duminică, 30 aprilie 2017

„Febră în zori”, de Péter Gárdos- Recenzie


 
Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 232
Traducere din limba maghiară: Andrei Dosa
Anul apariției: 2017

„Cele o sută șaptesprezece scrisori ar fi putut fi copiate și cu indigoul. Diferența dintre ele stătea într-un singur element: numele destinatarei.”

Péter Gárdos s-a născut în 1948 la Budapesta. Predă scenaristică și regie la Școala Superioară de Comunicare din Budapesta.
Printre creațiile sale cele mai cunoscute se numără Doamne Dumnezeule, Tuse convulsivă, Scorpionul mănâncă gemeni la micul dejun și Păpușa de porțelan. Filmele sale au câștigat numeroase premii la festivaluri importante din lumea întreagă.
Romanul lui de debut, Febră în zori, este povestea adevărată a relației dintre părinții săi și a fost ecranizat în 2016, regia și scenariul fiind semnate chiar de autor.

„Tata și cu mama au corespondat vreme de șase luni, înainte de a se căsători în Stockholm. Timp de cincizeci de ani n-am știut nimic despre existența scrisorilor. După moartea tatălui meu, mama mi-a întins, aproape ca pe ceva neînsemnat, două teancuri măricele de scrisori, legate cu o panglică. Multă vreme n-am fost în stare să mă ocup de poveste – abia zece ani mai târziu am scris prima variantă a romanului. Apoi am avut parte de ocazia unică de a și regiza povestea de dragoste a părinților mei.” - Péter Gárdos 

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, doi supraviețuitori ai lagărelor de concentrare se confruntă cu o nouă bătălie: una pentru dragoste. Iulie, 1945. Miklós, în vârstă de douăzeci și cinci de ani, a supraviețuit războiului și a fost adus într-un spital din Suedia pentru a fi îngrijit. Aici însă, este condamnat din nou la moarte: medicul său îi spune că nu mai are de trăit decât șase luni. Dar Miklós are alte planuri. Află numele celor 117 unguroaice care sunt și ele îngrijite pe teritoriul Suediei și începe să scrie fiecăreia câte o scrisoare. E convins că una dintre ele va deveni soția sa. Bazat pe schimbul real de scrisori dintre Miklós și Lili, Febră în zori este o poveste despre pasiune, rezistență și răbdare; despre prietenii false și adevărate; despre credință, îndoială și puterea izbăvitoare a dragostei.

„- Îmi fac scârbă.
- Trebuie să avem grijă în privința scârbei. Se poate transforma ușor în ură. Apoi, imediat după ea, vine agresiunea. Apoi ideologia. Și până la urmă veți ajunge să fugăriți muște toată viața.”

Bazat pe întâmplări petrecute în realitate şi având ca fundal o tabără de reabilitare suedeză în toamna şi iarna lui 1945, romanul spune povestea unei iubiri născute în cele mai bizare dintre împrejurări, între doi supravieţuitori ai Holocaustului. Dragostea lor înfruntă toate obstacolele, inclusiv moartea, atunci când aceasta survine. Febră în zori nu te șochează prin metafore, prin cuvinte frumos spuse și toate cele care fac dintr-un roman ceea ce, poate, ai fi căutat. Credeți-mă, în adâncul zorilor de dimineață, al viselor plămăduite noaptea, se află o frumoasă și sinceră și adevărată și loială, plină de sentimente, poveste de dragoste, o poveste a doi oameni care au înfruntat timpul, distanța, piedicile puse de viață și de boală, de moarte și de timp. În cele din urmă,  Péter Gárdos nu a reiterat grandoarea iubirii împlinite, consumate, ci a pus totul pe seama timpului inevitabil; romanul este unul despre timp, o frumoasă baladă a iubirii peste care anii au cernut așteptarea, așteptarea, așteptarea.

Da, mi-a plăcut romanul, dar nu m-a dat pe spate, mi-am sumat plăcerea în cele trei steluțe pe care i le-am dat. Dar am știut că citesc ceva sincer, chiar bazat pe fapte reale, și mă gândeam în timp ce citeam, oare cât de multe ești capabil să sacrifici pentru a-ți împlini dragostea, iubirea - viața?! Miklós, un personaj care n-a reușit totuși să-mi intre sub piele, dar un personaj care, în proximitatea morții, și-a dat seama că singura modalitate de salvare, singurul mod în care poți avea certitudinea faptului că ai trecut frumos prin această viață, este să iubești. Acum, când află că mai are o perioadă limitată de timp pentru a trăi, încearcă, în lumea întreagă, să-și găsească aleasa. Iar aleasa sa se dovedește a fi Lili, o femeie aflată în febra dragostei, și ea - iar aici mi s-a părut efectiv fascinantă încrederea pe care, evident, o străină, ar fi putut s-o aibă într-un străin care aparent a trimis aceeași scrisoare și prietenelor ei cele mai bune. Puțin deplasat totul, aș fi crezut, dar aceste lucruri, din câte se pare, chiar s-au întâmplat.

„- Corespondez cu foarte multe fete. Cu enorm de multe fete. (...)
- Vrei să mă faci geloasă, puiule?
- Deloc! Aș vrea să te lămuresc cum stau lucrurile. Scrisorile practic sunt singura noastră distracție. Nu doar pentru mine, ci pentru întreaga baracă. Probabil că din cauza asta ai interpretat greșit unele lucruri.
- Nix interpretare greșită! Eu m-am îndrăgostit de tine, puiule! Ești deștept ca soarele! (...)”

Și așa a ieșit o poveste frumoasă, caldă, jovială, uneori jucăușă, de dragoste. Mi-a plăcut enoooorm întâlnirea dintre Miklós și Lili, acea căldură care s-a putut simți dintre paginile cărții. M-am delectat cu scrisorile dintre cei doi, schimbul de idei, de întâmplări, de vieți. Poeziile lui Miklós deși ar fi părut banale, erau din meningele iubirii, din dorința împlinirii jumătății. În cele din urmă, Febră în zori nu este povestea aceea de dragoste când toate-s frumoase, toți se iubesc și tot tam-tamul. Dar sinceritatea ei, simplitatea care, la un moment dat, devine atât de complexă - ei, bine, aceste lucruri fac din roman să fie unui frumos, efervescent și plin de vitalitate. Personajele trăiesc în paginile cărții și simt la un nivel fastuos ceea ce le încearcă.

Stilul de a scrie al lui Péter Gárdos este unul simplist, lipsit de rigori stilistice, lipsit de poematizări și metafore, de luminițe și beculețe. La un moment dat, chiar ai impresia că citești ceva documente, să vă spun așa. Este amuzant, dar nu exagerează cu asta, este incisiv, uneori caustic, dar își dozează bine stilul încât totul să pară natural, venind de la sine. Nu plictisește, dar nici nu surprinde - la o adică, totul exact cum trebuie să fie pentru o carte lejeră pe care, cu ușurință, o poți da gata în câteva ore, într-o zi ploioasă, că se potrivește mai bine - părerea mea - cu atmosfera romanului.

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!
 

vineri, 28 aprilie 2017

„Sezonul accidentelor”, de Moïra Fowley-Doyle- Recenzie


Editura: Trei
Număr de pagini: 272
Rating: 4 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Cătălina Stanislav
Anul apariției: 2017

„Nu ieșim din casă fără să purtăm măcar trei straturi protectoare. Ne e frică de sezonul accidentelor. Ne e frică de cât de repete se transformă accidentele în tragedii.”

Moïra Fowley-Doyle e pe jumătate franţuzoaică, pe jumătate irlandeză şi locuieşte la Dublin împreună cu soţul, fiicele şi bătrâna lor pisică.
Franţuzoaicei din ea îi plac vinul roşu şi cărţile întunecate, cu finaluri triste. Irlandezei din ea îi plac ceaiul şi finalurile fericite. Moïra a început un doctorat des¬pre vampirii din cărţile de ficţiune pentru adulţi înainte de a se dedica scrierii de ficţiune pentru adulţi, în care să nu apară deloc vampiri.
A scris primul ei roman la vârsta de opt ani, când i s a spus că nu i va mai fi frică de păianjeni dacă va scrie o poveste despre ei. Încă îi mai e frică de păianjeni, dar a continuat să scrie poveşti. Spellbook of the Lost and Found este a doua carte a sa.

Fiecare secret e un accident care așteaptă să se întâmple
E sezonul accidentelor, în fiecare an în aceeaşi perioadă.
Se rup oase, se sfâşie pielea, încep să apară vânătăi.
Sezonul accidentelor a făcut dintotdeauna parte din viaţa Carei, o adolescentă în vârstă de şaptesprezece ani: o lună a tragediilor şi rănilor misterioase, care aruncă o umbră constantă asupra Carei şi a familiei sale.
Anul acesta, în sezonul accidentelor nu se va lăsa doar cu oase rupte. Pentru că acum Cara începe să şi pună o serie de întrebări – şi toate secretele familiei sale vor ieşi la iveală.
Ameţitor, devastator, întunecat şi intens – sezonul accidentelor a sosit.

„E tăcută în clasă; n-o observă nimeni. Pare că trăiește viața ca un personaj secundar.
O uiți de îndată de întorci pagina.”

E Sezonul accidentelor, e perioada în care totul se întoarce pe dos și lumea se face ghemotoc în sufletele oamenilor, e Sezonul accidentelor, adică e durere, furie, speranță, e întuneric și șoapte bizare și pași necunoscuți se fac auziți. Da, da, da, e o carte extreeeem de bună, mi-a plăcut enorm de mult, nu știu cum să vă spun, pentru că am citit-o fără să mă opresc și, deși nu e tocmai ușoară, n-am putut să o las din mână decât atunci când am ajuns la sfârșit și, cu un gust dulce-acrișor, am închis viața romanului între coperți, l-am pus deoparte, în bibliotecă, și-mi îngânam în gând: așa că hai să ridicăm paharele pentru sezonul accidentelor/ pentru râul de sub noi, unde ne înecăm sufletele/ pentru vânătăi și secrete, pentru fantomele de pe tavan/ încă un pahar pentru drumul plin de apă. Credeți-mă, n-am mai citit de ceva vreme o carte care să mă prindă și să-mi placă atât de mult, să mă facă să trăiesc cu personajele sale și prin ele, prin ceea ce fac, să mi-i iau tovarăși de călătorie timp de aproape două sute optezeci de pagini, să trăiesc cu ele și să mă bucur alături de ele, să râd, să plâng, să fiu acolo cu minciunile și temerile și secretele și mințile lor uneori bolnave, dar explodând de efervescență. Doamne, cât de mult mi-a plăcut!

Este un roman despre adolescenți, da. Despre adolescenți și cu adolescenții. Dar e un roman care îți pune întrebări și te lasă cu muuuuulte alte întrebări, fără să-ți ofere toate răspunsurile de care ai nevoie. Mie, unul, mi-a dat stare energică Sezonul accidentelor, imnul de mai sus mi s-a repetat în cap cam pe tot parcursul lecturii, nananna, încă un pahaaaar pentru drumul plin de apă. Și dacă stai bine și analizezi ceea ce scrie mai sus, tot romanul este relevat în aceste versuri: ce este Sezonul accidentelor, de fapt? O febră, o holeră imaginară pentru toate personajele. E perioada anului în care prieteniile se destramă, secretele ies la iveală, se pornesc lupte imaginare, oamenii umblă să se pârască unii pe alții pentru ca mai apoi să culeagă laurii, oamenii se-ascund și se baricadează în case, după geamuri fumurii și după nopți nedormite, să-și înece sufletele. Mi se pare că mă depărtez de recenzia pe care aș vrea să o fac, dar chiar nu pot, încă îmi vin în cap secvențe din acest roman și-mi dau seama că, într-adevăr, a fost unul bun.

„Când rupi cercul de fum, parcă rupi o vrajă. Sam zâmbește la mine cu toată gura și e de parcă ultimele câteva ore au fost uitate. Chicotesc. Aerul îmi usucă limba. Simt în gură fum și ploaie și frunze umede de toamnă. (...) Râdem încet ca să nu trezim pe nimeni. În spatele nostru, casa e liniștită și pare departe de noi.”

Sezonul accidentelor vorbește despre perioada aceea a vieții în care la orice mișcare bruscă am putea deveni cu totul și cu totul alți oamenii. Vorbește despre improbabil, despre ceea ce ar putea fi, despre ce-ar fi dacă, cum și unde, iar modul în care Moïra Fowley-Doyle reușește să îmbine toate aceste aspecte, anume prietenie, dragoste, iubire, într-un cerc vicios al secretelor, al cuvintelor nespuse, este absolut fascinant. Romanul îți dă o stare aparte, te îmbată prin povestea lui care n-ai vrea să se mai sfârșească, te amăgește, te ridică și te coboară, iar totul se lasă pe mâna hazardului. Personajele sunt complexe, tridimensionale, iar fiecare se dezvoltă, încetul cu încetul, de-a lungul romanului. Pentru ca mai apoi să ți se releve ce secret, de fapt, ascunde fiecare. Și cât de ușor prietenii îți pot deveni dușmani, iar aliații te pot înjunghia pe la spate.

Într-o măsură, romanul Sezonul accidentelor este și despre familie, despre locul acela în care, întotdeauna, te întorci, având comfortul unei iubiri necondiționate și permanente - dar o familie dezbinată, o familie în pragul colapsului, când totul pare inevitabil iar destrămarea este la un cuvânt distanță, mai este o familie în care te întorci cu tot dragul din lume? Moïra Fowley-Doyle conturează un portret impresionant al unei familii gata oricând pentru sacrificii, care încearcă să reunească prin iubire, curaj și sinceritate. Și, totuși, perioada aceasta a anului, când totul pare a fi supus destinului, este perioada cea mai potrivită pentru a încerca să facă acest lucru? Peeeeentru râul de sub nooooi, pentru sezonul accidentelor - rămâne de văzut.

„Sam mă sărută. Începe cu cea mai ușoară atingere de buze pe buze, cu capul înclinat, fără respirație. Oscilăm de parcă am fi în pragul unei uși. Inima mea bate tare. Apoi gurile noastre se apasă una pe cealaltă. Ochii noștri sunt aproape și buzele deschise și Sam își strecoară foarte încet limba în gura mea și când o ating cu a mea, el mă sărută și mai intens. (...) Gurile noastre devin lumea întreagă. (...) Îl simt în bătaia inimii și în fiecare vânătaie. N-am mai fost sărutată așa niciodată.”

Mi-a plăcut, da, chiar mi-a plăcut  Sezonului accidentelor, cu toate tăișurile și ascunzătorile pe care le-a avut, totul plasat într-o lumină sumbră, obscură, în care domnește un sentiment al neaștepatului, al unei panici mute, prezente pe fundalul acțiunii. Pentru că e timpul în care se rup oase, se sparg case, se anunță morții, se spun secretele în megafoane, se instalează anarhia și toți se urăsc unii pe alții, trăgând cu dinții pentru a scoate la iveală ce e mai rău și urât și negru din fiecare. Asta este, Moïra Fowley-Doyle a știut foarte bine să speculeze anumite lucruri, și-a făcut-o cu o măiestrie fascinantă, cum poate numai ea știe. 

„Oasele noastre se zdrobesc, pielea se despică, inimile se rup. Ardem, ne înecăm, suntem în viață.”

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

joi, 27 aprilie 2017

„dodii”, de Florin Dumitrescu- Recenzie


 
Editura: Nemira
Colecția: Vorpal
Rating: 2 din 5 steluțe
Anul apariției: 2016
Număr de pagini: 80

  Dodii. Nimic nu poate fi mai potrivit pentru a deschide o colecție precum Vorpal. A vorbi în dodii atunci cînd stăpînești perfect vorbirea, a răsuci limbajul și a-l întoarce pe toate părțile atunci cînd îi cunoști în detaliu mecanismele, a genera un absurd jucăuș din aceeași materie cu ajutorul căreia ai creat sensuri limpezi ani de zile. Și dacă Vorpal este definiția poeziei ca nonsens tăios, obținut prin tehnici impecabile, atunci Florin Dumitrescu este întru totul semnificativ pentru această identitate a poeziei. 

„Dimovian ortodox, Florin Dumitrescu şi-a însuşit de la maestrul său atât arma redutabilă a unei sonorităţi impecabile, lucrată cu minuţie de chiţibuşar al rimei şi ritmului, cât şi ştiinţa de a masca angoasele în ample poeme luxuriante, doldora de obiecte şi detalii care să fure ochiul cititorului. Că-i poezie de dragoste, că este socială sau poezie pur şi simplu „pour les raffinés”, tot ce iese din mâna lui Florin Dumitrescu sună, consună, amintindu-ne că muzica şi poezia sunt arte înrudite. Iar faptul că el, textierul Sarmalelor Reci, a ales să includă în acest volum poeme-cântece scrise pentru formaţii muzicale este un gest demonstrativ din aceeaşi direcţie pe care îl salut cu bucurie.” - Luminiţa Corneanu

 
dodii este poezie contemporană: versurile încep cu litere mici, ca o tehnică cu puseuri avangardiste (nu am nimic împotrivă, și eu sunt adeptul), iar totul redă o efervescență lirică puternică, cu un grad extraordinar (!!!) de inadecvare logică, de raționament, de realitate, de, de, de. Trebuie să recunosc, nu m-a atras deloc volumul de față. Pur și simplu. O fi oare din cauza faptului că l-am citit exact după ce-am citit un volum de Ștefania Mihalache, Sisteme de fixare și prindere, căreia tocmai i-am făcut recenzie? Nu știu ce să cred, dar drept este faptul că pur și simplu NU am simțit emoția aceea care mă încearcă de obicei când citesc un volum bun, ce se joacă cu ființa mea și cu ale sufletului meu corzi, NU am simțit acele furnicături pe piele când citeam un vers în care să mă regăsesc (dacă stau bine și mă gândesc, nu m-am regăsit în nicio poezie, ci doar în două versuri a două poezii diferite). Nu mi-a plăcut, îs pur subiectiv, nu mi-a plăcut și atât. Nu spun că este un volum de poezii mediocru, nu-s eu în măsură. Dar, având voie să-mi dau cu părerea, că, deh, thanks demo', pot spune că acest volum chiar n-a fost pe placul meu, însă nu mi-a epuizat timpul, l-am citit în maximum jumătate de oră.

De ce nu mi-a plăcut? Scriitura autorului mi-a dat bătăi de cap. Mi se părea că vorbește despre nimic, or, nu știu, despre ceva ce eu nu înțelegeam. Poate n-am eu experiența necesară să-l citesc, poate n-am fost eu destul de atent, posibilitățile-s nenumărate, dar știu că nu voi mai reveni asupra volumului. Este prima dată când citesc un volum de poezii care să mă dezamăgească. De fapt, nu știu dacă m-a dezamăgit, fiindcă așteptări nu am avut deloc. Doar am vrut să citesc niște poezii, iar dodii m-a atras doar prin modul în care autorul a reușit să se joace cu limba română, s-o învârtă și să demonstreze că, într-adevăr, este un om al verbului. Scuze că nu am apucat să-ți trimit încă ce-aveam de trimis, dar îți trimit de îndată ce-s liber. Nu știu dacă autorul a încercat să fie ludic, să fie incisiv, ironic, sarcastic, caustic, habar n-am ce-a vrut să facă. Urăsc să încerc să explic poezia. Trebuie doar s-o simt, nu s-o traduc, nu s-o trec prin propria mea rațiune. Dacă-mi place versul, dacă-mi place combinația de sunete, de culori, de imagini, atunci cu siguranță voi ști ce vrea poetul să transmită și să surprindă. După cum am spus, în volumul de față abia două-trei imagini mi-au stârnit plăcerea literară. Restul, au fost pur și simpu cuvinte înșiruite.

I-am dat două steluțe, ceea ce înseamnă că nu mi-a plăcut. E simplu: poetul nu e pe placul meu, nu face apel la emoțiile și sentimentele mele. Evident, altora poate le place lirica lui Florin Dumitrescu. Este posibil, fiindcă totul este subiectiv. Mie-mi place poezia emoției, poezia viscerală, care vorbește despre ceea ce ar putea omul să fie, poezia care redă ceea ce este omul în genere, cu toate defectele, aspirațiile, calitățile și dorințele sale. Acum mă gândesc, având în vedre că nu mi-a plăcut acest volum, chiar nu-mi pot aduce aminte nici măcar o anumite imagini din poezii, nici măcar anumite strofe. Nu, nu, cu siguranță am citit cărți cu mult mai bune, mai speciale. Rămân, așadar, la Ana Blandiana, la Svetlana, Anca Zaharia, Ioana Nicolaie. Deși vreau să-i diversific, îmi dau seama că poate ar trebui să rămân în zona de confort. Sau poate, dimpotrivă, să continui să caut. Poate am noroc!

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

„Sisteme de fixare și prindere”, de Ștefania Mihalache- Recenzie


 
Editura: Nemira
Număr de pagini: 112
Rating: 5 din 5 steluțe
Colecția: Vorpal
Anul apariției: 2016

„Eu o să fiu mama-tăvălug de la care poate o să afli
cât de înspăimântătoare e iubirea.”

Cartea Ștefaniei Mihalache are precizia celor mai sofisticate ecografe de ultimă oră care pot reda cu finețe ce se întîmplă pe dinăuntrul corpurilor, țesuturilor, minților legate între ele prin cordoane nevăzute. Cu simțuri înzecite și puteri nefirești, neînfricată, cinică și hiperprotectivă, așa cum toate fetele devin atunci cînd se transformă în mame, Ștefania fixează în limbaj o aventură greu de formulat, cea a maternității.

„Poemele Ștefaniei Mihalache mi-au amintit de o carte celebră a Orianei Fallaci, Scrisoare către un copil nenăscut: aceste versuri sunt construite dintr-un aliaj aparent imposibil, acela dintre teroarea în fața necunoscutului și o duioșie de neexprimat. Scriitoarea reușește cu subtilitate să evite abordarea radicală, separată a oricăreia dintre cele două senzații. Cartea ei e o capsulă a timpului ce conține un mesaj adresat acelor potențiali Oameni desprinși din aliajul amintit. Vocea acestor poeme este cea a omului aflat în contact cu miraculosul, cu Sacrul în plină desfășurare.” - Bogdan-Alexandru Stănescu

Pentru mine, poezia mereu va rămâne modul cel mai fascinant și uluitor de a integra viața în artă, precum și cel mai greu: este greu să surprinzi atâta emoție și viață și sentiment în câteva versuri, fără a te gândi, ulterior, cum are să perceapă cititorul ceea ce scrii. Nu, nu e ca la proză, când spui ceva pe față, verde în față, fără a ascunde tainele a ceea ce scrii. De aceea, poezia, pentru mine, va rămâne pe un plan superior prozei; de aceea, de multe ori când scriu, încerc să fac o proză lirică, sau o poezie epică, să spun așa. N-aș putea vreodată renunța la a scrie poezie, pentru că, de altfel, asta ar însemna să renunț la scris. Adică, cu alte cuvinte, să renunț la a fi fericit. Și, nu, evident, asta nu se va întâmpla vreodată.

„Vorbesc iarăși
din vidul
din pauza 
pe care am pus-o între noi.”

Sisteme de fixare și prindere, de Ștefania Mihalache, apărută la Editura Nemira, 2016, este mai mult decât o carte, este mai mult decât versuri, cuvinte, emoție și visceralitate, mai mult decât un volum reușit și bun de poezii. O carte excepțională care pătrunde în meningele cititorului, în cel mai ascuns locșor al sufletului său, în amintirile sale, și dincolo, din trecut, citind poeziile Ștefaniei, parcă auzi vocea mamei și-i simți mirosul de femeie care trece prin viață, mirosul de călcâie crăpate și zile care încetul cu încetul cu încetul au trecut peste ea. Credeți-mă, este de o sensibilitate aparte tema pe care o abordează în poeziie ei, anume iubirea maternă, mamă-fiu, copilul crescând ca o pulbere în cerul burții mamei; date fiind circumstanțele, mi-am adus aminte de un alt roman citit (rămas unul dintre cele mai bune citite) - Cerul din burtă, de Ioana Nicolaie, una dintre autoarele mele preferate. M-a impresionat sinceritatea autoarei, modul în care a reușit să poematizeze durerea, universul crescând în pântecele ei, schimbarea fizică, ceea ce are să urmeze și să vină, nu știu, nu poți recenza un volum de poezii, nu poți suma o poezie în doar câteva cuvinte, trebuie citită pentru a fi înțeleasă, sau, dimpotrivă, doar pentru a fi plăcută și simțită.

„(...) deci tu vei fi cel care
va turna pământ peste mine
mi-am spus
e foarte bine așa.”

Sisteme de fixare și prindere este locul în care toată viața se adună, locul în care sămânța tatălui crește și înmugurește în pâmântul fraged și primitor al mamei, pentru a da suflu creației nepământene, care, prin mecanisme (1, 2, 3), prin lacrimi și nopți nedormite, prin zile care abia trec, crește și se dezvoltă, pregătindu-se pentru alegerea vieții. În burta mamei, lumea se adună și adoarme cu gândul și cu speranța și cu dorința și cu moftul că mâine, când se va trezi, poate totul va fi altfel, diferit, așa cum este bine. Am iubit poeziile autoarei, le-am subliniat, le-am marcat, colorat, am notat pe lângă ele anumite pasaje și secvențe - da, sunt genul acela de cititor care atunci când ia o carte în mână și începe s-o răsfoiască, vrea să-și aducă aminte de ceea ce a citit. Am ars la unele fragmente, mi-am abținut viscerele să nu murmure în acord cu poeziile Ștefaniei Mihalache pentru că, dacă sunteți familiarizați cu ceea ce scriu, veți știu că, de asemenea, relația mamă-fiu este una dintre temele mele centrale. 

„Îmbătrânesc
vinul roșu mi se scurge printre coape
și se face gelatină.”

Volumul de față mi-a făcut interiorul să licărească, să fie plin de lumină, să pâlpâie la fiecare cuvânt. M-a zbuciumat lirismul autoarei, talentul ei irefutabil. Pentru că am avut parte de o lectură pregnantă, în care Ștefania Mihalache a spus exact ce-a vrut să spună, parcă exorcizându-se pe măsură ce cuvintele-i curgeau pe hârtia făcută din piele de om, făcută din amintiri și durere. Autoarea spune lucruri, da, le exteriorizează și le numește, pe măsura a ceea ce, de  altfel, este ascuns de cititorul neavizat. Știți, eu sunt în genul Blaga, eu nu caut să-mi explic poezia, nu, nicidecum, eu mă mulțumesc doar să mă bucur de ea și s-o simt, să-mi placă; nu vreau să știu ce-a vrut Ștefania Mihalache să spună în nu știu ce poezie, nu, chiar nu mă interesează - tot ce vreau eu să reiterez este faptul că ea chiar scrie bine, și-o face pe bune, cu toată sinceritatea, cu toată ușurința, cu toată plăcerea. Dar gândindu-mă la ce a vrut ea să spună într-o poezie, căutând să-i dau explicații, să-i trag foloase și concluzii, ei, bine, atunci cred că aș strica totul și nimic nu ar mai avea vreun farmec. 

„Seara aliniez cremele unsorile uleiurile texturile grase
care să pompeze încă o zi
sânge proaspăt sub decolteul meu (...)”

Poezia Ștefaniei Mihalache este emoție și trăire, este viață și sentiment, visceralitate și, odată cu sfârșitul omului, este sinceritatea de care avem cu toții nevoie. Este teamă, angoasă, furie, este timp și spațiu, este durere, chin, este țipătul dintr-o cameră fără pereți. Este exact ceea ce, dintotdeauna, am vrut de la o poezie, este focul care te arde și te arde și te arde, nemilos și iute, purificându-te, într-un catharsis al cuvintelor. Ștefania Mihalache joacă versurile, le simte, le integrează în realitatea ei, sau, dimpotrivă, le țese tocmai din propria-i realitate imediată. Poezia Ștefaniei Mihalache se înscrie nu doar într-un sensus literalis evident, metaforizat și inadecvat logic, ci și într-un sensus moralis desăvârșit: puterea versurilor, forța scriiturii ei, simțul cuvântului de piatră, ca în poezia aceea cu soldații, totul, totul este bine gândit și conturat în paginile volumului Sisteme de fixare și de prindere. Un volum de o efervescență lirică aparte, genială, care mie mi-a plăcut până la vinovăție. În fond, despre asta este viața: despre poezie și felul în care o apreciem. După ce îndepărtăm arta, după ce ne ascundem după cuvinte, închizându-ne în sufletele, abia asta ne mai rămâne. Și-o să fim eterni, eterni în cuvintele și scrierile noastre.

„(...) după mult diazepam
un pahar cu vin
și o ușă trântită
peste plecarea lui
de la mijlocul vieții.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

sâmbătă, 22 aprilie 2017

„Lumina iubirii”, de Jay Asher- Recenzie


 
Editura: Corint
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256
Traducere din limba engleză: Ofelia Al-Gareeb
Colecția: Leda Edge
Anul apriției: 2016

„Povestea lui Asher e plină de o dulceaţă şi o inocenţă fermecătoare, răspândind aceeaşi strălucire caldă ca o încăpere în care clipesc luminile din pomul de Crăciun”. - Entertainment Weekly

Lumina iubirii este o poveste de dragoste care te face să-ţi doreşti să asculţi mai devreme colindele de sărbători.” - Bustle

Familia Sierrei trăiește din cultivarea pomilor de Crăciun undeva, în Oregon. În fiecare an însă, se mută cu toții în California pentru a-şi vinde brazii. Aşa că Sierra trăiește, practic, în două lumi, unde are două vieţi diferite. Și în oricare din ele îi este, inevitabil, dor de cealaltă. Până de acest Crăciun, când Sierra face cunoștință cu Caleb. Reputaţia lui Caleb nu e aceea a unui băiat model: cu ani în urmă a făcut o greşeală îngrozitoare pe care o tot ispășește de atunci. Sierra poate trece însă peste trecutul lui şi se hotărăşte să îl ajute pentru a-și dobândi iertarea. Dar, atunci când se trezesc înconjuraţi de neînţelegere, dezaprobare şi suspiciuni, Caleb şi Sierra încep să se întrebe dacă, într‑adevăr, așa cum se spune, dragostea chiar îți este de ajuns pentru a depăşi orice obstacol.

Da, este al treilea roman de Jay Asher pe care l-am citit. Am citit și Cele tre1spr3zece motive, apărut la aceeași editură, după care s-a făcut și serialul care a înnebunit adolescenții în ultima perioadă (nu, nu mă voi uita vreodată la el, pentru că vreau să rămân în suflet cu povestea cărții, așa cum am simțit-o eu, nu cum mi-o reiterează scenografiștii și actorii și restul-restul-restul) și Viitorul nostru, care rămâne romanul meu preferat de la acest autor. Sincer să fiu, Lumina iubirii  încheie topul cărților pe care le-am citit de la acest autor, mi-a plăcut cel mai puțin. Ierarhic vorbind, asta nu e mare lucru, dar parcă celelalte romane au avut ceva mai mult, au avut un vibe aparte, mi-au transmis o stare mult mai frumoasă. Ei, bine, Lumina iubirii mi-a plăcut și atât, l-am citit cu drag, dar m-am gândit la un lucru: oare nu am nimerit perioada potrivită pentru a-l citi? Se prea poate, pentru că l-am citit și m-am bucurat doar de poveste, m-am bucurat de personajele frumos conturate, frumos puse în scenă și jucate cu măiestria aparte a lui Asher, dar doar atât. Atât și atât. Nu am simțit emoția pe care, spre exemplu, a simțit-o o prietenă căreia i-am împrumutat Lumina iubirii, și s-a declarat, cu înfocare, că e printre cărțile ei preferate. Încă o dovadă, de altfel, că ce scriu eu aici e obiectiv prin excelență și definiție, întrucât eu îmi scriu părerile și ideile, de aceea sper să nu fie nimeni ofensat de ceea ce eu scriu aici.

Recunosc, mi-a plăcut povestea dintre misteriosul Caleb și donșoara' Sierra, a fost ceva care mi-a adus zâmbetul pe buze și mi i-am imaginat în tot felul de ipostaze și locuri, nu știu, cred că mi-a plăcut faptul că am putut să-i văd dincolo de paginile cărților, să mă joc eu cu destinele lor, nu doar autorul. Într-adevăr, acțiunea nu e cine știe ce (la o adică, ce-ar fi putut fi mai mult decât atât?), dar e ceva frumos, e ceva frumos și sincer, exact cum trebuie să fie o poveste adolescentină de dragoste. Iar personajele te atrag, n-ai cum să nu fii atras, pentru că-s zbuciumate și nebune și frumos conturate, sunt ca prietenii tăi ăia buni plecați pentru mult timp de-acasă și pe care abia aștepți să-i vezi iarăși, să vă povestiți chestii banale, nebunești, să ieșiți la un suc și să bucurații unii de ochii altuia. Asher nu se rezumă doar la o poveste de dragoste, se pricepe el să dozeze tot ce-i trebuie unui roman ca să nu plictisească și să devină monoton; el vorbește despre alegerile pe care le facem, despre ce-ar fi fost dacă, despre prietenie, despre familie, toate subjugate, să folosesc un cuvânt cam deplasat (dar pe-altul nu-l găsesc), acelei perioade din adolescență când ai impresia că toată lumea e a ta și toate astrele și coordonatele lumii se învârt în jurul tău. Acea perioadă în care te simți invincibil și, de asemenea, simți că nimic nu îți stă în cale în a-ți îndeplini visurile și dorințele. Frumos de urmărit și de trăit aceste aspecte ale cărții, dar pe mine totuși parcă nu prea m-au convins. 

Mă așteptam la o poveste mai puternică, mai zdravănă, care să mă sensibilizeze așa cum au reușit primele două romane, Viitorul nostru & Cele tre1spr3zece motive, dar a fost o lectură ok, bunicică pe ici, colo, dar care cu siguranță ar fi putut fi ceva mai bună, ceva mai frumos dezvoltată. Ba chiar, la un moment dat parcă devine totul monoton, ai impresia că Asher bate pasul pe loc cu niște aspecte la care nu te-ai fi așteptat, o face destul de des, dar apoi vine în forță din spate și parcă-l ierți, na, că așa este cititorul, tinde să aprecieze fiecare carte pe care o citește, chiar dacă nu se înscrie întocmai în gusturile și așteptările sale. Nu-i nimic, Asher, aștept să-mi demonstrezi că ești mult mai mult decât un scriitor care se pricepe, aștept să-mi demonstrezi că te poți întoarce la emoțiile pe care le transmiteai cândva. Evident, nu-i pot defini stilul doar în acest roman, credeți-mă, primele două cărți mi-au plăcut enoooorm de mult, ba chiar, într-o perioadă, Viitorul nostru a fost cartea mea cu adolescenți preferată, pentru că într-adevăr mi-a dat de gândit și m-a făcut să-mi pun muuuulte întrebări.

Stilul lui Jay Asher este foarte ușor, lejer, deloc încărcat cu registre dintr-alea stilistice care, într-o primă fază, ar părea greoaie. Totul curge de la sine, datorat hazardului, limbii frumoase și ușoare; Asher, un autor deștept și cu verbul la el, care știe cum să exploreze viața adolescentină, cu toate neajunsurile, nevoile, dezamăgirile și zilele ei. Mi-a plăcut că am avut parte de o lectură ușoară și cu gust, dar care n-a mișcat vreo ceva în mine. Dar, zău, nu toate lecturile-s făcute ca să miște oameni, așa că sunt sigur că ar ieși un serial bun și după Lumina iubirii, de ce nu?

Le mulțumesc frumos celor de la Editura Corint pentru acest roman minunat. Vi-l recomand cu mare drag, cu siguranță o să vă placă, îl puteți achiziționa de pe site, de AICI. De asemenea, fiți cu ochii pe pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile editoriale, ofertele și concursurile. Mult succes și lecturi frumoase să aveți!

„Pecetea morții”, de Veronica Roth- Recenzie


 
Editura: Corint
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 498
Anul apariției: 2016
Traducere din limba engleză: Shauki Al-Gareeb

În Pecetea morții, Veronica Roth înfățișează cu măiestrie puterea prieteniei și a dragostei într-o galaxie plină de haruri neprevăzute. Pe o planetă stăpânită de violență și răzbunare, într-o galaxie unde unii sunt favorizați de soartă, toată lumea posedă un har, o putere unică menită să dea formă viitorului. În vreme ce majoritatea are de câștigat de pe urma acestui har, unii nu au aceeași soartă, abilitățile lor făcându-i vulnerabili în fața controlului celorlalți. Își vor putea aceștia recăpăta darurile, soarta și viețile? Vor fi ei capabili să întoarcă balanța de putere în această lume?

Înainte să încep recenzia acestui roman, vreau să vă spun că eu nu sunt genul de persoană care să se dea în vânt după astfel de lecturi, dar îmi plac, chiar îmi plac. Însă dacă ar fi să aleg între a lectura o carte de non-ficțiune și una fantasy, cu siguranță aș alege-o pe prima. Pentru mine, omul este cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, cu toate cotloanele minții sale și abisurile sufletului, cu toate convingerile și pulsațiile ritmate în piept. A intra în mintea unui om, a-i deschide sertărașele hipocampului, a-l releva în profunzimea simțămintelor lui, ale visceralității emoționale, ei, bine, asta înseamnă un scriitor bun, un scriitor adevărat și reușit, care și-a îndeplinit țelul. Dar, încă de la prima seria a autoarei, seria Divergent, apărută la aceeași editură, m-am declarat fan înfocat Veronica Roth, deși, pentru mine, tot Jocurile foamei, de Collins, rămâne cea mai reușită serie de acest gen.

Pecetea morții, bineînțeles, mă așteptam să-mi placă atât de mult. Dacă în seria Divergent autoarea mi-a demonstrat că are o imaginație pur și simplu genială, nemăsurată, înscrisă într-un talent scriitoricesc care nu poate fi contestat, un talent irefutabil și greu de egalat, în acest roman mi-a demonstrat că, într-adevăr, este un adevărat filolog, un Tolkien masculin (chiar dacă este exagerat spus), capabil să imagineze noi lumi de o descriere impecabilă, cu toate denumirile acelea speciale, ritualuri, atâtea lucruri noi și destul de greu de imaginat cititorului neavizat. Roth se pricepe foarte bine să speculeze, iar cred că acesta este punctul forte al unui autor care scrie în tagma acestui gen literar, și-i reușește de minune. Citind, încercam să mă pun în pielea autoarei și să-mi dau seama la ce se gândea când scria aceste lucruri, în ce direcție se îndrepta totul și cum avea să se sfârșească, în cele din urmă, drumul acestor personaje. Mi-am dat seama, oricum, că mizează pe neașteptatul și nefirescul situațiilor, întrucât sunt sigur că prin asta vrea ea să-și definească lectura, nu doar prin magia locurilor, a timpului, a personajelor. Mi-a plăcut foarte mult acest lucru, explozia de imaginație cu care au fost presărate întregile pagini ale cărții.

Într-o galaxie acționată de flux, toată lumea posedă un har. Cyra este sora brutalului tiran care conduce poporul Shotet. Harul ei îi conferă durere, dar și putere- ceva ce fratele ei exploatează fără milă, folosind-o pentru a-și tortura vrăjmașii. Dar Cyra este mai mult decât o armă în mâna fratelui ei: este îndărătnică, agilă și mai isteață decât știe el. Akos este fiul unui fermier și al unui oracol de pe înghețata națiune-planeta Thuvhe. Protejat de harul său neobișnuit, Akos este un suflet generos, iar loialitatea lui față de familie e nemărginită. Atunci când el și fratele său sunt capturați de soldații dușmani din Shotet, singurul țel al lui Akos este să-și scoată fratele în viață de acolo - indiferent de prețul pe care l-ar putea plăti încercând să facă acest lucru. Apoi Akos e aruncat în lumea Cyrei, iar animozitatea dintre țările și familiile lor pare insurmontabilă. Se vor ajuta cei doi - Cyra și Akos - unul pe altul pentru a supraviețui și a face față neașteptatului, sau se vor distruge reciproc, prin vene curgându-le sânge diferit? O lectură plină de suspans și de mister, o lectură pe care n-o poți lăsa ușor din mână, drept care am citit oriunde am apucat: pe stradă, pe bancă în parc, pe iarbă, în autobuz și în tramvai, pentru că pur și simplu eram mânat de dorința de a afla ce urmează să se mai întâmple, pentru că deja s-au întâmplat atâââââât de multe.

Mi-e cam imposibil să fac recenzie întregii cărți fără a da spoilere. De aceea, n-am să prezint acțiunea așa cum se desfășoară - după cum, probabil, știți că nu-s obișnuit s-o fac. Ideea este că acest roman este precum un meci de box: pe trei reprize. Prima repriză, ușoară, te înveți cu adversarul, te ferești de niște lovituri, pam-pam, nu prea obosești, încerci să-i descoperi psihologia. Bun. A doua repriză puțin mai alertă, îți intri în piele, îți canalizezi energia și încerci să-i descoperi slăbiciunile, punctele ușoare, mai descoperi că îi place să lovească sub bărbie, la gambe. Te ții în picioare și continui, de dragul lecturii. Ultima repriză, definitorie. Un knock-out neașteptat. Lovitura decisivă, un pumn din „fundul grădinii” direct în nas. Iar totul în stilul Veronicăi Roth de a povesti, un adevărat orator care știe ce spune și, chiar dacă n-ar ști, tot ți-ar da impresia că știe. Oarecum, la o mică privire și o lectură superficială, romanul nu ar părea, în fine, să aibă o adecvare logică. Atâtea chestii ciudate, flori-de-tihnă, iar cititorul e la genul wtf-is-this, dar vă spun că toate aceste lucruri fac din Pecetea morții o lectură fantastică, plină de frumos și debordând de chestii uluitoare.

Personajele sunt pur și simplu geniale. Veronica Roth se pricepe foarte bine să exploateze natura umană, cu toate defectele și calitățile ei, cu toate moravurile și valorile morale, întrucât firescul unor situații, emoția cu care reușește să transmită anumite aspecte privitoare la viața oricărui dintre persoanje, predilecția ei pentru psihicul personajelor fac din acest roman o lectură misterioasă, dramatică, plină de suspans. Răsturnările de situație te aduc în imposibilitatea de a cobi, măcar pentru douăzeci-treizeci de pagini, cum are să se conveargă totul într-un punct din care, la sfârșit, autoarea să traseze destinele și să ne lase, pe noi cititorii, ori cu un gust dulce, ori cu un gust amar. Pentru că, stai și te gândești, o asemenea poveste, despre ură, gelozie, minciuni ascunse, secrete, violență, cuvinte nespuse și, pe cealaltă parte, dragoste, familie, prietenie, mister și pedeapsă, n-are un sfârșit pe care l-ai putea desluși de înainte. Poate, pur și simplu, dorești ca romanul să se termine într-un anume mod - în propriu tău mod subiectiv. Mie, unul, mi-a plăcut sfârșitul, deși, la cum se învârteau toate lucrurile, nu m-aș fi așteptat, neapărat, la o asemenea definitivare a acțiunii. Veronica Roth se joacă cu mintea cititorului, are ea așa o predilecție ciudată, să te facă din cuvinte și să-ți arate că nu, my sir, nici de data asta nu ai prins firul. Iar mie-mi place ca o lectură să mă antreneze și să mă suresciteze, să-mi solicite imaginația. Iar cartea asta a făcut-o pentru toate cărțile care n-au făcut-o. 

Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest roman, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care într-adevăr te prinde și te antrenează. Romanul Pecetea morții poate fi comandat de AICI, cu un click. Vă recomand colecția Leda Edge, unde puteți găsi o serie de romane în vogă, care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!
 

„Poate într-o altă viață”, de Taylor Jenkins Reid- Recenzie


Editura: Corint
Colecția: Leda Edge
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 336
Traducere din limba engleză: Ioana Filat
An al apriției: 2016

La douăzeci și nouă de ani, Hannah Martin încă nu știe ce vrea să facă în viață. De când a terminat colegiul, a locuit în șase orașe diferite și a avut nenumărate slujbe banale, dar, după o relație dezastruoasă, decide să se întoarcă în Los Angeles, orașul ei natal. Pentru a sărbători prima seară în L.A., cea mai bună prietenă a ei, Gabby, o duce la un bar – unde Hannah se întâlnește cu iubitul ei din liceu, Ethan. La miezul nopții, Gabby o întreabă pe Hannah dacă e gata să plece. Ethan se oferă să o ducă el acasă dacă vrea să mai rămână. Hannah ezita. Ce se întâmplă dacă pleacă cu Gabby? Ce se întâmplă dacă pleacă cu Ethan? Și astfel, Hannah trăiește efectele fiecărei decizii, în două universuri paralele, în două povești succesive, surprinzător de diferite și cu consecințe importante pentru Hannah și oamenii de lânga ea. Așadar, totul e sortit să se întâmple? Cât de mult din viața noastră este determinat de șansă? Și, lucrul cel mai important: există suflete-pereche? Hannah crede că da. Și, în ambele lumi, e convinsă că l-a găsit pe al ei. 

Poate într-o altă viață, spun, mi-ar plăcea mai mult această carte. Acum, în această viață, cred că pur și simplu am citit ceva ce mi-a fost dat să citesc, care nu m-a încărcat emoțional, nu m-a făcut să trăiesc alături de personaje, ba chiar am păstrat o atitudine distantă și m-am lăsat purtat de lectură, pentru ca la sfârșitul romanului să-l închid, să-l pun în bibliotecă, să mă bucur sau nu că am citit o carte care m-a relaxat, nu mi-a dat bătăi de cap, nu mi-a dat de gândit, nu m-a făcut să ard de emoții și nu mi-a atins vreo coardă sensibilă. E ok, zic, adică nu orice roman trebuie să te facă să simți acel ceva, acel ceva pe care eu îl caut în fiecare carte pe care o citesc. Poate într-o altă viață este genul de carte pe care o citești în două după-amiezi însorite, când păsările-ți ciripesc la fereastră, e o carte ușoară, care te relaxează, dar mie, unul, mi s-a părut banală, trecând totul prin prisma lecturilor pe care le-am avut până acum. Nu știu de ce, oricum așteptări nu am avut, dar citisem pe blogul lui Răzvan, dacă nu mă înșel, că a fost surprins de această carte și că i-a plăcut mult. Nu te învinovățesc, domle, dar încă o dovadă că gusturile, oricum ar fi ele, nu se discută; ba dimpotrivă, eu mereu am susținut că se învață.

Povestea este descrisă mai sus, nu are rost să repet, nici să dau spoilere, vă spun doar că, la o adică, este destul de neașteptată, pe ici, pe colo, frumoasă, dacă ești genul de cititor avizat în chestii dintr-astea ficționale. Nu vreau să spun că romanul de față nu transmite emoție, poate o face, dar eu unul chiar nu am simțit-o, nu m-am apropiat de niciun personaj din carte, nici măcar de personajul principal. Poate doar am fost puțin atins de zbuciumul lui Hannah, ideea de a încerca să-și refacă viața și de a se regăsi pe sine, de a se simți un om în fine împlinit. Prietenii frumoase, relații care se vor vrute, lucruri ascunse, totul reiterat într-un abis al întrebării ce-ar fi fost dacă. Într-o măsură, Poate într-o altă viață este un roman despre timp și despre importanța acestuia, despre alegerile pe care le facem și care, în cea mai mare măsură, ne aduc aici unde suntem. Suntem ceea ce face, alegem, iubim, mințim, suntem suma celor șapte oameni cu care vorbim cel mai des, suma celor trei prieteni pe care-i avem. Alegerile trebuie făcute cu o grijă chirurgicală, pentru că ele ne definesc viața. Și ca să-ți negi trecutul, propriul tău trecut, nu ar însemna, de fapt, să negi cine ești în acest moment? Să-ți pară rău de ființa ta actuală?

Parcă aș fi vrut mai multe de la acest roman, nu știu, ideea lui este foarte interesantă și destul de originală, pentru că nu știu dacă am mai citit vreo carte care să trateze un asemenea subiect. Hannah încearcă să găsească răspunsuri, neștiind că, de fapt, își pune mai multe întrebări. Trăind în propria ei lume, Hannah se retrage într-o buclă în care toate visurile și visele și idealurile ei par să fi devenit realitate, aievea, și la un moment dat parcă ajungi să-i simți dorința de a fi alta, o altă Hannah în lumea căreia iubirea și prietenia sunt referințele propriei ei ființe. E plăcut să urmărești acest aspect, precum și modul în care, prinsă între contradicții, încearcă să facă față anumitor lucruri care-i stau în cale. 

Cred că punctul forte al romanului este stilul de a scrie al lui Taylor Jenkins Reid. Un stil simplu, lipsit de poematizări, de metafore și chestii stilistice, nu, pur și simplu are un mod familial de a povesti, de a te face să fii acolo alături de ceea ce se întâmplă - dar eu, unul, nu m-am putut împrieteni cu personajele ei. Am auzit păreri împărțite legate de acest roman, dar pe mine m-a convins că este unul bun, unul de referință dacă e să vorbim de o lectură frumoasă și ușoară și sensibilă. Da, chiar a fost un roman ok, picat la țanc, pentru că ulterior citisem cartea Sfânta fecioară a ucigașilor plătiți, de Fernando Vallejo, și credeți-mă că stilul de a scrie al acestui autor este unul care chiar te face să-ți izbești capul de pereți! 

Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest roman, vi-l recomand cu drag, sunt sigur că voi veți simți lectura altfel. Romanul Poate într-o altă viață poate fi comandat de AICI, cu un click. Vă recomand colecția Leda Edge, unde puteți găsi o serie de romane în vogă, care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

vineri, 21 aprilie 2017

17 cărți pe care să le citești pe o vreme ca aceasta


Salutare,

Am adormit acum câteva seri și m-am trezit în iarnă. Eu nu știu ce să mai zic, dar vă pot spune doar că această vreme este un prilej numai bun să te delectezi cu o carte bună și-un ceai cald, iar dacă mai nimerești și cartea potrivită, ei bine, atunci chiar aș vrea să mai fie așa. Nu spun că nu mi-ar fi plăcut să fie cald, soare, să aud copiii țipând prin parcuri, când eu încerc să mă concentrez să citesc ceva de Nora Iuga, dar nici așa nu-mi displace. M-am gândit să fac o listă cu niște cărți, mai precis zece, pe care eu le recomand pe-o vreme ca aceasta.

1.Silmarillion, de J.R.R. Tolkien

Silmarillion” este o îngemănare uluitoare de mit și epos, care precede trilogia „Stăpânul inelelor”. Cartea, publicată la patru ani după moartea autorului, este povestea Zilelor de Odinioară sau a Primului Ev a Lumii. Cartea nu cuprinde evenimente petrecute mai departe în timp decât cele din „Stăpânul Inelelor”, ci este, așadar, prima carte, de la care încep toate. Poveștile din „Silmarillion” cuprinde povești și legende ce au ca punct de plecare trădarea lui Morgoth, un elf care s-a răzvrătit, datorită patimei pentru putere și pentru Silmarili, trei giuvaieruri create de Feanor, în care sălășluia lumina din străfunduri, cântul frumos al Elfilor, frumusețea Soarelui, Apa și Pământurile, răcoarea stropilor de ploaie și puritatea naturii, Morgoth, primul stăpân al Întunecimii, care trăia pe Pământul de Mijloc, iar Elfii Nobili au pornit război împotriva lui pentru a-și lua înapoi Silmarilii pe care i-au trudit cu prețul vieții și cu multă muncă iscusită.

2. Vulpea albastră, de Sjón

O altă carte pe care mi-am cumpărat-o pur și simplu pentru copertă. Mi-a plăcut mult prea mult pentru a o trece cu vederea. Vedeți, nu-s superficial, dar îmi plac coperțile frumoase, cărțile care-ți atrag privirea instant atunci când le privești. Asta a fost una dintre ele. Iar povestea surprinsă în carte nu doar că mi-a plăcut - recunoscând, totuși, că uneori m-a plictisit - dar mi-a oferit oportunitatea de a explora niște ținuturi pe care le credeam ascunse și ferecate: obsesia minții umane, dorința exacerbată a omului de a își depăși condiția și a de trece dincolo de granițele, aș spune, firescului teluric. 

Anul 1883, Islanda. Cu puțin timp înaintea nopții polare, un bărbat, pastorul Baldur Skuggason, este atras ca prin farmec de o vulpe albastră în pustietatea înghețată. Destinul său se va intersecta cu cel al unui botanist care se pregătește să înmormânteze o tânără bolnavă de sindromul Down, salvată cu ani în urmă dintr-un naufragiu. Din poveștile aparent disperate ale personajelor se întrupează un roman deopotrivă misterios și poetic, o parabolă despre creație, despre muncă, sacrificu, despre dorință și durere, un basm întunecat în care umorul (haha, tipic islandez) și lirismul se împletesc într-un mod armonic, strălucit și echilibrat, confirmând, astfel, talentul literar al unui scriitor de talie internațională. Romanul Vulpea albastră, din câte am reușit să aflu, a fost laureat cu Premiul pentru literatură acordat de Consiliul Nordic, cea mai înaltă distincție literară nord-europeană.

3. Granitul rece, de Stuart MacBride 

În încercarea lor de a rezolva cazuri, mereu intervine presa, care le cam amestecă treburile și încurcă lucrurile, intervenind în calea detectivilor ce se angajează în prinderea cumplitului criminal obsedat. Deși crezi că ai anticipat corect unele lucruri și scenarii, Stuart MacBride reușește mereu să introducă în mijlocul acțiunii un personaj cheie care îți dă peste cap tot ce-ai crezut că știi. Ăsta ar fi doar unul dintre punctele forte ale cărții: neașteptatul. Pe tot parcursul lecturii, s-au stabilit în mine mai multe stadii: primul ar fi cel al dorinței de a afla ce se întâmplă într-un orășel ca acesta, cum decurge viața unul detectiv (date fiind și numeroasele detalii privitoare la această meserie și altele ce se ocupă de criminalistică- toxicologie, medicină legală etc), dorința de a afla cine este cumplitul criminal și care este, din păcate, noua sa țintă (sau victimă), urmată de apropierea față de familiile rămase copii și, în cele din urmă, prinderea criminalului urmată de toată operațiunea ei. Recunosc, ultimile pagini ale cărții reprezintă apogeul, în timp ce le citeam simțeam că în fața ochilor mei se derulează un film de la cinema, degajându-mă de tot ce mă înconjoară.

4. Second life, de S.J. Watson 

Îşi iubeşte soţul. E obsedată de un străin. E o mamă devotată. E pregătită să piardă totul. Ştie ce face. Lucrurile îi scapă complet de sub control. E nevinovată. Poartă o vină uriaşă. Trăieşte două vieţi. Le poate pierde pe amândouă. Cât de bine poţi cunoaşte un om cu adevărat? Cât de departe ai merge ca să afli adevărul despre cineva pe care-l iubeşti? Când descoperă că sora ei a fost ucisă cu bestialitate, Julia vrea să afle neîntârziat motivul. Dar căutarea se transformă rapid într-o explorare irezistibilă a propriilor dorinţe întunecate. Julia intră în contact pe internet cu un străin periculos şi începe să simtă că-şi pierde controlul şi că e pe punctul de a pierde totul. Hotărârea ei de a găsi răspunsuri îi ameninţă căsnicia şi viaţa. 
Dumnezeule mare, am citit cartea asta și, vă jur, sfârșitul acela, ah, sfârșitul acela, Doamne, ce chin, ce tortură, ce neeervi, pur și simplu m-a ucis. Mi-am dat seama: îmi place la nebunie de Watson. Îmi place afinitatea sa pentru personajele feminine - pe care, apropos, le creează foarte bine, le conturează cu o măiestrie aparte și cu predilecția unui pictor (eh, să zicem) puțin cam nebun. Dar, drept să vă spun, la cât de nebună este și acțiunea sa (chiar dacă începe puțin cam greoi, pe maniera „hai-să-mai-tragem-de-niște-pagini”), asta nu deranjează prea mult - de fapt, nu deranjează chiar deloc. M-am îndrăgostit de scriitura lui S.J. Watson încă de la primul său roman de debut, apărut tot la Editura Trei, Înainte să adorm (recenzia AICI). Încă de la acel roman am putut observa faptul că autorul dorește, în maniera sa proprie, să dea peste cap cititorul. Să-l minuneze. Să-l facă să țipe. Să-l facă să simtă povestea și să-l integreze în paginile romanului său. Și, da, mi-am dat seama: la Watson, scriitura e alcătuită din existențe, din existențe pe care el, cu talentul său, le integrează în propria sa manieră de a crea. Watson e ca o Cola: toarnă sucul în pahar, iar de-aici, cam cinci sute de pagini, vei simți efervescența acestui suc - a se înțelege, bei sucul dar tot nu reușești să-ți stăpânești setea. Setea de personaje. Setea de acțiune. Setea de NEBUNIE! Oh, da, are Watson dintr-asta cât se poate!

5. Casa îngerilor, de Pascal Bruckner

Antonin Dampierre, în vârstă de treizeci de ani, foarte preocupat de înfăţişarea sa, este un bărbat ca oricare altul. Sau, cel puţin, aşa pare. Lucrează într-o agenţie imobiliară de lux până în ziua în care, ratând o tranzacţie din pricina a doi beţivi, se repede la unul dintre ei şi îl omoară în bătaie.Antonin are un moment de iluminare: vrea să purifice lumea de cerşetori. Aşa că îşi începe căutarea halucinantă prin Parisul epavelor umane, unde o cunoaşte pe Isolde de Hauteluce, un fel de mamă a răniţilor. Va reuşi această eroină dedicată întru totul umanităţii să-l salveze pe Antonin de el însuşi? „Pentru a descoperi Parisul nu trebuie să ridici ochii, ci să îi cobori spre pământ”, zice însuși autorul romanului, Pascal Bruckner.Parisul nu înseamnă numai clădiri impozante, magazine de lux şi vitrine strălucitoare. Parisul înseamnă şi oameni fără adăpost, cocioabe din carton, mizerie şi suferinţă. „Celălalt Paris” e un oraş murdar, departe de capitala pudrată şi lustruită – imaginea stilizată ce le este oferită turiştilor. Pascal Bruckner reflectează asupra decăderii umane şi a contrastului izbitor dintre viaţa „civilizată" şi cei aflaţi pe treapta cea mai de jos a ierarhiei sociale. Oare cerşetorii sunt reversul fatal al societăţii noastre ultraigienizate? Că, până la urmă, nu și-au dorit ei să ajungă astfel, ci împrejurimile vieții neprielnice i-au adus acolo unde sunt. Dar, totuși, cu ce-ai greșit ei de l-au stârnit așa de tare pe eroul nostru - aproape eros de comic - Antonin?

6. Hoțul de cărți, de Markus Zusak

Sensibil, lacrimogen, firav, un roman care te va regăsi cu lacrimi în ochi și îți va da de gândit după ce îl termini. Un roman despre curaj, despre copilărie, despre prietenie și iubire, dragoste familială. O lume plăsmuită de o copilă încercată de greutățile vieții și de ideea morții înainte de a fi crescut. O copilă, am crede, îmbătrânită înainte de vreme, dar pe chipul căreia soarele încă zâmbește și se desăvârșește fericit. Prima carte care mi-a adus lacrimi în ochi și m-a făcut s-o iubesc din tot sufletul. Abia așteptam s-o citesc și s-o pun la loc de onoare în biblioteca mea, pentru că „Hoțul de cărți” surprinde o poveste care ar trebui cunoscută de către toți cititorii din lume.  Australian de origine, Markuz Zusak a crescut ascultând povești despre Germania nazistă, despre bombardarea München-ului și despre evreii care erau mânați spre lagăre prin micul oraș natal al mamei lui. A știut dintotdeauna ce poveste voia să așterne pe hârtie. „Aveam în minte aceste imagini cu bărbați mărșăluind impecabil și salutând cu «Heil Hitler» și ideea că în Germania toată lumea gândea la fel. Dar mai existau copii rebeli care nu respectau regulile și oameni care îi ascundeau pe evrei și pe alți oameni în casele lor. Așadar, Germania nazistă avea și o altă latură”, declară Zusak într-un interviu cu The Sydney Mornind Herald. La vârsta de 30 de ani, Zusak se evidențiase deja ca unul dintre cei mai inovatori și poetici romancieri ai zilelor noastre. Odată cu publicarea romanului „Hoțul de cărți”, el a devenit un „fenomen literar”, sunt de părere criticii americani și australieni. 

 7. Sfârșitul poveștii, de Lydia Davis

Într-adevăr, facem alegeri pe care, de multe ori, le regretăm și de care nu suntem mândri, dar și alegeri care ne fac să ne bucurăm de propria noastră existență. Și încă facem, pentru că acesta este destinul omului, precum și rațiunea sa îl antrenează să facă astfel: să greșească, dar nu fără rost, ci să-și dea seama de greșeala făcută, nu numai pentru a nu o mai face și a doua oară, ci pentru a-i sfătui și pe ceilalți să nu o facă – suntem oameni, până la urmă. O persoană cu voință liberă, cu sentimente, cu idealuri și vise, care știe că este o distanță infimă de la zâmbet la lacrimă, de la bucurie la dispreț, de la soare la ploaie și de la zi la noapte. Pentru că, uneori, lucrurile nu trebuie analizate în profunzime pentru a le găsi esența, ci, pur și simplu, trebuie doar privite în simpla lor complexitate. Până la urmă, suntem simpli, suntem foarte simpli, dar încercăm să părem extrem de complicați și, ciudat, unii chiar reușesc să facă acest lucru, doar din teama de a nu fi, ei bine, prea simpli, pentru că mulți cred că dacă nu ești complicat, nu ești interesant, adică nu interesezi, adică ești doar un punct într-o linie continuă. Într-adevăr, dacă nu ai poveste de spus, un zâmbet de înfățișat și sentimente de adus, nu prea ești persoana care să întrețină o atmosferă, dar nici nu înseamnă că nu poți trezi interesul cuiva. Până la urmă, simplitatea e relativă: mi-aș cam prinde urechile dacă ar fi să desenez schițele unui apartament, spre exemplu, dar unui student de la arhitectură i-ar fi floare la ureche – simplu. Dar nu mă refeream la simplitatea lucrurilor, ci la simplitatea unei persoane, în rândurile de mai sus am vrut să surprind relativitatea acestui aspect. Simplitatea unei persoane stă în ochii acesteia, în zâmbetul ei, în felul în care vorbește. E ușor să fii simplu. Mai greu este să fii simplu și, în același timp, interesant. Și să insufli acest lucru și celor care te înconjoară. Ei bine, Lydia Davis și-a găsit muza inspirației în propriul ei fost iubit, care, acum, după atâția ani, îi năvălește în minte și, încetul cu încetul, surprinsă între mai multe bătăi de inimi co-existente, o fac pe autoare să scrie acest roman de o sensibilitate aparte, pur feminină, care deopotrivă mi-a plăcut și m-a făcut să vreau să citesc și celelalte cărți ale autoarei. 

8. Secretul soțului, de Liane Moriarty

„Și după ce vor dispărea, va rămâne totuși dragostea. Un sentiment absolut diferit de adorația simplă și totală pe care o trăise ca tânără mireasă pășind spre bărbatul serios și chipeș care o aștepta în fața altarului. dar știa că, indiferent, cât de mult îl ura (...) ea îl va iubi mereu. O simțea în adâncul inimii ei ca pe un ascuns filon de aur. Întotdeauna va fi acolo.”
Nimeni dintre noi nu poate ști în ce direcții ar fi putut, și poate ar fi trebit, s-o ia viața noastră. Astăzi suntem, mâine putem dispărea. Precum fluturii. Poate că... este mai bine așa. Unele secrete sunt sortite să rămână secrete pentru totdeauna. Oricât de groaznice ar fi ele. Oricât de multă fericire ar aduce ele. Dezamăgire, spaimă, lacrimi de tristețe și fericire.
Există atât de multe secrete în viața noastră pe care nu le vom afla niciodată. Întrebați-o pe Pandora.
În familia Fitzpatrick totul se schimbă în momentul în care Cecilia găsește o scrisoare a soțului ei, John-Paul, ce ar trebui citită după moartea acestuia. O scrisoare, o greșeală, un secret mult prea cutremurător și o întorsătură mult prea grea, o greșeală prea imensă pentru ca John-Paul să și-o poată asuma în timpul vieții. Datorită curiozității sale rozătoare, Cecilia deschide scrisoare. Da, o deschide în timp ce Paul este în viață. Deși și-ar fi dorit ca niciodată să facă acest lucru.

9. Te-aș recunoaște dintr-o mie, de Laura Lippman 

Eliza Benedict duce o viață senină într-o casă din suburbii, alături de soţul ei şi de cei doi copii. Dar o scrisoare îi spulberă liniștea: "Ţi-am văzut fotografia într-o revistă. Sigur, între timp te-ai maturizat. Dar te-aş recunoaşte dintr-o mie." Un bărbat și un secret nemărturisit din trecut reapar în viața ei și îi amenință existența confortabilă. Dar Eliza ar face orice să-și apere liniștea și familia – chiar dacă aceasta înseamnă să retrăiască evenimentele unei veri terifiante și să scoată la iveală adevărul înfricoşător pe care l-a ţinut ascuns atâta timp. 
Din acest moment, Laura Lippman începe să ne prezinte, în paralel, povestea extraordinară și plină de momente șocante a vieții Elizei Benedict, care, în copilărie, fusese violată, chinuită, însă, în cele din urmă, reușește să scape din mâinile violatorului. Sau, poate, acesta o fi lăsat-o să scape? În timp ce ea își servește cafeaua dimineața pregătind copiii pentru școala, violatorul ei este la închisoare așteptându-și executarea, fiind condamnat la moarte. Prin intermediul avocatului său care îi este alături, criminalul- Walter Bowmann, încearcă să ia legătura cu Eliza, fiind singura persoană căreia acesta vrea să-i destăinuie care au fost și celelalte victime ale lui (pe lângă alte două fete pe care Walter le ucide și le violează) și căreia vrea să-i ceară iertare. Cu toate astea, povestea este puțin ambiguă, deoarece Walter susține faptul că Eliza știe prea bine că el nu este vinovat, că el nu a ucis nicio fată, însă da, a violat-o pe ea, însă aceasta nu vrea să depună mărturie în această privință, știind că acest lucru ar putea să-i „dezvăluie secretele trecutului său”. Nu ni se spune, în mod clar, că Walter nu ar fi vinovatul, însă nici faptul că acesta este în totalitate vinovat de moartea a numeroase fete. Cu toate astea, Lipmann nu ne dezvăluie nici aceste secrete ale lui Elizabeth, așadar te lasă să-ți creezi singur scenariul, așa cum vrei tu. Cu ce final vrei! 

10. În aerul rarefiat, de Jon Krakauer

Mi-era dor să citesc așa un roman, așa o poveste care să mă facă să călătoresc, să trăiesc în alte locuri și, prin stilul foarte natural al autorului, totul să-mi fie atât de palpabil. Îmi aduc aminte că eram la școală și mi-am scos cartea din ghiozdan, iar o colegă a venit la mine, s-a uitat la carte, apoi iarăși la mine, exclamând: Cartea astaaaa! Și, evident, cum se face că citesc cărți așa bune? Nu s-a dat înlături să se laude, normal, că mereu e cu un pas înaintea mea, aici raportându-ne la alte cărți pe care ea mi le-a recomandat și de care eu abia am reușit să fac rost. Așa, să nu mă depărtez prea tare de rostul acestei postări. În aerul rarefiat a fost un roman viu, un roman veridic, evident, din moment ce este inspirat dintr-o poveste reală, o poveste despre supraviețuire, despre prietenie, solidaritate, perseverență, ambiție și despre continua încercare a omului de a-și măsura forțele cu natura, Doamne, atât de misterioasă și eternă. În dezacord cu condiția sa umană limitată, omul nu s-a mulțimit doar să constate anumite lucruri, ci s-a hotărât să le cerceteze, să le migălească și să le afle modul de funcționare. Astfel, poate, este mult mai bine ca unele întrebări să rămână, pentru totdeauna, întrebări. Căutarea răspunsurilor ar putea aduce cu sine lucruri nebănuite și, implicit, nedorite. 

11. Perfecțiune, de Julie Metz

În aceste pagini în care autoarea scrie despre iubirea ei stinsă, despre deznădejdea de a fi oferit mai multă dragoste decât a primit. Mult prea multă. Totul începe după moartea soțului ei, Henry, care pur și simplu cade jos, în bucătărie, când totul pare mai normal cu putință. După toate funeraliile și incinerarea lui Henry, Julie este nevoită să rămână singură cu fiica sa, Liza, încercând să-i fie și mamă, fiindu-i mereu alături, dar și tată, ocupându-se de situația financiară a familiei. Dar povestea nu se oprește aici, ci punctul culminant în reprezintă momentul în care Julie găsește, în calculatorul soțului ei, mail-uri prin care acesta coresponda cu prietena ei cea mai bună, Cathy. După câteva priviri aruncate asupra „epistolelor”, eroina noastră își dă seama de un adevăr greu de acceptat: soțul ei o înșelase și nu cu o persoană oarecare, ci chiar cu prietena ei cea mai bună. Furie, dezamăgire, rușine, imposibilitatea de a uita și de a ierta, toate aceste sentimente trec prin filtrul sufletului lui Julie, care încearcă să găsească răspunsuri, scotocind în necunoscut, în imposibilitate. Henry a luat cu el în mormânt (impropriu spus, având în vedere că acesta a dorit să fie incinerat) toate secretele sale. De ce s-a angajat acesta într-o relație cu o amantă, având în vedere că acasă îl așteptau o soție iubitoare, o fiică cuminte și o familie caldă și liniștită, în care viața părea perfectă? Julie, pe tot parcursul romanului, încearcă să caute răspunsurile acestor întrebăril, căutându-și refugiul și în alte relații, cu mai mulți bărbați. Până la urmă, viața ei nu se poate fi oprit în loc, ci continuă, nu are mai mult de patruzeci și patru de ani.

12. Funeraliile mamei mari, de Gabriel García Márquez

Primul motiv ar fi faptul că în roman sunt surprinse câteva micuțe povești, fiecare cu o tâlcuire centrată și „ascunsă” printre cuvinte, dar toate ducând spre un anumit ax, trasând o anumită parte a vieții: simți că Gabriel García Márquez reușește să te poarte acolo unde imaginația sa este prezentă, că, într-o emoție imensă, reușește să te facă prezent la acțiune și simți cum, uneori, parcă personajele joacă pe o scenă imaginară în fața ta, ca niște actori, iar tu ești propriul lor make-up artist, tu le îmbraci și dezbraci, ba chiar le mai schimbi și replicile. Asemenea unui Demiurg. Acțiunea romanului pare a fi structurată precum un jurnal, deși nu se vorbește la persoana I, ceea ce-i oferă un aer de confesiune și invocație.
Povestind despre viață, Gabriel García Márquez reușește să îmbine acest natural al timpului, al cotidianului și al verosimilului, cu partea mai difuză, mai imprecisă a vieții, cu magia și ordinea neîmblânzită a vieții, conchizând într-un realism magic și neastâmpărat, crud. Cred că tocmai acest tip de realism l-a consacrat pe autorul spaniol într-o nobeliștii literaturii, și continuă să dăinuie această unică magie a sa. Povestioarele surprind viața unor personaje simple, trăinde într-o mahala de țară, în niște căscioare austere, surprinzându-le în piețe, în trenuri, în baruri, la biserică, la teatru. În locuri normale în care s-ar putea afla oricare dintre noi. Dar în situații ce, în esență, părăsesc ordinea propriu-zisă și se instalează într-un realism impropriu.

13. Regina zăpezilor, de  Carmen Martín Gaite

Romanul urmărește regăsirea interioară a lui Leonardo Villaalba care, după ce iese din închisoare în care ajunge după o problemă legată de droguri, află de moartea subită a părinților săi și, după o lungă reflecție interioară, se angajează într-o luptă cu propriul eu interior pentru a-și regla socotelile referitoare la trecutul său îndepărtat. Acest conflict interior al tănărului pur și simplu m-a fascinat: sfâșiat între dorul pur și simplu hierofanic pentru bunica sa, o femeie taciturnă, liniștită, pe care o vede în toate lucrurile frumoase din jurul său, în apele cristaline ale oceanului, în razele de soare care cad peste pământul fraged, în trilul păsărilor cântătoare - ea, care-i spunea povești seara, până când adormea și visa către tărâmuri îndepărtate de basm - și dorința de a-și regăsi iubirea pentru părinții cu care, oricum, nu avea relații prea strânse. Eroul nostru, Leonardo, este un personaj sensibil și neînțeles, câteodată, de ceilalți, un aiurit înconjurat de ipocrizime, încercând să-și găsească locul în această lume a moravurilor. Și, totuși, se pare că locul în care se simte - sau, în fine, se simțea - cel mai bine, este alături de bunica sa, lângă șemineul arzând, ascultând povestea sa preferată, „Crăiasa-Zăpezii”, basmul lui Andersen, de care Leonardo este fascinat și pe care îl studiază, de-a lungul romanului, asimilându-l cu întâmplările din viața sa. Astfel, pătrundem într-o lume dominată de sentimente înghețate, în lumea timidă, melancolică a lui Leonardo, care, parcă, mereu încearcă să se reîntoarcă în trecut alături de cei dragi, de cei pe care îi iubește, proiectându-și pe retina ființei sale, încontinuu, imaginea sacră a tabloului bunicii. De asemenea, tânărul încearcă să-și descopere misterul originii sale, iar punctul de convergență al întrebărilor îl reprezntă misterioasa și seducătoarea scriitoare Casida Iriarte - un personaj asupra căruia aș fi vrut ca autoarea să insiste (și) mai mult - actuala proprietară a casei în care Leonardo și-a petrecut copilăria: Vila Albă.

14. Elixirul dragostei, de Eric-Emmanuel Schmitt 

Adam și Louise, protagoniștii acestui roman, își schimbă epistole aflându-se la mare distanță unul de celălalt, separați după ce și-au dat seama că iubirea lor nu a fost ceea ce căutau ei de la viață - lucru ce l-au realizat după cinci ani de căsnicie. Propunându-i lui Louise ca aceștia să rămână prieteni, Adam trezește în inima lui Louise sentimente contradictorii, ce trag de ea în toate părțile. Încă de la început, am observat o oarecare reticență din partea lui Adam - e bărbat, deh - deoarece mi se părea cam neglijent, pe când Louise dâdea semne clare că încă îl iubește și dorește să-și reîncerce destinul alătur de cel cu care și-a împărtășit bunele, rele, zâmbetele și durerile. Schimbând aceste epistole, pare că distanța dintre cei doi se micșorează într-un mod uluitor, până când sufletele lor ajung iarăși împreună, devenind unul singur, într-o încercare a destinului de a-și fi jucat cartea pentru totdeauna, însă dragostea, iubirea și emoția reușesc să treacă deasupra lui.
Am considerat iubirea dintre cei doi nu o iubire telurică, efemeră, consumată într-un spațiu carnal, teluric, ci o iubire dincolo de limitele temporale ale ființei, o iubire proiectată într-un spațiu sacru al existenței, o iubire deja formată, încercată, care cu siguranță nu va mai aduce lacrimi în viața celor doi protagoniști, pentru că aceste lucruri au fost confirmate atunci când cei doi decid anumite lucruri - nu am să spun ce, deoarece nu vreau să dau spoilere. Oricum, finalul ar putea părea previzibil, dar stilul lui Eric-Emmanuel Schmitt te face să crezi că nu l-ai cobit deja. În „Elixirul dragostei”, se observă un interes aparte pentru distincția dintre dorință și sentiment. În privința iubirii, problema constă în faptul că denumim cu același cuvânt două teorii diferite: cel al dorinței și cel al sentimentului. La granița dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracția fizică și dragostea, se nas marile noastre povești, nu întotdeauna fericite. Povestea lui Adam și Louise este una ditnre aceste povești, scrisă într-o manieră unică de-a lui Schmitt.

15. Olive Kitteridge, de Elizabeth Strout

Olive Kitteridge”, un roman pe care l-am savurat pe nerăsuflate, un roman de care mă rugam să nu se mai termine, pentru că stilul lui Elizabeth Strout culminează o viață tristă, o viață nereușită, regretată, adusă în acest prag al neputinței din cauza alegerilor făcute și a caracterului neșlefuit, neîndreptățit să fi făcut anumite alegeri. Pentru ca da, cartea este una tristă, reprezintă drama unei profesoare de matematică încorsetată de timp, care îmbătrânește și simte acest lucru - nu atât fizic, cât mai mult pe planul psihic - înaintarea în vârstă aducându-i imposibilitatea împlinirii viselor, a idealurilor, a aspirațiilor: pentru că un adevărat e sigur, odată cu trecerea timpului devine imposibil să mai facem anumite lucruri de care, cândva, poate ne și plictiseam. 
Tocmai despre asta este cartea lui Elizabeth: despre prețuirea timpului, a aproapelui, despre sacrificii și dorință de iubire, de a simți solidaritate și dăruire din partea aproapelui. Ajunsă într-un moment în care simte că nu se află unde vrea și, mai ales, nu-și regăsește liniștea, Olive Kitteridge încearcă să scape de această realitate pe care însăși ea și-a creat-o, încearcă să evadeze din această suferință pe care însăși ea și-a provocat-o, însă drama izvorăște din faptul că aceasta nu poate accepta acest lucru, cu toată bunăvoința și implicarea ei. Nu puține au fost momentele când am crezut că această Olive, de fapt, există, există în realitate și face ce scrie în care exact în momentele în care citeam. Este de o naturalețe uimitoare, profundă și apăsătoare, uneori acțiunile sale capătă un aer al realității obiective; simte și trăiește precum un om în genere, plânge, se sperie, are bucuria învingătorului, cere, meditează și iubește. Nu o să vi se pară cine știe ce - până la urmă, personaje atât de reale întâlnim și în alte opere - însă Elizabeth Strout reușește să transpună toată realitatea, concentrând-o în acel personaj, simbol al întregii omeniri efemere, care se teme de moarte și totuși, ca o ironie, își dorește să trăiască, parcă, pentru eternitate.

16. 20 de ani în Siberia, de Anița Nandriș-Cudla 

Oare aș putea să fac o recenzie istoriei? Aș putea să surprind, întocmai, ce vrea această carte să spună? Vă spun, cu cea mai mare sinceritate: nu.
Cred că tocmai am citit cea mai superbă- și, dați-mi voie să vă spun că NU exagerez- și emoționantă carte de memorii pe care am citit-o vreodată, și nu numai. Încă nu pot să-mi găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie o asemenea carte, o asemenea poveste, o asemenea viață și o asemenea credință în lucrurie bune, în puterea unei mame, în cuvântul lui Dumnezeu și iubirea părintească. Mi-e imposibil.
Povestea uimitor de emoționantă și plină de sacrificiu și speranță a unei țărănci de 36 de ani, doar cu 3 clase, neumblată în lume, ce se trezește în miez de noapte (13 iunie 1941) smulsă din casa ei de către securitatea sovietică, cu trei copii mici lângă ea, despărțită de soț încă din primele ore de asalt și înghesuită într-un vagon de vite ticsit cu alte victime. Imaginați-vă în jur de 150 de oameni înghesuiți într-un singur vagon, toți șocați, disperați, răcnind în noapte după rude și ajutor, știind că, din acel moment, cu toții sunt mai aproape de moarte. Acesta este punctul de plecare- punctul zero- al tragediei acestei familii bucoveniene. Cu toate acestea, care a fost reacția Aniței? Suflet înțelept, liniștit și cu frica lui Dumnezeu, primul gest a fost acela de ale asigura copiilor săi aerul necesar, trăgându-i cât mai aproape de fereastra vagonului. Al doilea gest a fost acela de a trimite un mesaj mamei sale bolnavă la pat, căzută victimă mâniei sovietice, biciută până când pielea i-a fost arsă, pentru a o mângâia cu vorbele: „mamă, nu purta grija noastră, Dumnezeu o are” și rugând „vecinii să aibă grijă de ea.” Mesajul a fost scris pe o batistă cu creion chimic (de asemenea, unele fotografii sunt reproduse în carte), a fost introdus în sticlă și aruncat pe geamul vagonului, Anița Nandriș-Cudla mizând, încă o dată, pe bunătatea omenească și pe puterea destinului ce stă sub forța lui Dumnezeu. 

17.  Cititorul, de Bernhard Schlink

Pur și simplu am iubit acest roman, mi-am dorit din inimă să nu-l mai termin. Nu numai că povestea de dragoste dintre cei doi m-a fascinat, însă, de asemenea, romanul este prezentat din perspectiva lui Michael, o perspectivă din viitor, când deja cunoaște povestea și, de altfel, știe și cum are să se sfârșească, când totul este deja consumat, aflându-se în ipostaza contemporană a actantului. Încă am o dilemă referitoare la acest lucru: se prea poate, de altfel, ca Michael, cunoscând sfârșitul poveștii, să privească altfel ceea ce s-a întâmplat înainte să se ajungă în acel punct. În fine, nu știu, mie-mi place să răstorn povestea, s-o iau de-a fir a păr, mai ales atunci când romanul mi-a plăcut. Și aici este cazul, la o adică. În fne, nu cred că ar conta prea mult, deoarece, cu toate astea, povestea dintre Hanna și Michael este una care pur și simplu de sustrage în paginile cărții, este de o intensitate naturală, iar personajele sunt creionate cu suflet, ca niște oameni de hârtie zbuciumați, care se iubesc cu patos și se dăruiesc unul altuia într-un punct convergent de unire al unor destine care, deopotrivă, nu se află în concordanță. O astfel de iubire, într-adevăr, în circumstanțele unei societăți naziste, sub determinismul social-politic specific, nu poate avea un final tocmai fericit, așa cum te-ai putea aștepta de la un roman de dragoste tipic. Pentru că asta este și ideea: „Cititorul” nu este neapărat un roman de dragoste, pe cât este un roman dramatic, un roman psihologic, despre inițierea unui puști de cincisprezece ani care încearcă să parcurgă douăzeci în patul unei femei, descoperind în ea, în trupul și sufletul ei, simbolul autentic al feminității, parfumul vârstei - aspecte surprinse într-un tandem fizico-intelectual, după cum ar considera unii, la fel de șocant: Hanna îl inițiază trupește pe Michael în lumea sexului pentru ca, în schimb, acesta să-i citească ei din cărțile sale pentru școală - de la kilometrica „Odisee”, până la scandaloasa „Lady Chatterlay”.

Mie mi-a plăcut fiecare dintre aceste romane, fiecare având ceva unic și frumos. Ați lectura vreunul? Lecturi frumoase și zile călduroase să aveți!