povești, le culege din timpurile contemporane și apuse lui, ia locuri disperate, dispărute, nemaibănuite și le țese laolaltă într-o operă de o efervescență fermecătoare. Alex nu se ferește de mituri - încă o dovadă a talentului său - și calcă pe tărâmul lor cu un talent uimitor. Îi place forma, culoarea, dimensiunea și spațiul, iar universurile pe care le creează surprind prin veridicitatea lor aproape palpabilă. Surprind prin detaliu și verosimil.

„Eram pierdută în propriile-mi amintiri, trăiri sau sensimente, în zeci de momente din copilărie, până în prezent, sute de emoții de la începerea clasei întâi, până la balul sfârșit cu o seară în urmă. Nu știam dacă stăteam cu picioarele pe sol sau cu capul atârnându-mi în jos, dacă dormeam sau doar leșinasem, dacă existam sau dacă murisem.”

Mister, lumină, întuneric. Imaginând lumi aproape reale, în care tensiunea întinde elasticul fiecărei ființe care ajunge acolo, Alex Berindei, cu siguranță, și-a pus amprenta asupra unei bucăți, haide să-i spun mici, a literaturii noastre. Este, cu siguranță, nevoie de timp pentru a vedea cum evoluează lucruri, dar după părerea mea, această carte este una dintre cele mai bune cărți fantasy ever. Nu o spun într-un plan al subiectivității, deoarece-l cunosc pe autor - la o adică, ar fi drept atât pentru el, cât și pentru mine, cât și pentru voi. O spun deoarece eu sunt convins de talentul său, de dorința sa de a scrie în continuare, cât mai frumos și mai cu drag. Talentul îl are, să sperăm că și timpul va fi de partea lui. Nu știu ce-aș mai putea spune, deși simt că mai am de spus. V-o recomand cu drag, atât îmi rămâne, dați o șansă autorilor noștri pentru că, într-adevăr, am observat că avem autori buni, cu potențial și cu dorință de a scrie, pentru care literatura nu înseamnă o carte scrisă, ci un mod de viață și de exprimare, o șansă de a lăsa un nume în urmă, de a arăta că, într-adevăr, arta este o formă de manifestare a propriului eu, într-o formă viabil estetică, în pas cu credințele – să zic așa – fiecărui cititor, dar și scritor. Și atât timp cât totul iese frumos, nimic nu mai este de spus: ne rămâne doar să citim. Visele lui Mary mi-a demonstrat că, într-adevăr, un cititor pasionat, un cititor care-și dorește, cu siguranță va ajunge să scrie o carte, o confirmare a pasiunii sale. Și lui i-a ieșit și frumos, drept care nu pot decât să-l felicit cu mare drag și să-i spun că abia aștept să-i citesc următorul roman care, din câte mi-a spus, va fi la fel de incitant. Abia aștept!

Puteți cumpăra romanul chiar de la autor, cu un mesaj privat, pe pagina personală de Facebook sau cea a cărții. :) Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și pline de spor. O zi frumoasă!

Andrei

sâmbătă, 6 august 2016

„Vulpea albastră”, de Sjón- Recenzie


 
Editura: Polirom
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 152
Roman laureat cu Premiu pentru literatură acordat de Consiliul Nordic

O altă carte pe care mi-am cumpărat-o pur și simplu pentru copertă. Mi-a plăcut mult prea mult pentru a o trece cu vederea. Vedeți, nu-s superficial, dar îmi plac coperțile frumoase, cărțile care-ți atrag privirea instant atunci când le privești. Asta a fost una dintre ele. Iar povestea surprinsă în carte nu doar că mi-a plăcut - recunoscând, totuși, că uneori m-a plictisit - dar mi-a oferit oportunitatea de a explora niște ținuturi pe care le credeam ascunse și ferecate: obsesia minții umane, dorința exacerbată a omului de a își depăși condiția și a de trece dincolo de granițele, aș spune, firescului teluric. 

Anul 1883, Islanda. Cu puțin timp înaintea nopții polare, un bărbat, pastorul Baldur Skuggason, este atras ca prin farmec de o vulpe albastră în pustietatea înghețată. Destinul său se va intersecta cu cel al unui botanist care se pregătește să înmormânteze o tânără bolnavă de sindromul Down, salvată cu ani în urmă dintr-un naufragiu. Din poveștile aparent disperate ale personajelor se întrupează un roman deopotrivă misterios și poetic, o parabolă despre creație, despre muncă, sacrificu, despre dorință și durere, un basm întunecat în care umorul (haha, tipic islandez) și lirismul se împletesc într-un mod armonic, strălucit și echilibrat, confirmând, astfel, talentul literar al unui scriitor de talie internațională. Romanul Vulpea albastră, din câte am reușit să aflu, a fost laureat cu Premiul pentru literatură acordat de Consiliul Nordic, cea mai înaltă distincție literară nord-europeană.

Romanul mi s-a părut unul sclipitor prin atmosfera creată. Acțiunea, na, ar fi rezumată doar la trei steluțe, să spun așa. Atmosfera este una magică, este una misterioasă și apăsătoare, de moment, de thriller, habar nu am cum să o numesc. Vulpea albastră își zugrăvește lumea într-un film lugubru, aproape bolnav de întunerc, de detalii sclipitoare, precise, concrete, iar oamenii lui Sjón, personajele sale, par misterioși, complici, ahtiați după tăcere, aproape de nepătruns. Romanul este o parabolă, comică și lirică, în manieră islandeză, despre natura lucrurilor și, mai precis, despre ceea ce este omul în cea mai tainică și ascunsă carte a sufletului său: un doritor de ascensiune, de verticalitate, de inițiere și depășire a limitelor impuse. Autorul ia mituri și povești, le culege din timpurile contemporane și apuse lui, ia locuri disperate, dispărute, nemaibănuite și le țese laolaltă într-o operă de o efervescență fermecătoare. Rezultatele sale nu sunt bizare - Sjón, autorul romanului, nu se ferește de adevăruri neplăcute, nici în lumea asta, nici pe tărâmul mitului pe care pășește cu atâta încredere și talent. Iar, în spatele narațiunilor jucăușe și aparent exuberante, se află o inteligentă extraordinară și un crez artistic pe care, citindu-i doar o carte, l-ai putea contura: literatura e făcută să ascundă, nu să descopere.

Mi-a plăcut romanul, trebuie să recunosc, a fost o experiență ciudată să descopăr această creație, această alegorie (nu am să vorbesc despre ea, chiar nu vreau, însă mi-a adus într-o măsură aminte de cartea lui Ernest Hemingway, Bătrânul și marea). Un roman translucid, de o seriozitate glacială, în care cititorul simte cum, dincolo de suprafață, se mișcă stranii și luminoase umbre, fantome, păsări ciudate care nu există decât în întunericul dens precum o pânză de păianjen, țipete, vuiete, crivățul care mușcă din patul puștii, și, în cele din urmă, leneșă, poate inexistentă, invizibilă, himera vulpe albastră, durerea, țelul, idealul, ce lasă în urmă o serie de mici capcane ascunse. În care omul, veșnicul măscărici, calcă fără să privească.  

Ador cărțile astea de la Polirom. După ce că au o copertă super drăguță, spun și povești demne de a fi ascultate. Vulpea albastră, de Sjón, este una dintre ele. Am citit cartea acum ceva vreme, trebuie să recunosc, dar am păstrat-o pe birou pentru a-mi aduce aminte că trebuie s-o recenzuiesc! :) Mai am vreo câteva cărți, vreo șapte, care așteaptă. Nu știu când o să le aduc la zi, având în vedere că tot citesc, tot citesc și se adună. Eh, bine măcar că am ce face, nu-i așa? Lecturi frumoase!

Andrei
 

„Torcătoarea de vise”, de Patti Smith- Recenzie


O goană a ființelor din nori. Acestea sunt gândurile tinereții noastre.

Editura: Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 96

 „O luam la goană prin iarbă ca să ne întâlnim cu prietenii noștri. Uneori mă prăvăleam pe patul acela de verdeață și priveam îndelung cerul. Părea că acolo sus e trasată harta întregii creații, iar eu, desprinzându-mă dintre râstele celorlalți copii, mă cufundam într-o nemișcare pe care năzuiam s-o stăpânesc. Aici ai fi putut s-auzi cum prinde viață o sămânță ori cum ți se strânge sufletul ca o batistă.”

Patricia Lee („Patti) Smith s-a născut în 1946 la Chicago. A studiat pedagogia la Glassboro State College, însă în anul 1967 a renunțat la facultate și a plecat să-și încerce norocul la New York. Din 1974 a început să cânte rock, compunându-și singură versurile, și a lansat numeroase albume de succes. Poetă și artistă vizuală, Smith a publicat numeroase cărți de poezii. Considerată „precursoarea punkului”, a exercitat o mare influență în muzică, fiind o sursă de inspirație pentru artiști ca Michael Stipe de la R.E.M, Courtney Love sau Madonna. În 2010 Patti Smith a publicat cartea Just Kids (Pe când eram doar niște puști; Polirom, 2014), câștigătoare în același an a National Book Award. 

„Iar imaginea torcătoarelor de vise în câmpul acela adormit mă adormea și pe mine. Și hoinăream printre ciulini și țepi, având sarcina deloc nemaivăzută de a smulge, ca pe un smoc de lână, un gând trecător din pieptenele vântului.”

Torcătoarea de vise este un poem al frumuseții, este o zvâcnire aproape viscerală a artei, a pulsației vieții. Este o oglindire a cerului în paginile simple ale unei cărți. Vă pot spune că am citit această carte cu atâta pasiune în suflet, cu atâta delicatețe, încât am simțit senzualitatea scriiturii curgându-mi prin vene. Pur și simplu am adorat ce am citit, am simțit toate cuvintele, toate frazele frumoase cu care Patti Smith jongla în scriitura-i.Volumul este un lung poem în proză schițat pe marginea călătoriei inițiatice a unu artist, de la primele mirări, dorințe, priviri aruncate pe furiș, dezamăgiri ale copilăriei, până la căutările tinereții, muncile, minciunile familiei, aduse laolaltă și interțesute de privirea ordonatoare - și, în același timp, atât de neglijentă - a femeii la maturitate. Cu o privire de artist și o jovialitate incredibilă, de o copilărie debordândă și molipsitoare, Patti Smith scrie, în cele din urmă, despre frumusețe și despre salvarea prin creație și prin artă, despre sacrificiu în numele a aceea ce, de fapt, ne poate salva: arta, în toate formele ei de manifestare.

„Eliberat de o asemenea povară, ții în brațe cloria și nutrești speranțe vii de parcă ai avea o întâlnire, în oași de dans, cu soarele la asfințit. (...) Căci astfel este păpădia. Se dezgolește și se frânge în mii de dorințe.
Patti Smith își întoarce, totuși, privirea către intertextul trecut, către istoria familiei, căutând indicii - neștiind, că își pune și mai multe întrebări - pentru originea înclinațiilor și plenitudinii sale artistice, și își creionează, fără jenă, portretul de adult - o hoinară aplecată spre ezoterism, un spirit liber, inadecvat și non-conformist, cu jurnalul mereu într-o mână, cu o floare în cealaltă, cu dorință în suflet; cu mintea și inima mereu deschise spre frumos și spre idealitatea ființei. Smith, în Torcătoarea de vise, surprinde momente ale vieții de adult și le aduce la stadiul unui impresionism atât de enigmatic, atât de misterios, încât chiar și cele mai mărunte lucruri - prepararea ceaiului, tăiatul merelor, legănatul capului în timp ce coase, plimbările pe câmp - capătă o încărcătură spirituală și emoțională.

„Primul exemplar din Torcătoarea de vise i l-am oferit tatălui meu. Timpul trecea, iar el tot nu zicea nimic. Era un om frumos, greu de impresionat, așa abia dacă am îndrăznit să sper că îmi va citi textul. Totuși, câțiva ani mai târziu, la scurt timp înainte să moară, mi-a spus: «Patricia, ți-am citit cartea».
Mă așteptam să primesc cine știe ce critici, nicidecum să-l aud numind «carte» modestul meu dar. «Scrii bine», mi-a zis și m-a chemat să bem o cafea. A fost singurul compliment pe care mi l-a vreodată .
Am fost întrebată dacă Torcătoarea de vise e un basm. Mereu am îndrăgit poveștile de felul ăsta, însă mă tem că a mea nu le seamănă.
Tot ce conține această carte este adevărul adevărat, redat întocmai. Scrierea ei m-a scos din starea aceea ciudată de apatie și sper că îl va umple cumva și pe cititor de o anume bucurie nelămurită și neașteptată.”

O bucurie nelămurită și neașteptată. Drept să vă spun, exact asta am simțit după ce am terminat cartea. Am simțit o explozie de culori înlăuntrul meu, o magie care parcă mi-a cuprins nu doar sufletul, ci și creierul. Atâta expresivitate în această carte, atâta lirism și atâta frumusețe, atâta efervescență, atâta plasticitate și, totuși, sinceritate a cuvintelor; o carte minunată, minunată. Patti Smith a vorbit despre viață, integrând-o într-o formă spirituală, estetic viabilă unui volum publicat, despre artă ca mijloc de salvare din cotidian, ca mijloc de a depăși limitele cerului, acel albastru nesfârșit de speranță. Dorință, putere, speranță. Un volum pe care-l voi recomanda cu drag tuturor, oricând, pentru că pe mine m-a marcat într-adevăr. Abia aștept să citesc și cealaltă carte a autoarei, abia aștept. 

„Pășim peste cenușa arzândă. Pare că nimic nu este peste putința noastră. Suntem ovaționați în piață. Cântă la bongă; suflăm în fluiere de trestie. Pentru a ilustra delicatețea; pentru a spulbera natura. (...) Singurul lucru pe care ne putem bizui este mișcarea. (...) Alergând pe loc, ca o fantomă pe o întindere nedeslușită, mi-am desfăcut brațele către copacii suverani și m-am supus îmbrățișării lor pure, profane.”

Iar ultimul capitol, În semn de rămas-bun, pur și simplu sumează întreaga viață. Este... Nu știu, mi-e imposibil să vă descriu. Minunat. Este minunat și magnific. La nebunie iubesc acest roman, l-al reciti de o sută de ori, aș învăța fiecare frază pe de rost. Îl ador! :) Eh. Gata, gata cu fotosinteza. S-aveți parte de o lectură frumoasă, de ce cărți vreți voi și, de asemenea, de o zi răcoroasă. Aici, te topești ca înghețata pe asfalt. 

Andrei