luni, 19 iunie 2017

„Cuplul din vecini”, de Shari Lapena- Recenzie


 
Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2017
Număr de pagini: 344

Nu poți ști niciodată ce se întâmplă de cealaltă parte a peretelui. Vecina ți-a spus că n-are chef să-ți aduci copilul de șase luni la petrecerea ei. Nimic personal, aparent, doar că nu suportă să-l audă plângând. Soțul tău te-a asigurat că va fi bine. Doar sunteți în vecini. Veți avea monitorul copilului la vo și veți merge pe rând acasă, din jumătate în jumătate de oră. Fiica ta dormea ulima dată când ai fost la ea. Acum, când te năpustești în casa cufundată într-o tăcere mormântală, cel mai cumplit coșmar de adeverește. Fiica ta a dispărut fără urmă, când totul părea cât de poate e în regulă. Poliția e la tine acasă și te întrebi cu groază ce va descoperi. De ce ești capabilă când cineva te împinge dincolo de limitele tale umane? Acest roman nu doar că are să-ți răspundă la întrebările pe care ți le pui, dar te va face să cauți răspunsuri în adâncul ființei tale - neștiind că, de fapt, îți pui tot mai multe întrebări!

„Puteau să fi omorât copilul oricând în timpul zilei, ori intenționat, ori accidental, să-l fi put în portbagaj și să fi aruncat cadavrul înainte de a merge la petrecerea de alături. Sau, dacă încă mai gândeau limpede, puteau să nu îl pună în portbagaj, ci în scaunul de mașină. Un copil mort nu arată așa de diferit de un copil adormit. Depinde de cum l-au omorât. (...)”

Deci, vă rog să mă credeți, am citit acest roman într-o zi, pentru că încă de la început, fără să fi știut mare lucru legat de el, fiind o nouă apariție surpinzătoare și frumoasă a celor de la Editura Trei - cărora le mulțumesc enorm pentru oportunitatea de a citi cartea - nu am citit recenzii ulterioare. Dar am știut, chiar am știut de când am văzut titlul, coperta, că voi citi ceva super bun. Și, Doamne, câtă dreptate am avut. Dacă aș fi avut așteptări de la această carte, cu siguranță mi le-ar fi întrecut. Așadar, pot s-o alătur celor câteva cărți de la Editura Trei, din colecția thriller, care pur și simplu m-au dat pe spate: cele două cărți ale lui S.J. Watson - Înainte să adorm & Second life, cărțile lui Liane Moriarty - Marile minciuni nevinovate (pentru mine, still the best de la Editura Trei) & Secretul soțului, Câinii lui Stratton. O carte pur și simplu fenomenală, care nu atrage doar prin acțiunea picantă, electrizantă, șocantă, ci prin psihologia personajelor, prin acuratețea scriiturii și atașementul lui Shari Lapena față de propriile personaje: vreau să vă spun că am apreciat enorm de mult felul în care Lapena și-a construit personajele, însuflețindu-le și integrându-le în viața cărții. Vă spun, pentru mine, scriitor la rândul meu, grija față de propriile personaje înseamnă enorm de mult, iar autoarea mi-a demonstrat că, la rândul ei, își tratează personajele cu un respect deosebit.

„- Din experiența mea, oamenii mint tot timpul, spune Rasbach.”

Acțiunea, da, la început mi s-a părut puțin banală, hai să-i zic, nu știu, trasă de păr. Pentru că se întâmplaseră chestii, a dispărut un copil etc șamd, vine poliția, mama plânge, tata plânge, vecinii-s ciudați, vorbe, toate alea - și, bineînțeles, niciun martor, nicio urmă, ca și cum totul ar fi șters cu buretele sau, dimpotrivă, nu s-ar fi întâmplat vreodată. Dar apoi, după încă niscaiva pagini, mi-am dat seama: paginile acelea au avut un rol decisiv de important, pentru că ele au reiterat personajele în sine, alături de caracterul lor și trăsătura lor dominantă. De-acolo spre sfârșit, totul a capătat niște conotații nebunești. Încă nu pot să cred cât de mult am putut să fiu prins de acest roman, cât de mult m-am antrenat, eu, voluntar, să văd dacă reușesc să-mi dau seama cine a furat copilul, dacă mai este în viața, unde, când, toate alea. Nu l-am văzut ca pe-un roman polițist, deși ar avea conotațiile unuia (poliție, interogări, urmăriri blablabla), ci ca pe un thriller psihologic, pentru că, după cum bine știți, pe mine nu prea mă interesează acțiunea (care aici, în Cuplul din vecini, a fost una dintre cele mai bune), ci mă interesează în special psihologia personajelor, felul în care acestea acționează și iau decizii, felul în care reacționează, vorbesc. Nu știu, pentru mine omul este cel mai mare mister, cu toate deciziile și gândurile și emoțiile și atitudinile sale uneori de neînțeles. Și Shari Lapena, sumându-le pe toate în această carte, a adus la viață o poveste fascinantă, cu personaje memorabile.

„(...) Totul arată foarte diferit când stai în spatele unei mașini de poliție, în drum spre o audiere despre dispariția copilului tău.”

Anne, ea, soție și mamă. Aparent fericită, puțin invidioasă pe vecina ei Cynthia care pare să vrea să-i fure soțul, pe Marco, și simte că n-are nicio șansă în fața ei. Cynthia este mai frumoasă, visul oricărui bărbat, forme, fund, sâni, alea, alea, dar ea știe că Marco o iubește și n-ar fi vreodată capabil să-i facă ceva de genul, s-o înșele și s-o lase deoparte. Nu, pentru că la mijloc este copila lor, Cora, dovada supremă a iubirii și a legăturii dintre ei. Mda, așa să fie. Dar Anne este mai mult decât o soție și o mamă, nu este neapărat un personaj puternic, dar este un personaj care ascunde multe, cu un trecut bizar, cu niște devieri comportamentale puse pe seama unor probleme mintale, sau poate doar pe seama unor constrângeri de moment. Și-apoi, Marco, un afurisit, drept să vă spun, pentru că pe Marco ori îl iubești (dar să fii puțin fără țiglele pe casă, dacă faci asta - recunosc, mie mi-au căzut vreo câteva), ori îl urăști (șanse de 95% să faci asta), un personaj care tace și face, să spun așa. Domnișoru', inteligent, recunosc, și-a pornit cândva o afacere care acum a crescut destul de mare, dar apoi, bam, pe află în pragul colapsului și are nevoie de bani. Părinții Annei sunt multi-mega-milionari, că-s în stare să scoată din buzunar și cinci milioane de dolari ca să plătească răscumpărarea copilei care, la un moment dat, chiar este menționată în carte - „hoții”, să le spun așa, vor cinci milioane de dolari (inițial trei, dar, surprinzător de neașteptat, prețul crește la cinci) pentru a o oferi pe Cora înapoi părinților. Cel care are să facă tranzacția va fi Marco, tatăl Corei. Iar de-aici, dragi cititori, mă opresc, pentru că ce urmează este o nebunie curată, ca un joc de fotbal american. 

„(...) A spus poliției că are încredere în Marco, dar a mințit. Nu are încredere în el când vine vorba de Cynthia. Probabil are și alte secrete față de ea. La urma urmei, și ea are secrete față de el.”

Enorm, dar enorm de mult mi-a plăcut această carte. Mi-a plăcut intriga frumos construită, subtilă, chiar dacă în esență banală (la o adică, un copil dispărut, deh). Dar acțiunea, desfășurarea ei, pur și simpl pe placul meu, mi s-a părut un film bun la care m-am uitat fără pauză, fără să fiu întrerupt sau bruiat de către vreun factor extern. Recunosc, singurul care m-a bruiat am fost eu, pentru că nu puteam să citesc fără să fiu învăluit de zeci de gânduri: ce se tot întâmplă, cine e criminalul, de ce face x asta, de ce face y asta, ce mai urmează acum să se întâmple? Eram contrariat, confuz, nervos și ofensat de unele chestii. Nu puteam să-mi țin o idee, pentru că imediat îmi era spulberată de un personaj cheie care apărea în cadru. Încercam să cobesc cine a făcut asta, ba chiar îmi apăreau și motivele care să mă conducă spre persoana potrivită și, deodată, zbang, bam, autoarea dădea totul peste cap și mă lăsa cu ochii în soare. Ș-am zis, domle, eu mă las baltă, o să mă bucur de lectură și-am să văd ce urmează. Nu știu, pentru mine este una dintre cele mai bune cărți de-acest gen citite, pentru că a avut de toate. Din plin!

„(...) Adevărul este acolo. Întotdeauna e acolo. Trebuie doar să fie descoperit.”

O poveste senzațională și plină de întorsături, de întrebări și capcane la tot pasul. Shari Lapena ne pune toate acestea în față, scriind povestea cu un talent deosebit de a nara, de a porni intrigi și, aș spune, puncte culminante. Deoarece, de-a lungul romanului, nu există numai un punct culminant, ci sunt pe puțin atâtea câte degete avem la o mână. Și totul este să te lași purtat de poveste și de ceea ce înseamnă ea: talent, precizie și o deosebită plăcere pentru personajele frumos și puternic create. Bravo, Lapena, eu abia aștept să-ți mai citesc din cărți, pentru că te înscrii printre autoarele pe care, întotdeauna, le voi recomanda și le voi citi cu mare drag!
„Aruncă o privire la monitorul copilului, așezat în capătul mesei, cu luminița roșie strălucind ca vârful unei țigări. Brusc, este cuprinsă de îndoieli, simte că toate astea sunt aiurea. Cine se duce la o petrecere în vecini și își lasă bebelușul singur acasă? Ce fel de mamă face așa ceva? Simte cum o copleșește agonia bine cunoscută - nu e o mamă bună.”

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 
 

sâmbătă, 17 iunie 2017

„Siddhartha. Călătoria spre Soare-Răsare”, de Hermann Hesse- Recenzie



Editura: Rao
Colecția: Rao Clasics
Număr de pagini: 218
Rating: 4 din 5 steluțe
Anul apariției: 2013
Traducere din limba germană: George Guțu și Adriana Rotaru

Primul meu contact cu Hermann Hesse, anume acesta, a fost izbitor. Vă pot spune, nu mă așteptam să-mi placă așa mult felul în care autorul scrie; auzisem că ba e plictistor, ba se pierde în chestii, n-are un fir epic, n-are o adecvare logică și toate cele, ba chiar cineva mi-a spus odată, „Hesse voia doar s-arate că știe chestii și-atât, nimic mai mult”. N-am avut ce să-i spun, din moment ce n-am citit nimic de la autorul, pictorul, poetul Hesse. Dar m-a contrariat și am vrut să citesc ceva de la el, însă nu am avut ocazia s-o fac. Acum, Siddhartha. Călătoria spre Soare-Răsare, chiar mi-a demonstrat cât de mult se înșela acea persoană - or, poate, mi-am dat seama că poate persoana care-l citise încă nu era avizată s-o facă: pentru că da, după ce l-am citit, mi-am dat seama că Hermann Hesse nu este un autor pentru toată lumea, ci are cititorii săi avizați, tagma sa literară. Recunosc, nici eu nu-s avizat încă, pentru că au fost numeroase momentele în care am spus c-o să abandonez cartea, că nu-mi place, că parcă mă solicită prea mult și toate cele. Dar, după ce am terminat-o, după ce am dat ultima pagină, nu doar că m-am simțit mai încărcat cultural, ci am simțit că, într-adevăr, am citit ceva bun, ceva diferit și foarte, foooarte informat și scris cu pasiune și devotament.

După cum bine știți, nu-mi place să vorbesc despre acțiunea cărții, despre chestii care să dea eventuale spoilere. Nu. Eu îmi fac recenziile vorbind despre modul în care am simțit eu lectura și modul în care am perceput eu ideile și trăirile autorului, surprinse în universul ficțional (sau poate nu) creat de către acesta. Da, am văzut această carte, într-o măsură, ca pe o alegorie a cunoașterii, a dorinței de a descoperi timpuri vechi reliefate în altele ce au să vină. Profesiune de credinţă individualistă, respingere a fiecărei doctrine, blamare a lumii guvernate de bani şi de putere, elogiu al vieţii contemplative şi al peisajului unei Indii recreate cu măiestrie, Siddhartha este, în esenţă, un roman iniţiatic, devenit, de-a lungul timpului, text „sacru”. Călătoria spre Soare-Răsare - o poveste despre redescoperirea naturii umane Şi refacerea drumului spiritual după efectele devastatoare ale celor două războaie mondiale, trăite de autor. În plus, faptul că întocmai autorul a trecut prin cele două războaie mondiale, ba chiar luând Premiul Nobel pentru Literatură în 1946, m-a intrigat și m-a făcut să vreau să citesc această carte. Și da, Hermann Hesse chiar și-a meritat Nobelul, chiar dacă nu cred că l-aș putea citi constant, ci la perioade mai mari de timp. Da, o fi el un autor bun, un filolog desăvârșit, dar, la un moment dat, poate deveni obositor ceea ce scrie. 

O carte efervescentă, scrisă de un autor pasionat de cultura indiană, epuizându-i miturile, legendele, totul într-un peisaj fabulos, autentic. Mi-a plăcut enorm un pasaj din această carte, am să-l redau în următoarele: „(...) Într-adevăr, niciodată nu reușise să renunțe la el însuși dăruindu-se în întregime vreunul alt om, să uite de sine, să săvârșească nebuniile de dragul cuiva; niciodată nu reușise să facă așa ceva, și tocmai în aceasta consta; după cum i se părea lui atunci, marea deosebire dintre el și oamenii-copii. Acum, târziu, simțea și el o dată în viață această pasiune, cea mai puternică și mai stranie, suferea din pricina ei, suferea amarnic, considerându-se totuși un om fericit, care se înnoise cu ceva, se îmbogățise cu ceva”. Hesse le-are, chiar e un autor care zăbovește în sufletul omenesc și-i descoperă toate corzile sensibile și firave. Am apreciat, la el, de asemenea, modul de a construi locuri, de a reitera perioade contemporane cărții și de a dezvălui tabieturi, obiceiuri, precizând clar reperul spațial și, prin alte detalii, inducând și temporalitatea cărții.

Dacă doriți o lectură bogată, care are câte puțin din toate, vă recomand cartea lui Hesse. Însă, drept să vă spun, vă recomand s-o citiți atunci când aveți ceva timp liber, pentru că mie, unul, chiar mi-a luat ceva s-o citesc, chiar dacă are doar două sute și ceva de pagini. Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a e cciti acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile, lichidări de stoc și tot tacâmul! Lecturi faine! 
 

vineri, 16 iunie 2017

Am încercat „Argan Bio ulei pentru unghii” de la Gerocossen


De câțiva ani, aș putea spune, am avut o „problemă”, dacă o pot numi așa, dar i-aș zice mai mult un tic: involuntar, mereu îmi rupeam unghiile, mă jucam cu ele și, na, în cele din urmă, ajungeau să fie rupte. Făceam asta involuntar, fără să-mi dau seama: când citeam, când scriam, când mă uitam la un film, când mă gândeam la ceva random, când pur și simplu stăteam. Cu timpul am încercat să scap de această obișnuință nesănătoasă; pot spune chiar că am reușit, dar o chestie și-a lăsat amprenta într-un mod care mă deranjează foarte tare: am niște unghii foarte moi, într-o manieră aproape elastică, care se rup foarte, foarte rapid.

De aceea, și vreau să le mulțumesc mult celor de la vegis.ro, magazin online de produse naturale pentru colaborarea pe care am început-o, le-am cerut acest produs pentru testare, o sticluță cu ulei de argan bio, pentru îngrijirea unghiile și a pielii mâinilor. Uleiul de argan este formula perfectă pentru îngrijirea unghiilor fragile, exfoliate și casante, conținând ulei de argan organic, migdale, măsline și ricin în combinație cu esențe naturale de lămâie și eucalipt. Formula luxuriantă deteriorarea unghiile, le fortifică și le redă strălucirea, unghiile recăpătându-și rezistența și luciul. Bogat în acizi grași omega-3, omega-6 și vitamina E, uleiul de argan, cunoscut și sub numele de aurul verde al deșertului, este un tratament miraculos: menține tinerețea pielii, revitalizează părul și este un întăritor natural al unghiilor.

Este primul review de acest gen pe care îl fac, dar mi-am dat seama că mi-aș putea axa blogul pe orice fel de chestii, nu doar pe recenziile cărților. Doresc să-mi extind aria din blogosferă, și mulțumesc enorm celor de la Vegis.ro pentru șansa și oportunitatea oferite. Dacă ar fi să vorbesc despre avantajele folosirii acestui produs, aș putea spune următoarele:

  • la câteva minute de la aplicare - câte un strop pe fiecare unghie, apoi masare ușoară a acestora și a pielii din jur, unghiile deveneau mai tari și mai puternice;
  • mirosul este plăcut, chiar neașteptat, având în vedere produsele folosite pentru preparare;
  • prețul este avantajos și, deși trebuie urmat un tratament zilnic (o dată pe zi, chiar două-trei ori în cazul unghiilor mai afectate), sticluța îți oferă garanția a vreo două-trei luni de utilizare (eu o folosesc cam de o săptămână și, drept să vă spun, arată ca și cum ar fi încă neatins conținutul);
  • catifelează pielea, putând fi aplicat și pe mâini.

Ingrediente: Olea europaea oil, Caprylic/capric triglyceride, Argania spinosa kernel oil, Ricinus communis oil, Prunus amygdalus dulcis oil, Citrus limon seed oil, Eucalyptus globulus leaf oil, Limonene, Citral, Linalool, Tocopheryl acetate.

Mulțumesc enorm, vegis.ro, pentru acest produs. Îl puteți achiziționa de AICI, la un preț super avantajos și de nerefuzat. Pe site-ul lor găsiți numeroase produse pentru îngrijrea proprie și pentru o viață sănătoasă și echilibrată.

„distanța dintre noi”, de Jhumpa Lahiri- Recenzie


 
Editura: Nemira
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 480
Traducere din limba engleză și note: Adriana Voicu
Anul apariției: 2015

Doi frați, o singură tragedie. Două civilizații, o singură viață. Un trecut de coșmar, o revoluție, o iubire ce trece dincolo de moarte, un roman despre distanța dintre oameni și lumi și despre imposibila apropiere. Din anii ’60 și până prezent, din India în America, de la o generație la alta, povestea unei familii se scrie într-o carte ce poartă amprenta inconfundabilă a scriitoarei Jhumpa Lahiri, câștigătoare a Premiului Pulizer. „Cea mai buna carte a lui Lahiri. Neliniștitoare și generoasă. Tulburătoare și, de asemenea, satisfăcătoare.“ (The New York Review of Books)

Colosal, magnific, un roman extraordinar prin complexitate și prin vocile personajelor. Sincer, mi-a întrecut toate așteptările, pentru că a fost exact acel gen de roman pe care îl citești pe nerăsuflate, cu nesaț, pentru că te antrenează în poveste, te plasează în spațiu și în temporalitatea specifică perioadei surprinse în roman. Sincer, cred că este unul dintre cele mai complexe cărți, cu atâtea personaje, cu atâtea situații frumos construite și amplasate în momentele potrivite ale acțiunii, cu atâtea sentimente și emoții și trăiri și atitudini care s-au construit în jurul acestui roman, concentric strângându-se în jurul definitivării sorții fiecărui personaj de care, cu atâta ușurință, am reușit să mă atașez. Nu știam despre ce este acest roman, așadar nu am avut nicio așteptare. Mi-a plăcut foarte mult coperta, recunosc, care, după ce termini romanul, o să ți se pară fooooarte sugestivă - și, de asemenea, colecția Babel a editurii Nemira îmi este pe plac, și vreau să am toate cărțile de-aici.

distanța dintre noi, într-adevăr, ar putea părea un roman greoi, solicitant, care necesită atenție și timp. Sincer, da, așa o fi, dar eu m-am lăsat dus de val și de poveste, m-am purtat mână în mână cu personajele, am pus suflet în tot ceea ce s-a întâmplat, am râs, am plâns, am glumit, am mințit, am tânjit și am ars în profunzimea lor, iar datorită acestor lucruri, pur și simplu nu mi-am dat seama când au trecut atâtea pagini, cum s-au schimbat personajele (și-au uitat să-și spună acest lucrul unul altuia - anume, că s-au schimbat, vreau să zic), cum au crescut iubirile între palme, prețuind omul în profunzimile cărnii sale. Nu știu, vă spun, mi s-a părut un roman despre viață, un roman despre prietenie, despre familie, dar, peste toate, mi s-a părut un roman care vorbește despre timp și despre trecerea lui ireversibilă, inevitabilă și egală. Dacă nu trăiești unele lucruri la timp, la o adică, chiar să profiți de ele, va veni un timp în care doar în poze ți se vor părea posibile anumite lucruri; și nu vorbesc aici doar de efervescența tinereții, ci de acel carpe diem pe care, de multe ori, îl dăm deoparte. Și distanța dintre noi nu are să fie, de fapt, decât distanța față de timpul pe care l-am pierdut, l-am risipit, la moarte cerșind clipe infime de care să ne agățăm cu dinții.

„Acest roman poetic explorează teme precum singurătatea, izolarea, secretele de familie, voința politică și puterea iubirii necondiționate. Jhumpa Lahiri înțelege că problemele nesoluționate din trecut ne pot determina să ne clădim un stil de viață pe care de obicei îl evităm. Conflictele ce nu au fost rezolvate îi imping pe oameni să-și aleagă parteneri de viață nepotriviți, cu care vor dezvolta relații complet nesatisfăcătoare și nepotrivite. Romanul demonstrează cu detalii meticuloase caă înfruntarea unui trecut dureros și conștientizarea secretelor de familie reprezintă adeseori cheia fericirii adevărate. Pentru cei care incă  se chinuie să accepte și să facă față unor relații complicate de familie și pentru cei care au tendința să dezvolte relații romantice nesănătoase și să-și aleagă parteneri nepotriviți, distanța dintre noi reprezintă o lectură obligatorie. distanța dintre noi este o mărturie a capacității umane de a înfrunta și de a trece peste acest gen de provocări.“ (The Huffington Post)

Jhumpa Lahiri este o romancieră care își iubește cititorii - uneori, și aceia puțini, avizați, dintr-o anumită tagmă -, îi respectă și îi învață cum să-i citească romanul. Ea nu doar că-și înzestrează personajele pe care le tratează cu o inteligență ascuțită, cu un umor jovial or o atitudine incisivă, ci dăruiește și cititorilor o parte din ceea ce, cu atâta grație, a înșiruit în carte. Nu știu cum să vă spun, ea țese o pânză deasupra a ceea ce scrie, o pânză transparentă, fină precum un cristalin, și-așteaptă ca cititorii să se avânte, cu curaj - pentru că da, într-o măsură, despre asta este și distanța dintre noi, despre curajul de a lua viața în brațe și de a te da de-a dura, fără frică, cu ea la vale -, deci așteaptă ca cititorii să-și facă un corp comun cu ceea ce Lahscrie;iri nu are pretenția, de altfel, ca ceea ce scrie ea să placă oricui, însă are pretenția unei proze sincere, viscerale, care vorbește despre om în genere și despre ceea ce, de fapt, și-a luat el drept misiune pe acest pământ limitat.

Proza lui Lahiri este una puternică, adevărată, sinceră, scriitoarea reliefează și conturează tipuri umane, tipologii, povești de dragoste eterne și, într-adevăr, perfecte nu prin destinul lor, ci prin ardoarea sentimentelor și patosul cuvintelor. Iubirea își caută împlinirea printre baionete, mizerie, rebeli, pericole și morți. distanța dintre noi este un roman neașteptat de complex și puternic, sincer, nu m-aș fi așteptat să-mi placă atât de mult și, văzând cele aproape cinci sute de pagini, mi-am zis că, mai mult decât sigur, o să mă lungesc cu el o săptămână și ceva și, chiar de n-o să-mi placă, o să încerc eu să-l citesc, că am așa un fix. Dar mi-a plăcut, mi-a plăcut chiar enorm de mult. Mi-a adus aminte de complexitatea romanului meu preferat, Pe aripile vântului, care îmbina toate aspectele necesare unui roman perfect. Și aici am avut iubire, și aici am avut prietenie, și aici am avut eroi tragici, curajoși, mincinoși, trădători. Un roman documentat bine, cercetat și pentru care, într-adevăr, s-a muncit mult și cu spor. Vi-l recomand cu mare drag, iar dacă l-ați citit aștept cu nerăbdare părerea voastră!

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, cu 42% reducere, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

joi, 15 iunie 2017

„Eleganța ariciului”, de Muriel Barbery- Recenzie



Editura: Nemira
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 368
Traducere din limba franceză: Ion Doru Brana
Anul apariției: 2016

În Eleganța Ariciului „sunt două eroine: o fetiță precoce și o portăreasă care-și ascunde bine jocul, încercând să ase impresia că e doar o portăreasă, ea fiind de fapt foarte citită, foarte erudită și foarte fină.

Sunt doua singurătăți care, pe măsura ce în clădirea în care locuiesc se petrec anumite evenimente, ies încetul cu încetul din singurătate, se schimbă, se transformă, renasc. Vor trăi o grămadă de transformări interioare. De îndată ce am spus asta, mi se pare un pic superficial. De fapt, când scriu, nu o fac ca să spun o poveste, chiar dacă, la capăt, ea însăși se povestește . Scriu pentru plăcerea cuvintelor și a stilului; îmi place mult să simt asta scriind texte și, în plus, să încerc de fiecare dată plăcerea unică de a scrie, într-un mod cât mai potrivit și cât mai pur posibil, sper eu, ceea ce resimt.

Pe de altă parte, povestea și scriitura sunt pentru mine mijloace de a evoca lucruri care mă interesează și lucruri pe care le iubesc. L-am auzit pe cineastul Jeunet, referitor la Fabulosul destin al lui Amelie Poulain explicând că, ani de zile, notase într-un carnețel tot ceea ce îl interesa și tot ceea ce îi plăcea în ideea că într-o zi să le transpună într-un film. Și așa a apărut Amelie Poulain.

Acest roman este, într-o oarecare măsură, același lucru, adică mi-a făcut enorm placere ca, prin vocile celor două eroine, sa-mi transcriu iubirea pentru plăcerile cotidiene, pentru arta, pentru Japonia, pentru anumite ființe, pentru întâlnirea dintre aceste ființe, pentru unele emoții estetice. Mi se pare că asta mi-a făcut cea mai mare placere și e ceea ce mă interesa cel mai mult. Vă doresc lectură plăcută. În orice caz, sper asta. La revedere și pe curând.” 

Ok, înainte de toate, îmi cer scuze pentru întârzierea-mi, dar e justificată - am avut ceva probleme cu laptopul și abia astăzi, din fericire (sau păcate) am reușit să le rezolv. Acum, revenind, am ceva recenzii deja terminate, dar le-am programat într-o anumită ordine și am să le postez în zilele următoare. Între timp, am mai citit ceva cărți, o să vă povestesc curând despre o nouă carte (de fapt, short story) scrisă de Alice Munro pe care am citit-o (la o adică, îmi era așa dor să citesc ceva scris de autoarea mea de suflet), plus multe altele. Știu că trag de timp, dar știți de ce? Pentru că a trecut ceva vreme de când am citit cartea lui Barbery, Eleganța ariciului, dar încă a lăsat urme adânci, profunde, arzânde în mine. Nu știu de ce, dar pur și simplu această carte m-a sfârșit, mi-a dat atât de multe de gândit încât am simțit că a acoperit, prin ceea ce a însemnat, zeci de cărți pe care le-am citit până acum. Mai am o carte de la autoare în bibliotecă, Viața elfilor, dar, sincer, îmi este și frică să mă apuc de ea, așa că am s-o mai las ceva vreme, poate chiar luni bune, dacă nu ani. 

Pentru mine, această carte a fost o dovadă supremă a omenirii, a fost ca o răscolire în sufletul universului, al umanității. De ce v-am dat tot fragmentul de la începutul recenziei, care sunt de fapt vorbele autoarei? Pentru că, și acum, simt că nu pot vorbi despre această carte. Nu, pur și simplu, cu tot respectul și toată stima, Eleganța ariciului este o carte într-adevăr elegantă, care nu se poate se poate recenza, despre care nici nu se poate povesti - este o carte care se citește și se simte și apoi se recitește și se simte iarăși. Pentru că dincolo de pagini, dincolo de personaje, dincolo de celuloză - se află sufletul, se află viața, se află zbuciumul și stelele și cerul și nesfârșirea frumuseții umane, se află Big-Bang-ul care a fost la început și care a făcut ca viața să apară și să înflorească. Mi-a fost recomandată obsesiv lectura acestei cărți, Andrei, trebuie s-o citești, măcar așa, în treacăt, este o poveste superbă și toate alea etc, iar eu ziceam că da, o s-o citesc, am să-i dau o șansă, dar am tot amânat-o. Când am sunat-o pe persoana respectivă să-i spun că am citit-o, știți ce mi-a spus? Mi-a zis, știi de ce te-am pus s-o citești? Pentru că știam că o să-ți placă și că, de altfel, o să ai impresia că nu ai citit doar o carte, ci că ai citit zeci de cărți la un loc. Și da, chiar cu impresia asta am rămas, pentru că Eleganța ariciului nu este neapărat o carte complexă, dar este o carte inteligentă, profundă, Doamne, atât de profundă (ba chiar are niște „capitole”, să le numesc așa, denumite Cugetare profundă). 

Nu am să pun accent pe acțiune, pe personaje - care, cu desăvârșire și deloc surprinzător, sunt construite într-o manieră unică, originală, tridimensională, simetrică, cu o acțiune, chiar dacă nu neapărat cronologică și urmând un fir epic, care te antrenează (nu în maniera romanelor thriller-polițiste), și nu neapărat că-ți antrenează mintea, spiritul, ci îți antrenează visceralitatea, emoția; toate astea, vă rog să mă credeți, am impresia că aberez pe aici doar pentru simplul fapt că mi-a plăcut atât de mult cartea, atât de muuuult, încât nu vreau să spun nimic și nici să nu dau vreun spoiler. Pentru mine, Muriel Barbery s-a citit nu pentru acțiune, ci pentru plăcerea ei de a crea oameni și locuri și minți și emoții și atitudini și toate acestea, la un loc, au făcut din romanul de față un roman de referință, un roman pe care am să-l recomand la toți și toate, tronând pe raftuarile mele deasupra a sute de cărți, ca un roman inegalabil și nicicând a copiat de către cineva. Pentru că Barbery nu este doar talentată, ci este studiată, citită și informată - este, cu adevărat, un scriitor demn de a fi citit.

O carte splendidă, o fabulă filozofică încântătoare, efervescentă și lirică, complexă, o carte care pur și simplu m-a cucerit de la prima pagină și m-a purtat într-o vâltoare a cuvintelor, m-am lăsat purtat de frumos, de sentimente și emoții, de cugetări profunde și mi-am dorit să n-o mai termin vreodată. Erau pasaje pe care le citeam (Doamne, mi-am notat atâtea, dar, sincer, mi-e greu să aleg, așa că am să renunț la asta) și pe care doream să le uit, doar pentru a le reciti iarăși și pentru a simți aceeași emoție și încântare. Cred că dacă aș reciti Eleganța ariciului, și cu siguranță am s-o fac cândva, deși nu sunt genul care să recitească vreo carte (am recitit doar câteva cărți - Orele & Cerul din burtă), m-aș îndrăgosti iarăși de ceea ce a scris Muriel Barbery. Nu știu, pentru mine romanul de față a fost o lectură de care aveam nevoia și la care, în orice clipă, aș putea face orice referință literară; această carte este un adevărat succes, un adevărat, cum zice L'Express, „laborator chimic, unde fiecare își poate găsi rezolvarea propriilor probleme.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

duminică, 4 iunie 2017

„Trei coroane întunecate”, de Kendare Blake- Recenzie


Editura: Corint
Rating: 3 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Roxana Olteanu
Anul apariției: 2017
Număr de pagini: 368 

Trei surori întunecate
născute într-o vâlcea,
trei surori delicate,
nicicând nu se vor iubi
Trei surori întunecate,
toate trei frumoase,
două vor fi devorate
și doar una regină va fi.

În fiecare generație de pe insula Fennbirn se naște un set de triplete: trei regine, toate moștenitoare cu drepturi egale la coroană și fiecare posedând puteri magice mult râvnite. Mirabella stăpânește cele patru elemente, e capabilă să stârnească vâlvătăi lacome de foc sau furtuni violente doar pocnind din degete. Katharina este o otrăvitoare și poate înghiți cele mai ucigătoare veninuri fără să simtă aproape nimic. Arsinoe domină natura și despre ea se spune că ar avea harul de a face să înflorească cel mai roșu trandafir și să îmblânzească cel mai aprig dintre lei. Dar pentru a deveni Regina Încoronată nu e nevoie doar de originea regală. Fiecare soră trebuie să lupte pentru asta. Și nu e doar un joc în care cineva câștigă sau pierde…e o luptă pe viață și pe moarte. În noaptea în care surorile împlinesc șaisprezece ani, bătălia începe. Ultima regină rămasă în viață, primește coroana.

De la Kendare Blake am citit (și) Anna în veșmânt de sânge, o serie căreia îi aștept cu nerăbdare apariția, și a fost unul dintre singurele romane care, într-adevăr, au băgat spaima în mine. Adică, nu știu, nu neapărat că povestea în acel roman a fost destul de înfricoșătoare, pe cât am observat (după cum am putut și-n romanul de față, Trei coroane întunecate, să bag de seamă) o atmosferă apăsătoare, creată cu măiestrie, cu talent și cu o deosebită, aproape chirurgicală plăcere pentru detaliile care compun cadrul spațial, temporal, al acțiunii. Astfel, modul în care Kendare Blake reușește s-aleagă momentul propice pentru a pune personajul x în scenă, cu toate intrigile sale, modul în care reușește să facă asta, surprinzându-te, ba uneori chiar frapându-te, mă face să cred că tocmai acesta este punctul forte al autoarei.

Pentru mine, unul, Trei coroane întunecate a fost ca un film: mult așteptat, cu un trailer genial care mă omora puțin câte puțin de fiecare dată când îl priveam - dar, în cele din urmă, parcă a lipsit pop-cornul, sucul, alea, alea șamd; la o adică, mi-a plăcut, vreau să spun, dar nu ca o lectură de referință pentru viitoarele mele lecturi: a început frumos, liniștit, atent creat, cu o atmosferă neprețuită (deci, serios vă spun, ador cum face Kendare Blake acest lucru), punând cititorul în scenă și pregătindu-l pentru ce urmează, la genul, stai comod acolo, în canapeaua ta, fă-te confortabil și-așteaptă, așteaptă, nu face speculații și nu-ți dau părerea, n-ai nicio șansă. Mda, într-adevăr, m-am obișnuit, deja, să fiu doar un privitor, să nu mă bag în acțiune, să las totul să curgă de la sine așa cum autoarea a știut s-o facă. Am apreciat mult de tot și faptul că intriga, într-adevăr, conturează o acțiune nemaipomenită, în care inevitabilul se produce, în care neașteptatul ia viață și totul, dar totul, este ca o explozie, pam, bum, pau! Dacă în primul roman pe care l-am citit de la Blake, autoarea a mizat pe o atmosferă apăsătoare, închisă, într-un decor lugubru, în Trei coroane întunecate am simțit acțiunea, dinamismul, tot ce poate face dintr-un asemenea roman unul bun.

Nu mă înțelegeți greșit, am dat trei steleluțe acestui volum pentru că nu e genul meu de lectură și, de fapt, când citesc ceva de genul, încerc să compar cărțile între ele, iar abia apoi să-i dau steluțele cuvenite. Am să vă mărturisesc un lucru: ador scriitorii cu imaginație, care știu să scrie în așa fel. Ador autorii care știu să speculeze realitatea, or, de fapt, imaginarul, care știu să demitizeze și, dimpotrivă, să mitizeze un anumit aspect al vieții, un anumit om, o anumită întâmplare. O spun cu mâna pe inimă, deoarece eu nu aș putea face așa ceva. În cele din urmă, pentru mine omul rămâne cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, drept care nu pot scrie sci-fi, fantasy etc. Dar e frumos, îmi place să știu că există scriitori cu o asemenea imaginație, cu o înclinație spre așa ceva. Cu toate că nu prea citesc fantasy, ficțiune de genul, e ok ca uneori să ieși din zona de confort și să vezi ce și cum. Iar Kendare Blake e o scriitoare foarte bună, care merită toate aprecierile. 

Personaje puternice, tridimensionale și complexe, alcătuite din lumini și umbre, care evoluează și se schimbă - un alt aspect pe care l-am apreciat la Kendare Blake a fost grija față de personajele pe care aceasta și le-a creat (și, de fapt, e foarte amuzant să citești, la Mulțumiri, care a fost sursa de inspirație a acestui roman - una destul de bizară, de altfel); totul se răstoarnă, se face bulgăre și să dă la vale, n-ai așteptări, n-ai răbdare, abia aștepți să vezi ce urmează să se întâmple, tensiune, tensiune, tensiune. Și sfârșitul, vai, sfârșitul acela. Autoarea a reușit să scrie un roman magic, plin de fantezie și mit, de ocultism, de vrăji, chestii dintr-astea care fac dintr-un roman fantasy unul bun, bun, bun. Mi-a plăcut mult, dar dacă ar trebui să-l compar cu Anna în veșmânt de sânge, mai mult mi-a plăcut primul.

Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te antrenează și te prinde până la sfârșit. Trei coroane întunecate poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor! 

sâmbătă, 3 iunie 2017

„Regina Victoria. Secretele unei epoci” de Matthew Dennison- Recenzie


Editura: Corint
Colecția: Corint Istorie
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 208
Traducere din limba engleză: Roxana Olteanu
Anul apariției: 2016

Colecția Corint Istorie vă prezintă un nou volum dedicat biografiei uneia dintre femeile puternice ale istoriei lumii, un suveran care a reinventat conceptul de regalitate: Regina Victoria. Secretele unei epoci de Matthew Dennison.

Regina Victoria a fost o suverană a contradicțiilor. Un amalgam de sentimentalism și emfază, teamă de intelectualism și interes pentru noile tehnologii, romantism și modestie. Caracterul acestei regine ilustrează perfect atmosfera unei epoci căreia i-a dat numele. A fost pasionată de fotografie, de călătorii cu trenul și de artă modernă. Este cea care a reinventat instituția monarhică. Viu, spiritual și accesibil, volumul Regina Victoria. Secretele unei epoci reprezintă o evaluare obiectivă a caracterului capricios și a impactuluipersonalității suveranei engleze, fiind scris cu multă ironie, talent și acribie.

Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea. Atât Ducele de Kent cât și regele au murit în 1820 și Victoria a fost crescută sub supravegherea atentă a mamei ei de origine germană, Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld. Ea a moștenit tronul la vârsta de 18 ani, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață. Regatul Unit era deja o monarhie constituțională, în care suveranul deținea relativ puține competențe directe politice. Privat, Victoria a încercat să influențeze politica guvernului și numirile ministeriale. Public, ea a devenit un simbol național, și a fost identificată cu standardele stricte de moralitate personală.

Numele de „bunica Europei”, dat reginei Victoria este cu siguranță un clișeu, dar care acoperă o realitate printr-un șir de căsătorii politice ale copiilor și nepoților săi, regina Marii Britanii și a Irlandei, Împărăteasă a Indiei, a încheiat un parteneriat cu cele mai multe monarhii europene.Puterea reală a descendenților Victoriei în statele lor, în secolul al XX-lea nu ar trebui să fie exagerată, iar unele dinastii încă în vigoare la începutul secolului al XXI-lea nu sunt altceva decât simboluri.

În vacanțe, Victoria vizita cu regularitate Europa. În 1889, în timpul unei vizite la Biarritz, ea a devenit primul monarh britanic în funcție care a pus piciorul în Spania.  În aprilie 1900 războiul burilor era atât de nepopular în Europa continentală încât călătoria ei anuală în Franța părea inoportună. În schimb, regina a mers în Irlanda pentru prima dată după 1861, în parte să recunoască contribuția regimentelor de irlandezi la războiul din Africa de Sud. În iulie, al doilea fiu al ei, Alfred (tatăl reginei Maria a României), a murit; „Oh, Dumnezeu! Dragul meu Affie s-a dus și el!”, a scris în jurnalul ei. „Este un an oribil, nimic în afară de tristețe & orori de un fel sau altul.”

După un obicei pe care l-a menținut pe toată durata văduviei sale, Victoria a petrecut Crăciunul din 1900, la Casa Osborne din Isle of Wight. Reumatismul a făcut-o să șchioapete iar vederea îi era umbrită de cataractă. La începutul lunii ianuarie s-a simțit „rău și slăbită” iar la mijlocul lunii era „somnoroasă...amețită, (și) confuză”. A murit marți 22 ianuarie 1901 la ora șase după amiaza la vârsta de 81 de ani.. Fiul și succesorul ei, regele Eduard al VII-lea și nepotul ei, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei au stat lângă patul ei de moarte. A fost înmormântată într-o rochie albă și cu verigheta pe deget. Funeraliile au avut loc pe 2 februarie la capela St George a Castelului Windsor.

Victoria a fost multă vreme monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria britanică; a domnit 63 de ani, 7 luni și 2 zile, fiind depășită doar de stră-strănepoata ei, regina Elisabeta a II-a. A fost ultimul monarh al Casei de Hanovra. Ulterior casa regală a preluat numele de Saxa-Coburg și Gotha, după soțul Victoriei. "Era victoriană" rămâne înscrisă cu majuscule în istoria Marii Britanii, epocă înfloritoare atât din punct de vedere economic, cât și cultural. Au rămas și astăzi clădiri istorice construite în stil victorian.

A fost o plăcere să citesc despre Regina Victoria, nu știu, eu am așa o predilecție să citesc despre asemenea personalități ale lumii. Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te încarcă într-adevăr cultural. Regina Victoria. Secretele unei epoci poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

„Martha Bibescu și vocile Europei”, de Alina Pavelescu- Recenzie



Editura: Corint
Colecție: Istorie cu blazon
Traducere din limba franceză și engleză și note: Alina Pavelescu
Traducere din limba germană: Corina Petrescu
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2017
Număr de pagini: 235

„Prin intermediul unor documente inedite pâna acum, cititorul acestei cărți va descoperi o personalitate fascinantă, de o complexitate cu totul excepțională: o intelectuală, o cerebrală dar, în același timp, o ființă de o sensibilitate rară, care iubea frumosul [...], o seducătoare care, cel mai adesea involuntar, era capabilă să stârnească pasiuni înflăcărate, ca aceea care îl mistuia pe diplomatul italian Francesco Lequio. Avea voință și curaj, știa la fel de bine ce voia și cum să realizeze cele dorite (de pildă, restaurarea Mogoșoaiei). Nu se interesa numai în mod pasiv de politică: prin numeroasele ei cunoștințe, a încercat cu perseverență să favorizeze ieșirea României din alianța cu Germania lui Hitler, ceea ce mai multe dintre documentele din acest volum o dovedesc cu prisosință.Era un adevarat cetățean al lumii: se simțea la ea acasă peste tot, avea prieteni în toate țările. Prietenia conta, dealtfel, enorm pentru ea.” - Mihai Brâncoveanu

Martha Bibescu a fost o romancieră, poetă, politiciană și memorialistă română și franceză. S-a distins prin întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și a Smarandei Mavrocordat. A fost soția prințului George Valentin Bibescu, care era văr primar cu Ana de Noailles și care avea să devină președintele Federației Aeronautice Internaționale. De asemenea, a fost una din primele femei-mason ale României și una dintre cele mai frumoase și cunoscute românce ale începutului de secol XX.

Aș putea face recenzie la un asemenea volum? Nu, sincer. Este ca și cum aș încerca să recenzez o istorie, și vă pot spune doar că trebuie să citiți această carte, poate nu neapărat de dragul istoriei, să spun așa, ci de dragul personalității Marthei, cât și a muncii depuse de doamna Alina Pavelescu. Eu m-am îndrăgostit de Martha Bibescu acum ceva vreme, când am citit cartea sa, Papagalul verde, adică una dintre cărțile sale, iar recent am recitit-o - și, vă rog să mă credeți, eu nu prea recitesc cărți. Am văzut în Martha Bibescu, încă din romanul citit, o fire sensibilă, încântată de frumos, o fire visătoare, ancorată în suflet și în profunzimile suflet sufletului. Martha a fost un om sensibil, un om care ardea la o poezie bună, la un sentiment aprins. Totuși, în volumul de față, Martha Bibescu și vocile Europei, Corespondență și Dosar CNSAS (1941-1945), am cunoscut o altă doamnă, una puternică, incisivă când e cazul, serioasă, sinceră, cu o minte ascuțită și o rațiune de necontenit. 

Începând din 1916 Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a rămas sub ocupație germană, a servit drept prețioasă sursă de informații pentru Guvernul român refugiat la Iași. Zoe Bengescu, fiică a uneia dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta și nepoată a lui Titu Maiorescu, nota la 1 noiembrie 1918: „La spital am fost foarte îngrijorate în ultimele zile din cauza arestării Marthei Bibescu, directoarea noastră. Pare o afacere misterioasă […]. Este o mare comediantă. Două lucruri sunt certe – e foarte frumoasă și foarte inteligentă, restul depinde de timp, de împrejurări […].” Ea nu a fost numai martora acestor evenimente cruciale (primul război mondial și actul reîntregirii – „ziua cea mai plăcută din calendarul personal”, cum avea să noteze peste ani), ci și o participantă activă la desfășurarea lor. După trei decenii, maturizată și luându-și rolul în serios, iat-o pe Martha Bibescu în ipostaza personificată de regina Elisabeta și regina Maria, și anume de mamă a ostașului român, de data aceasta în campania contra bolșevismului, când nu putea rămâne insensibilă la mărturisirile nepotului său, Matei Basarab Brâncoveanu, despre realitățile dramatice trăite alături de camarazii săi din Regimentul 3 Artilerie Grea. 

Cunoscută și sub numele de Lucile Decaux, cu care a semnat o serie de biografii istorice, Martha Bibescu a scris aproape patruzeci de cărți, a colaborat la un număr mare de reviste, a răspuns la o serie de 17 emisiuni la Ora Culturii Franceze, a fost membră a Academiei Regale din Bruxelles, în fotoliul pe care-l ocupase contesa de Noailles, a dus o intensă viață literară și mondenă, cucerind prin frumusețea, inteligența și talentul ei numeroase admirații. A păstrat până la urmă nostalgia după «țara sălciilor» și amintirea prieteniilor lăsate în țară.

Întreaga ei operă, ajunsă astăzi la dimensiuni considerabile (peste 30 de volume), se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste „capcane ale ideilor”, cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teamă să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și totodată aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale.Maestră necontestată a portretului literar, dată fiind precizia notației sale psihologice, spiritul de observație și suplețea condeiului, Martha Bibescu a fost aleasă pentru a ilustra în manualele franceze această specie literară.

A fost o plăcere să citesc despre Martha Bibescu, păcat că nu se studiază asemenea personalități în manualele școlare. Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te încarcă într-adevăr cultural. Martha Bibescu și vocile Europei (Corespondență și Dosar CNSAS 1941-1945) poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor! 

miercuri, 31 mai 2017

„gramatica lui Dumnezeu”, de Stefano Benni- Recenzie



 „Poate aș fi putut să o sărut. Dar sufletul mi-era un rug unde ardeau laolaltă iubirea, orgoliul și furia.”

Editura: Nemira
Colecția: Babel 
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 264
Traducere din limba italiană: Alexandru Macovescu
Anul apariției: 2016

Domnul Remo și câinele Boomerang se avântă într-un „joc“ nou. Pasagerul Fifoni e obsedat de atacuri teroriste și îi îngrozește pe însoțitorii de zbor. Matusalemicul bunic Leone, aflat într-un scaun cu rotile, pare condamnat la nemurire. Zeii manevrează pe căi de neînțeles viețile oamenilor. Iar „dintre zeii plăsmuiți de oameni“, spunea un filosof antic, „cel mai generos e cel care din mai multe singurătăți a făcut o zi de fericire“. Stefano Benni a scris „cartea lumii“, circ al fericirii și mai ales al singurătăților. Comicul infernal, grotescul și absurdul se întâlnesc în 25 de povești în care trăiesc, sub zodia imprevizibilului, eroi, șarlatani, divinități antice și multe creaturi enigmatice, iar viață își vede liniștită de frumusețile și de cruzimile ei

Băi, omule, cum să scrii ceva atât de fain, atât de cool, cum să ai așa talent și cum să-l așterni în așa hal pe hârtie? Vă spun, romanul de față, de fapt, volumul de față, gramatica lui Dumnezeu, până acum, pentru mine, a fost revelația anului 2017. Vă pot spune doar că am citit o carte efectiv și sincer și autentic și nu-mai-știu-cum-să spun GENIALĂ. Nu știu dacă m-a surprins faptul că, de fapt, am rămas atât de surprins în urma lecturării volumului care conține o serie de povestiri (și, sincer să fiu, deși mulți care au văzut fragmente din roman - pe care le-am postat pe Instagram, la story, mi-au spus că nu văd legătura titlului cu conținutul cărții) care surprind întocmai meningele și sufletul omenirii, sufletul atât de ușor de modelat, care se lasă pradă tehnologiei, viciului, iubirii, morții, indiferenței. gramatica lui Dumnezeu este, de fapt, gramatica acestei vieții, pașii noștri în limitele celor două paranteze în care ne trăim existența, ne cărăm traiul în spate și-așteptăm, cu-atâta speranță, așteptăm să trăim, așteptăm viața și iubirea și iertarea, oh, iertarea care întotdeauna, negreșit, are să vină.

„- Femeile și bășinile scapă chiar dacă nu vrei.” 

Că râzi, că plângi, că trăiești alături de personajele cărții, eh, ce să-i faci, Benni pur și simplu te-atrage prin modul în care scrie, în care povestește, la el premisa parcă ar fi „trăiește, trăiește, iar în fața morții să râzi cu toți dinții”, pentru că eu am râs, ș-am râs mult la anumite pasaje, am râs cu lacrimi de fericire și tristețe, dar cu sufletul; de ceva vreme nu mi s-a mai întâmplat să râd citind o carte, să dau coate cuiva și să-i spun, na, citește și tu, și să râdem, apoi, amândoi. Am fost extrem de surprins de ce am citit, poate pentru că mă așteptam să citesc un roman profund, sensibil, moral, cu chestii conotative, de suflet, să le spun așa, în maniera lirică în care ar fi fost probabil scris. Dar încă de la prima povestioară am rămas cu gura căscată și am știut că, de fapt și de drept, intuiția mea a luat-o pe alte drumuri. Și-am citit volumul gramatica lui Dumnezeu în doar câteva ore, și-am rezonat cu fiecare poveste, am învățat câte ceva de la fiecare personaj și de la fiecare chichiță a sa, și-am râs, și chiar m-am împrietenic au alții și mi-a fost greu să mă despart de ei, să-i las acolo, da, în gramatica lui Dumnezeu, pentru că i-am integrat în viața mea, oricare ar fi putut fi unul dintre oamenii pe care-i cunosc și-i apreciez, și de asta am dat acestei gramatici a lui Dumnezeu 5 steluțe, și i-aș fi dat toate steluțele de pe cer, de fapt, pentru că are o copertă genială.

„- Cât fumezi?
- Două pachete pe zi, dacă am bani.
- Dar nu e prea mult?
Tăcere.
- Păi de ce fumezi atât? 
- Trece timpul mai ușor.”

Nu știu dacă aș putea spune multe, dar cred că faptul că am menționat, deja, că acest volum al lui Stefano Benni, gramatica lui Dumnezeu, este unul dintre cele mai bune citite anul acesta - ei bine, asta transmite multe. De asemenea, știu și sunt de părere că este una dintre acele cărți despre care nu poți vorbi, poți doar spune „ia-o, citește-o, iubește-o, dă cu ea în sufletul tău, că-i o carte genială și nimic dar nimic nu mai poate fi spus”, așadar trebuie doar s-o citești și s-o porți în sufletul tău toată viața, de acum înainte. Nu este o carte pe care o poți înlocui ușor, nicidecum o carte pe care s-o uiți, s-o așezi în bibliotecă drept „o altă carte”. Nu, este o carte de referință, pentru mine unul, și știu că am s-o recomand tuturor de acum înainte, atunci când mi se solicită „o lectură profundă, dar și relaxantă, o lectură amuzantă, dar nici prea, prea”. Eu v-o recomand cu mare drag, sunt absolut sigur că o să vă placă și o s-oi iubiți.

„Și uneori tăcerea se prăbușește deodată în sinea mea și vocea răsună într-un urlet care înspăimântă toată mănăstirea. 
Nu înțelegeți, strig, de ce nu înțelegeți?”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!
 

„Hanul lui Finn”, de James Joyce- Recenzie



Editura: Rao
Colecția: Rao Clasics
Rating: 2 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Mihai Miroiu
Anul apariției: 2014
Număr de pagini: 162

Hanul lui Finn a fost conceput iniţial ca o serie de fabule, bucăţi în proză: scurte, concise şi concentrate („epiclete”, pentru a folosi neologismul creat de Joyce), stăruind asupra unor momente formatoare din istoria şi mitologia irlandeză, care cuprind un mileniu şi jumătate de la sosirea Sfântului Patrick în Irlanda. Episoadele din Hanul lui Finn sunt scrise într-o diversitate de stiluri unică şi în cea mai mare parte într-o engleză inteligibilă. Privite în ansamblu, ele alcătuiesc adevăratul (şi până acum necunoscutul) precursor al vocilor cu multiple modulaţii din Priveghiul lui Finn. James Joyce a compus aceste episoade rând pe rând, pe unele revizuindu-le, pe altele lăsându-le în ciornă înainte de a le pune deoparte. Şi aşa au rămas, aproape complet uitate, unele timp de şaisprezece ani (până când a scotocit prin dulap în căutarea materialului pentru ultimele episoade scrise din Priveghiul), iar altele pentru totdeauna, adică până în prezent.

James Augustine Aloysius Joyce s-a născut la 2 februarie 1882 în Dublin, fiind printre cei zece copii ai unei familii împovărate. În ciuda instabilității financiare permanente, tatăl său, pe deplin conștient de talentul excepțional al copilului, i-a asigurat o instrucție pe măsură la două dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ ale țării. Este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori, inovator în ceea ce privește tehnicile narative autentice. 

Groaznică. Da, nu-mi place Joyce, pur și simplu, iar romanul de față mi-a reamintit motivul: din cauza faptului că, oricât de mult aș vrea, nu pot să fiu atent la ce scrie, nu pot să urmez o adecvare logică sau un fic epic - de altfel, o cronologie, ceva. Nu, pur și simplu mă scufund într-o mare de nu-înțeleg-absolut-nimic, iar cum sunt eu încăpățânat, dacă încep o carte nu o pot lăsa din mână, asta este. OK, aduce el ceva narativ nou, așa, original, dar, sincer, prefer să nu. James Joyce scrie greoi, scrie parcă prea plin, nu știu cum să mă explic. E rigid, e incisiv și lipsit de o încercare a apropierii față de cititor. Eu, unul, nu m-am putut regăsi în nimic din ce am citit în Hanul lui Finn  - na, până la urmă se surprinde aspecte, legende, povestiri șamd ale istoriei și mitologiei irlandeze, dar parcă nici măcar impresionat nu am fost, dat fiind faptul că i-am dat două steluțe cărții. Și, sincer, i-aș fi dat una, dar îmi place prea mult colecția aceasta de la Rao Clasics, și m-am gândit că totuși nu se cade.

Opera lui Joyce se constituie într-un vast proiect de reprezentare a culturii și a conștiinței irlandeze în ceea ce au ele specifice. El se manifestă de la bun început ca un inovator temerar al artei scrisului și mai puțin ca un susținător zelos al unei teorii avangardiste sau a alteia. Chiar după apariția primelor episoade din Ulise el putea spune cu îndreptățire că lasă moștenire succesorilor săi un bogat izvor de inspirație care nu se limita doar la modalitatea stilistică, inovatoare prin proză. Reușise să suresciteze experiența simbolistă cu ajutorul „epifaniei” în Un portret al artistului în tinerețe și să elaboreze în acest sens o adevărată teorie estetică; resuscitase și amplificase în mod considerabil prezentarea „fluxului conștiinței” care fusese ulterior folosit de alți autori. În acest fel, el a lărgit considerabil repertoriul experimental al romancierului și totodată, oarecum paradoxal,  a influențat evoluția generală a scrisului în anii 1920 în direcția unui neoclasicism conservator. 

Nu știu ce să spun, într-adevăr Joyce este un adevărat filolog, dar mie, unul, nu-mi place modul în care acesta scrie, povestește, descrie, trăiește, simte. Poate nu sunt eu avizat (încă) să-l citesc, dar cu siguranță nu e, pentru mine, un autor de referință. 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!

luni, 15 mai 2017

„Cum să te îndrăgostești”, de Cecelia Ahern- Recenzie


 
„Și uneori, când ești martorul unui miracol, ajungi să crezi că orice e posibil.”
 
Editura: Allfa
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 370
Traducere din limba engleză: Iris Manuela Gîtlan Anghel
Anul apariției: 2015 

 „Tot ce scrie Cecelia Ahern vine din inimă”, notează Sunday Tribune și este confirmat de succesul internațional al scriitoarei. Romanele Cecliei au fost publicate în 47 de țări și s-au vândut în peste 16 milioane de exemplare.S-a născut în 1981 la Dublin și este fiica lui Bertie Ahern, fost prim-ministru al Irlandei. Cecelia consideră că de la tatăl său a moștenit puterea de muncă. A studiat jurnalism și comunicare la Colegiul Griffith din Dublin, dar după absolvire, în loc să pornească în căutarea primului ei job în domeniu, scria deja primele capitole din ceea ce avea să devină fenomenul P.S. Te iubesc. În scurt timp de la lansare, romanul a devenit bestseller în Marea Britanie, Statele Unite, Germania şi Olanda, iar în 2007 a fost ecranizat cu Hilary Swank și Gerard Butler în rolurile principale.În 2014, personajele Ceceliei Ahern s-au reîntors la Hollywood odată cu apariția filmului Love, Rosie, inspirat de romanul Suflete pereche. Tot în 2014, dupa 8 nominalizari, a castigat premiul Irish Book Award for Most Popular Fiction pentru romanul The Year I Met You. În ianuarie 2015 a început să scrie cel de-al doisprezecelea roman al său. 

„- Nu vrei să-ți iei viața, vrei doar să pui capăt durerii pe care o simți acum, durerii ce-ți bântuie sufletul, durerii cu care te trezești în fiecare dimineață și cu care te culci în fiecare seară. (...) A devenit, probabil, un obicei - încerci să găsești diverse modalități prin care să scapi de chin. Dar totul trece, nu-i așa?”

Sau cum să faci un roman care să fie al naibii de bun. Înainte de toate, vreau să vă spun că aceasta este prima carte scrisă de Cecelia Ahern pe care o citesc. Da, da, am spus că trebuie s-o fac și pe asta, deși mi s-a recomandat Ahern de ceva vreme. Am spus că prea o citește toată lumea, prea nu știu ce, și nu vreau să fiu dezamăgit sau, pur și simplu, nu vreau să citesc ce citesc alții - credeam că-i prea comercială și că, de altfel, nu are nimic nou. Și, Doamne, cât m-am înșelat, cât de muuult m-am înșelat. Încă de la această primă carte, credeți-mă că mă declar fan convins Cecelia Ahern și abia aștept să citesc și alte cărți scrise de această talentată autoare. Văzusem filmul de la PS: Te iubesc, parcă, și știu că nu mi-a plăcut deloc, iar acesta a fost unul dintre motivele pentru care nu am vrut, până acum, să citesc vreo carte scrisă de Ahern. Dar eu zic că acesta a fost un început drum, întrucât, cu siguranță, va mai fi un drum lung de-acum încolo, deoarece Ahern are ceva cărți scrise de către ea în palmares. Și cărți bune, vreau să cred, dat fiind faptul că este atât de apreciată și citită. 

Cum să te îndrăgostești (sau Cum-să-îți-fie-întrecute-așteptările) m-a surprins enorm, enorm de mult. În primul rând, dacă mă așteptam la o poveste banală, ei bine, așteptările mele au fost distruse încă de pe la primile pagini, întrucât Ahern a conturat o poveste foarte surprinzătoare și deloc clișeică: ea, o tipă, ciudățică în fire, care citește cărți de dezvoltare personală, are o micuță afacere etc șamd, întâlnește, într-o seară, un tip, pe-un pod, un tip care vrea să se arunce acolo. Cu un puseu de sensibilitate, umanitate, dar cred că și puțină disperare la mijloc, eroina noastră, dorită a fi salvatoare, martir, Christine Rose, îi sare în ajutor, încercând să-l convingă să nu sară în apă, pe el, pe Adam, domnul care din motive personale și proprii, vrea să încheie orice legătură cu viața sa (amărâtă, tristă, vai de capul ei, dezamăgitoare, plictisitoare, după cum dumnealui crede). Ei, bine, Adam acceptă, cu alte cuvinte nu se mai aruncă de pe pod, dar îi promite lui Christine că, dacă în două săptămâni aceasta nu va reuși să-l convingă că această viață chiar merită trăită, de data aceasta cu siguranță se va sinucide. 

„- Ce-am fi noi fără ziua de mâine? Ne-ar rămâne doar ziua de astăzi. Iar dacă lucruri ar sta așa, aș vrea ca ziua de azi să fie cât mai lungă. Aș umple ziua de azi cu tine, făcând tot ce-mi place mai mult. Aș râde, aș vorbi, aș asculta, aș învăța, aș iubi, aș iubi, aș iubi. Aș face din toate zilele ziua de azi, pentru ca astăzi să mi le petrec cu tine pe toate, cu tine și nu mi-aș face nicio clipă griji pentru ziua de mâine.”

Și-așa începe aventura lui Ahern, cu o intrigă deosebită, după părerea mea, pe care a știut s-o speculeze extrem de bine. Nu știu, vă pot spune că-s șocat de faptul că, aparent, o poveste de dragoste mi-a plăcut atât de mult. Bine, nu am să dau spoilere, dar vă spun că acest roman chiar nu plictisește, deși stai și te gândești cam ce-ar putea autoarea să bată câmpii în atât de multe pagini. Da, sincer, văzând grosimea cărții, și eu m-am întrebat. Dar e o carte de o efervescență uluitoare, autoarea se vede că e făcută, într-adevăr, să scrie și să poarte titulatura de autor, iar faptul că este atât de apreciată și citită chiar este explicabil. Ahern are o scriitură impecabilă, desăvârșită, știe să se joace cu verbele și cu cuvintele, știe să plaseze personajul la locul potrivit, în momentul potrivit. Niciodată nu-ți lasă impresia că o propoziție este în plus, pur și simplu aruncată acolo, pentru că la Cecelia Ahern orice cuvânt contează, orice acțiune și replică a vreunui personaj. Mi-a plăcut, de asemenea, modul în care și-a conturat capitolele - nu mai știu câte sunt la număr -, însă fiecare este ca o lecție pentru cititor, și în același timp urmărește ordinea cronologică a romanului, firescul lui, zilele care, încetul cu încetul, se scurg, iar Christine își dă seama că, la un moment dat, chiar nu a făcut nimic pentru a-l convinge pe Adam de frumusețea uitată a vieții.

Sincer, mie mi-a plăcut mult de Adam. De ce? E simplu - pentru că este un personaj în care m-am regăsit foarte mult. Nu neapărat din motivele evidente, anume faptul că totuși el a vrut să se sinucidă deoarece iubita lui (care, iarăși, a avut propriile ei motive) l-a înșelat, ci din pricina faptului că, pentru el, iubirea reprezenta viața însăși, era pilonul lui de susținere în această viață atât de absentă, era catargul lui dintr-o mare învolburată, pe timp de furtună. Și dacă, după certitudinile lui, această iubire este pierdută, atunci ce îi va mai rămâne? Nimic, pur și simplu n-i-m-i-c. De asemenea, Adam este un personaj extrem de puternic, genul de personaj care-ți intră ușor sub piele și care în fine ar putea ieși imediat de acolo, la fel de bine cum am intrat. Încetul cu încetul, între el și Christine se leagă o relație frumoasă și puternică de prietenie; dar, totuși, oare se va ajunge ca între cei doi să fie mai mult decât o relație amicală frumoasă? Rămâne de văzut.

„- Ideea potrivit căreia iubirea este un proces magic și misterios, asupra căruia nu avem niciun control, este falsă, așa susține Irma. Căci depinde de o serie de evenimente care apar în viața unei persoane. (...)
- Și, la fel ca alte lucruri din viață, dacă vrei să ai parte de iubire, trebuie să treci la fapte.”

Christine? Christine este acel prieten pe care ai vrea să-l ai, știind că-ți va fi mereu acolo, la bine și la greu. Mă gândeam, dacă această Christine ar fi existat în realitate, cu siguranță am fi vorbit despre cărți, despre muuuulte cărți, mi-ar fi cumpărat mâncare, i-aș fi cumpărat mâncare, am fi ieșit cu bicicletele și am fi râs despre cât de tare ne dor picioarele de la atâta pedalat. Iar la un moment dat ne-am fi oprit undeva, ne-am fi scos fiecare rucsacul din spate și ne-am fi pus să mâncăm câte un sendviș, iar după am fi căutat cel mai apropiat coș de gunoi pentru a arunca ambalajul. Da, știu, m-a luat valul, dar această impresie mi-a lăsat-o Christine: un personaj bun, enorm de bun, care vrea s-ajute pe oricine, care pune pe altcineva - chiar și pe un necunoscut - pe primul loc, lăsându-se pe sine în spate, un personaj altruist, plin de candoare, pios. Nu știu, pentru mine Ahern a reușit să creeze un personaj complex, aproape tridimensional, pentru care rostul existenței este îndrumarea spre un drum potrivit, în raport cu firea noastră de a fi. Ajunge să renunțe la propria fericire pentru acest Adam, dând dovadă de sacrificii puternice, supreme. Nu vă spun cum, pentru că n-are rost, așa că vă las pe voi să citiți romanul și să vă dați seama ce vreau să spun. 

„- Nu știu, i-am răspuns. Crezi că dragostea neîmpărtășită reprezintă dragostea adevărată?
- Găsești răspunsul chiar în întrebare, nu-i așa? a spus el, pe un ton domol.
- Da, dar dacă nu este împărtășită, puten spune oare că persoana respectivă trăiește dragostea adevărată? (...)
- Da, mi-a răspuns el, cât se poate de simplu.”

Îmi place Ahern, am s-o spun de zeci de ori. Chiar scrie enorm de bine, cu punctualitate, la subiect, fără să se piardă prin metafore și alte chestii care, drept să vă spun, nu cred că și-ar putea avea loc în romanele ei. Ea scrie din suflet, pentru sufletele, și-o face enorm, enorm de bine. Momentan m-am apucat de Întâlnire cu viața, scrisă tot de ea, și m-a prins încă de la primele pagini. Revin cu o părere imediat ce-o termin de citit. Sunt sigur că o să-mi placă și că nu o să mă dezamăgească, mai ales dacă urmărește același registru stilistic ca și în Cum să te îndrăgosești.

Vreau să mulțumesc enooorm Editurii All pentru acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Vă recomand colecțiile editurii, unde puteți găsi o gamă variată de cărți de toate genurile, științifice, beletristice, non-beletristice. S-aveți lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!

„Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet”, de Gabriel García Márquez- Recenzie



Editura: Rao
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 162
Traducere din limba spaniolă: Tudora Șandru Mehedinți
Anul apariției: 2014

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel ami profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană. 
 
În Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet, la fel ca în Un veac de singurătate, imaginile par a izvorîla fel de firesc ca florile silvestre într-un câmp mănos, după ploaie. Această capacitate uimitoare a lui García Márquez de a crea imagini (pe care, după spusele lui, a deprins-o de la bunica), nu se nutreşte dintr-o fantezie gratuită şi dezordonată, ci din toate manifestările şi caracteristicile care configurează culturile din zona Mării Caraibilor (printre acestea clima, geografia, organizarea socială, economia, miturile, simbolurile, legendele, credinţele şi superstiţiile), precum şi din tradiţia literară occidentală. S-ar putea spune că această povestire este plămădită prin hibridarea stilurilor şi motivelor amerindiene şi occidentale, într-un fel de pastişă intenţionat ireverenţioasă care, cu toate acestea, nu pune în umbră imensa seriozitate a temei sale principale: exploatarea şi nefericirea celor oropsiţi şi abuzul de putere.

Povestind despre viață, Gabriel García Márquez reușește să îmbine acest natural al timpului, al cotidianului și al verosimilului, cu partea mai difuză, mai imprecisă a vieții, cu magia și ordinea neîmblânzită a vieții, conchizând într-un realism magic și neastâmpărat, crud. Cred că tocmai acest tip de realism l-a consacrat pe autorul spaniol într-o nobeliștii literaturii, și continuă să dăinuie această unică magie a sa. Povestioarele surprind viața unor personaje simple, trăinde într-o mahala de țară, în niște căscioare austere, surprinzându-le în piețe, în trenuri, în baruri, la biserică, la teatru. În locuri normale în care s-ar putea afla oricare dintre noi. Dar în situații ce, în esență, părăsesc ordinea propriu-zisă și se instalează într-un realism impropriu.
 
„- Ultima mea dorință, îi spuse soțului, este să fiu îngropată de vie. (...) Vreau să mor cu convingerea că mă vor pune în pământ, ca pe oamenii de bine, continuă ea. Și pentru asta nu-mi rămâne decât să mă duc în altă parte, să mă rog de lume să-și facă milă și pomană îngropându-mă de vie.”
 
O capodoperă a literaturii, o sinteză a frumuseții hispanice, a lumii în care se desfășoară întregul curs nezbucimat, nepăsător și egal al timpului sub care, încet dar sigur, se subjugă o civilizație și se determină capacitățile acestora de a se conforma atât nevoilor fizice, cât și sufletului bântuit și încercat de anumite trăiri. Romanul poate îmbrăca aspectele mai multor teme: este, deopotrivă, o meditație asupra condiției umane limitate și efemere, în dezacord cu aspirațiile sale, dar și o meditație asupra timpului liniștit, care curge ca un râu de țară și lasă în urmă pietrele degradării. Gabriel García Márquez îmbină realul cu fantasticul, într-un așa mod în care nici nu îți dai seama unde începe, de fapt, magicul, și unde se termină apoi acesta. Este un echilibru perfect, simetric între acestea două, iar meditația filosofică și narațiunea captivantă se întrepătrund într-o combinație unică, vie, tulburătoare și plină de veridicitatea momentului și a spațiului. În maniera cuvintelor criticului de artă german Franz Roh, cel care a inventat, în 1925, termenul de „realism magic”, autorul columbian își constituie stilul într-un condei în care supranaturalul este prezent ca făcând parte din lumea comună, iar lumea comună, deși deseori tragică și limitată, este descrisă ca fiind supranaturală, uneori chiar extraordinară, în toate încercările ei de a căuta fericirea și de a deprinde învățăturile lumești.
 
Iubesc stilul acestui autor, iar dacă până acum citisem cărți bune de la el, pot spune că, citind acest roman, am citit un dintre cele mai frumoase capodopere ale lumii. Imaginile pe care le-a conturat Gabriel García Márquez îmi stăruie și acum în minte, și sunt sigur că n-am să le pot uita niciodată: imaginea sângelui verde, „ca un sirop de mentă”, al bunicii, imaginea uriașului care a căzut în mare, mirosul de trandafiri adus de către apă, Eréndira prinsă în lanțuri. Deși sunt doar câteva povestioare, puține liniuțe de dialog și mai multă narațiune, presărată cu o descriere fantastică, această carte nu m-a plictisit deloc, totul este într-o măsură foarte bine gândită și neprețuit de frumoasă. Vă spun cu mâna pe inimă, acest roman este unul dintre cele mai de preț lucruri din biblioteca mea și una dintre cele mai bune cărți pe care am avut onoarea să le citesc vreodată. O așez alături de Culoarea sentimentelor de Kathryn Stockett (recenzia aici) și Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. Nu știu ce să mai spun, dar știu că nu am spus tot ce-ar fi putut fi spus. Pentru că pur și simplu mi-e greu să fac recenzia unei asemenea cărți, știu că nu va ajunge la voi, oricât de mult aș încerca, decât o micuță fărâmă din genealitatea autorului surprinsă în conținutul acestui roman.

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!
 

„Black Beauty de Anna Sewell- Recenzie



Editura: Rao
Traducere din limba engleză: Lucian Popa
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 258
Anul apariției: 2015

Autoarea Anna Sewell a scris povestea frumosului armăsar negru în ultimii ani ai vieţii şi a murit la cinci luni de la publicarea acesteia. Cu toate astea, a apucat să vadă succesul de care s-a bucurat povestea lui Black Beauty încă de la publicare. Astăzi, cu cinci milioane de exemplare vândute, Black Beauty este una dintre cele mai de succes cărţi din toate timpurile. 

Nu am să spun prea multe despre această carte, Black Beauty, pentru că, de altfel, nici nu sunt prea multe de spus. L-am citit în două-trei zile, fiindcă este un roman ușor, liniștitor, care nu face apel la prea multă atenție necesară sau ceva de genul. Sincer, am auzit mult prea multe desprea cartea Annei Sewell, încât am spus că trebuie neapărat s-o citesc luna aceasta. Nu mă așteptam, sincer să fiu, ca povestea să fie prezentată din perspectiva unui cal, din perspectiva armăsarului negru ca abanosul, diferit de ceilalți, liniștit, această frumusețe numită Black Beauty. A fost surprinzător, să spun așa, să văd totul prin ochii unui căluț; mi-am reamintit de cartea lui Garth Stein, Pilotând în ploaie, când lumea se vede prin ochii unui cățel. 

Povestea este una plină de sensibilitate, firavă, dar și dură, este o lumă în care puterea crudă a omului domină, dar, în cele din urmă, această putere este dominată de căldura umană, de iubirea pentru animale și tot ce este viu. M-am gândit și mi-am spus că, dacă aș fi avut vreo tangență cu căluții, dacă aș fi făcut echitație sau ceva de genul, cu siguranță aș fi fost avizat să citesc romanul Annei Sewell. Într-adevăr, găsim în carte și câteva lecții, să le spun așa, legate de cum se înhamă un cal, cum se dresează, cum se călărește - evident, nu spuse într-o manieră științifică, ci cu talentul prozator al autoarei. Din câte am înțeles, Anna Sewell, la paisprezece ani a avut un accident în urma căruia și-a rupt amândouă gleznele. Din cauza tratamentului greșit aplicat, aceasta rămâne infirmă pe viață, dependentă de cai pentru a se putea deplasa. De aici, mă gândesc, izvorăște fascinația și înțelegerea ei profundă pentru animale, psihologia profundă de a le înțelege.

„- Da, într-adevăr, e un cal minunat, cu o înfățișare nespus de plăcută și blândă. Pe deasupra, mai are niște ochi care sclipesc de inteligență și frumusețe. Ce-ar fi să-i zicem chiar Black Beauty?
- Black Beauty? Da, chiar așa, numele ăsta i se potrivește ca o mănușă. Dacă ție îți place, atunci așa să-i rămână numele.
Ceea ce s-a și întâmplat.”

Black Beauty este o carte sinceră, este o carte care-ți lasă impresia unui jurnal intim, este o carte scrisă cu pasiune și cu zeci de sentimente de recunoștință, de înțelegere; din perspectiva căluțului negru ca abanosul, autoarea, Anna Sewell, spune povestea unei lumi, a unui univers care nu poate vorbi limba oamenilor, iar totul capătă proporții colosale atunci când, pentru ea, animalele sunt sufletele de referință în această lume. Îmi aduc aminte de Clarice Lispector care-și termina unul din romane (sper să nu confund), cu imaginea unui cal negru, pur, vânjos, alergând pe o câmpie, iar ea privindu-l din depărtare și având sentimentul perfecțiunii și al întregirii. „Căci ce creatură a făcut Dumnezeu cea mai frumoasă pe acest pământ, dacă nu calul?” Și nu că ar fi doar ea, dar mai am o prietenă foarte bună care, acum câțiva ani, mi-a spus același lucru. Într-adevăr, și eu iubesc animalele, dar caii nu sunt tocmai preferații mei!

N-aș putea spune mai multe despre această carte, vă rog să mă credeți. Acțiunea nu e complexă, e naturală, curge totul de la sine și nu-ți lasă impresia că ar fi tras de păr. Nu e plictisește, ba dimpotrivă, te prinde și parcă abia aștepți să vezi ce urmează să se mai întâmple cu drăguțul nostru căluț, în ce se mai bagă, cum are să iasă de acolo. E o carte pe care am s-o păstrez cu drag în bibliotecă și am s-o recomand mai departe tuturor celor care, într-adevăr, iubesc animalele. 

„(...) Tot ceea ce vreau să zic este că pentru un cal tânăr, care nu-și mai încape în piele de putere și curaj, care de mic a fost învățat cu nemărginite câmpuri unde putea să-și azvârle în sus capul și coada și să galopeze cu toată viteza de care era în stare, după care să mai facă o tură și să se întoarcă nechezând voios la tovarășii săi, nu-i deloc ușor. Nu-i deloc ușor să nu ai parte nicicând de o fărâmă de libertate, cu care să faci ce-ți povește inima.”

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!