duminică, 13 august 2017

„Supraviețuitoarea”, de Alexandra Oliva- Recenzie


 
Editura: Litera
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 338
Anul apariției: 2017
Colecția: Buzz Books
Traducere din limba engleză: Graal Soft/ Manuela Bulat

Și-a dorit o aventură. Dar nu și-a imaginat că va ajunge atât de departe. Totul începe cu un reality-show. Doisprezece concurenți sunt trimiși în pădure pentru a fi supuși unor provocări extrem de dure. În răstimp, lumea e devastată de o catastrofă, despre care, izolați de societate, concurenții nu știu nimic. Când dă întâmplător peste anumite indicii, tânăra Zoo, una dintre participante, își imaginează că totul face parte din joc. Singură și dezorientată, ea refuză totuși să se dea bătută. Pătrunzând tot mai adânc într-un teritoriu necunoscut, Zoo își testează toate abilitățile de supraviețuire. Dar, pe măsură ce puterile îi scad, ea începe să înțeleagă că lumea reală s-a schimbat în mod neașteptat și că viața ei depinde acum de capacitatea de a dezlega această enigmă. Sofisticat și provocator, Supraviețuitoarea pune în discuție rolul jucat de mass-media în mecanismul prin care despărțim realitatea de închipuire: cât de pripit emitem judecăți de valoare și cât de ușor ne lăsăm manipulați. 

Un roman care mi-a întrecut toate așteptările, deși mă așteptam să fie acel gen de carte pe care o citești, te antrenează în acțiune, urmărești personajele, dezvoltarea (și/sau regresul) lor, apoi aștepți suspansul ăla care-ți place super mult - și, de fapt, cam atât. Dar nu, dimpotrivă, Alexandra Oliva nu mi-a oferit doar atât. Am găsit un roman foarte bine scris, în care profundul situațiilor, al gândurilor, emoțiile personajelor, s-au întrepătruns armonios cu acțiune foarte bine conturată și curat scrisă, plasată într-un cadru care, bineînțeles, aduce cu sine mult suspans, teroare, frică, într-un joc al sorții care, simbolic, este numit „În întuneric”. Deși scenariul ar putea părea basic, mie, unul, aducându-mi aminte de acea emisiune, Survivor, cu Jeff Probst (drept care, în paralel cu cititul cărții, m-am apucat iarăși de el, începând cu sezonul I - și deja sunt cu aproximativ două episoade peste jumătatea sezonului), personajele fac din carte un adevărat deliciu: nu ai cum să nu-ți alegi un personaj favorit, fie el bun, fie el rău, slab sau puternic. Toate personajele te surprind la un moment dat, fie prin gândirea lor, fie prin modul în care, în situații limită, critice, acționează, dominate de instinctul conservării. Da, pentru că fiecare vrea să câștige, fiecare ține la viața și la onoarea sa. Dar când anumite lucruri sunt inevitabile, oare ce ne mai rămâne de făcut? 

Nu vreau să fac o recenzie prin care să dau spoilere, să spun de înainte ce urmează să se întâmple și chestii de acest gen, pentru că nu-mi place să fac acest lucru: aș strica tot misterul, nu-i așa? Vă pot spune că personajul principal, Zoo, este într-adevăr o supraviețuitoare, un adevărat caracter puternic, care dovedește o stăpânire de sine inumană, un spirit justițiar acut și șlefuit. Cred că, într-adevăr, Alexandra Oliva a reușit să construiască o figură deosebită în această carte, nu știu de unde s-a inspirat, cum a reușit, dar modul în care Zoo a reușit să depășească anumite situații limită, înfruntându-și fricile și mușcând din întunericul dens, răzbind foametea și setea, o face o adevărată eroină demnă de toate meritele. Și, drept vă spun, n-are cum să nu vă placă de Zoo. Și de mulți alți concurenți, pe bune!

Mare parte reiterează și conturează psihicul uman sub acțiunea stresului, modul de a acționa în situații limită, de dead-end, uneori irațional și fără a ne gândi la consecințe, dominați de instinctul conservării, de apărare. Fiecare pentru sine pare a fi dictonul acestui roman, prin care sunt călăuzite personajele, dar asta nu înseamnă că nu avem de-a face cu alianțe, cu preferințe și prietenii. Apoi, pe de altă parte, dincolo de natura sălbatică și neprimitoare, în care moartea pare a fi ceva de o clipă, întregul show al morții este difuzat persoanelor dornice să-l urmărească, care se hrănesc, parcă, cu violență, cu dorința de a avea un câștigător, indiferent de prețurile ce trebuie plătite pentru a se ajunge la un singur supraviețuitor. Adrenalină, teamă și frică, stres, toate acestea sunt adunate la un loc și fac din romanul Alexandrei Oliva un debut convingător, care promite multe.

Mi-a plăcut mult stilul autoarei care nu mi-a oferit doar un thriller bun, de suspans și plin de mister, ci și un roman psihologic la fel de bine consolidat, în care grija pentru propriile-i personaje este una prioritară. Fiecare personaj conturează un anumit tip de om, chiar după toponimie îți poți da seama, iar fiecare are, în el, focul dorinței care, de-a lungul cărții, arde la fel de mocnit, indiferent de circumstanțele în care acesta se află. Alexandra Oliva nu este un scriitor plastic, al metaforei, al efervescenței stilistice. Dar are ea ceva aparte, ceva el ei, ce nu am mai găsit, deopotrivă, la alți scriitori. Iar asta mi-a plăcut tare, tare mult - și-abia aștept să mai citesc ceva de la ea.  

Vreau să mulțumesc enorm celor de la Editura Litera pentru cartea de față, Supraviețuitoarea, o puteți achiziționa de pe site-ul lor, unde găsiți o mulțime de cărți frumoase, în colecții diferite, pentru toate gusturile. S-aveți parte de lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori, și bine v-am regăsit!
 

vineri, 11 august 2017

„cele mai mici proze”, de Doina Ioanid- Recenzie



Editura: Nemira
Rating: 5 din 5 steluțe
Colecția: Vorpal
Număr de pagini: 88
Anul apariției: 2017

Pe Doina Ioanid am cunoscut-o în persoană, la Iași, când a avut lansarea volumului de față la Librăria Humanitas, din Piața Unirii, autoarea fiind venită la Iași în cadrul rezidențelor FILIT. Vă pot spune că este un om cald, surescitat de emoții și de bucuria de a-și întâlni cititorii. Cel puțin, așa am văzut-o eu. Nu-i place să vorbească despre ce a scris (Doina Ioanid având, de fapt, un palmares excepțional în spate), dar îi place să citească, cu sentiment și trăire, propriile sale gânduri așternute pe hârtie.

Eu am citit cele mai mici proze într-o singură oră, pentru că este acel gen de carte pe care-o citești și pe care o trăiești, fără a-ți antrena mea prea mult atenția. cele mai mici proze, de fapt, poezii epice de mărimi aproape infime (unele sunt de câteva cuvinte), sumează o efervescență stilistică aparte: metafore, epitete, comparații, hiperbole chiar, o țară inventată, Papucia, care pare a fi o istorie a femeii, femei de toate felurile, casnice, necăjite, ascunse, femei în rochii și fuste și papuci, mulți papuci. Pentru mine, Doina Ioanid a însemnat o relaxare, o scriere parcă unsă cu cataif însiropat, în care cele mai mici locuri devin un loc al păcii, iar o cabină telefonică, aparent banală, este culcușul a doi îndrăgostiți care își împart visurile & visele.

„Plouă. Stăm amândoi într-o cabină telefonică. E din cea veche, dintre cele puține câte au mai rămas.”

Autoarea metabolizează realitatea, o închide în niște cuvinte - ea face din orice, din scaune, din broderii, din pahare, un loc al emoției și al sentimentelor. N-am putut să nu mă gândesc la Nora Iuga, una dintre poetele mele preferate, și la stilul ei inconfundabil de a scrie. Ei, bine, dacă la Nora Iuga mai găsești și zeflemea & aciditate, cu un stil incisiv, Doina Ioanid aș spune că este la polul opus, ea mizând pe o latură romantică, emoțională, sufletească. Spre exemplu: (...) Sare și piper, drumul pașilor tăi pe podeaua albă. O paletă a culorilor, a formelor și dimensiunilor, iar Doina Ioanid plasează totul în realitatea cititorului care, după cum ea spune, în a opta zi, ar putea interpreta cartea exact așa cum el își dorește. De asemenea, am observat în carte o simetrie aparte, o simetrie care mie, unul, mi-a oferit o stare de confort și de relaxare - exact ce căutam într-o perioadă atât încinsă ca aceasta. 

„Lemn dulce. Odată, un bărbat m-a pus sub limbă ca pe un lemn dulce.”

Se observă în carte și un joc al cuvintelor, al locurilor și al chipurilor care se caută și se caută și spre caută. Emoțiile sunt surprinse cu o evidentă trăire, imaginile frumoase sunt presărate la fiecare pagină (dacă ar fi fost să folosesc stickere dintr-alea colorate, cred că aș fi lipit unul câte unul pe toate cele aproape nouăzeci de pagini ale cărții). Dar emoția, viața, un reflex al amintirilor, asta este ceea ce primează și, de altfel, contează în proza mică a Doinei Ioanid. Așa bine-mi pare că am putut lua parte la lansare, nu aveți idee ce mult mi-a potențat emoțiile pe care le-am avut atunci când am citit cartea.

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!
 

joi, 10 august 2017

„Parada de Paște”, de Richard Yates- Recenzie


 
Editura: Litera
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 240
Traducere din limba engleză: Irina Negrea
Anul apariției: 2016

Încă de mici, Sarah şi Emily Grimes se deosebesc foarte mult între ele. Emily o admiră pe sora ei mai mare, mai înţeleaptă şi mai statornică, şi îi invidiază relaţia cu tatăl lor absent, iar, mai târziu, căsătoria aparent perfectă. Calea pe care Emily o alege în viaţă este mai puţin sigură şi convenţională, iar aventurile ei amoroase nu o satisfac cu adevărat. Deşi legătura dintre cele două surori rezistă de-a lungul timpului, treptat, distanţa dintre ele creşte, până când un eveniment tragic le aduce pentru ultima dată împreună, într-o încercare de apropiere.

N-am crezut c-o să trec vreodată prin perioada aia de, cum se numește, reading-slump, habar n-am, pe scurt, atunci când nu poți să citești nimic, deși ai în plan o groază de cărți. Și te-apuci de una, te lungești cu ea, apoi îți dai seama că n-ai înțeles nimic din ea și-o lași baltă. Ei, bine, așa s-a întâmplat și cu cartea de față, Parada de Paște. Am început-o în tren spre mare, acum vreo două săptămâni, dar n-am citit decât vreo treizeci de pagini în zece zile. N-am putut, pur și simplu, să mă concentrez, să înțeleg povestea câtuși de puțin. Ieri, în drum spre Iași, m-am apucat de ea și vreau să vă spun că am citit-o pe distanța Iași-Brașov fără să mă opresc. Pur și simplu am fost acaparat de scriitura lui Yates, de modul lui de a crea, de a distruge, de a așterne pe hârtie viață, da, viață simplă, curată și adevărată, adevărata viață a lumii. Pentru că, drept să vă spun, această carte nu e despre ceva anume, nu uimește prin compoziție, prin poveste, ci prin viață, uimește prin veridicul situațiilor și prin simplitatea atât de clară și atât de frumoasă, atât de dureroasă și, Doamne, cât de frumos a fost acest roman, cât de mult mi-au plăcut personajele și cât am ars alături de ele, de trăirile și alegerile lor, potrivite firii fiecăruia dintre ele. Pentru că totuși, dincolo de pagini, de litere, dincolo de toate acestea, viața este inspirația autorului, viața pură, cu bune și rele, cu zâmbete și lacrimi, cu fericiri și tristețe. Cu lumini și umbre.

Și după ce-am terminat cartea, m-am întrebat, ok, acum, despre ce să scriu în recenzie? La o adică, despre ce a fost această carte, când, citind-o, am avut impresia că citesc ceva despre nimic...? Ei, bine, vă spun: am citit o carte despre tot ce înseamnă această viață. De fapt, o carte despre familie, să spun așa, iar începutul romanului pot să spun că sumează întreaga atitudine a romanului lui Richard Yates, Parada de Paște: „Nici una dintre surorile Grimes nu avea să fie fericită în viață (...)”. Fiecare având o viață ca oricare alta, banală la prima vedere, dar importantă în prisma fiecărui personaj: sora cea mare, Sarah, singura soră care se căsătorește și duce o viață normală, alături de soțul ei, o viață contemporană anilor surprinși în carte, o viață cu bune și rele, ca oricare alta, cu suișuri și coborâșuri, care nu are nimic special și-și duce traiul cotidian. Cea mai mică, Emily, după numeroase încercări, rămâne necăsătorită, rupe legătura cu sora ei, naște trei copii în care-și adună toate visurile și în care are toată baza, morală și financiară. Cu toate acestea, fiecare viață, atât cea a lui Emily, cât și cea a lui Sarah, sunt marcate de fiecare care, în esență, sunt normale în viața oricărui om: despărțiri, moartea părinților, dorința de a prospera și de a avea ceva mai bun, chestii de acest gen. Cu toată acestea, Yates are talentul de a face ca din fiecare eveniment, în aparență banal, destinul personajelor să devină altul: Sarah, spre exemplu, trăiește cu un bărbat căruia trebuie să-i suporte bătăile, certurile, și totuși, după cum trace concluzia Emily la un moment dat, aceasta pare să se fi obișnuit, de fapt, cu un asemenea trai. Aici apare întrebarea, cât de mult ești capabil să plătești, să spun așa, pentru iubire, de fapt, nu pentru iubire, cât pentru dorința de a păstra un tot, un complex unitar, de a avea o familie? Or, o fi Sarah atât de neîncrezătoare a fi capabilă să-și întemeieze o altă familie, cu un soț mai iubitor? Și, aici, altă chestie: chiar fiul lui Sarah îi ia, la un moment dat, apărerea tatălui său violent, spunându-i lui Emily, când un eveniment îi readuce împreună, că „... încerca și el (soțul lui Sarah) să se comporte cât de bine poate”. Nu știu ce-am înțeles de aici, dar eu am rămas cu un gust destul de amărui - și, cu toate acestea, parcă n-o pot judeca sau învinui pe Sarah pentru că nu a acționat înainte de a fi mult prea târziu.

Scriitura lui Richard Yates este una adevărată. Autorul se ferește de metafore, de lirism, de efervescențe stilistice: la el, una și bună - spune totul exact așa cum trebuie spus, fără a se ascunde și fără a trage perdelele. Își pune personajele în scenă, le integrează, le dă complexitate și autenticitate, le scrie scenariul și le dictează după tonul său. Astfel, în Sarah, Emily, în Pookie ne sunt relevate adevărate tipologii umane, caractere și sentimente și emoții și trăiri, atitudini pe care le-am putea găsi în oricare dintre noi, în profunzimea ființei noastre și în cotloanele propriilor noastre minți. Asta am apreciat enorm la orice autor, anume modul în care își tratează personajele - iar Yates le respectă, le plasează pe primul loc; frustrările, atitudinile, toate acestea sunt surprize cu o minuțioasă plăcere pentru detaliul semnificativ, pentru firescul situațiilor, al evenimentelor. Nu știu ce să mai spun despre Parada de Paște, pentru că totul e, cum am spus, nesemnificativ: este o carte care trebuie citită, trăită de către fiecare dintre noi, pentru că este imposibil să nu te regăsești măcar într-o mică măsură. Are Yates acest talent de-a scrie despre oameni, de-a le descrie poveștile pentru a le împărtăși celorlalți nu neapărat într-o manieră ficțională, la modul s-a-ntâmplat și asta este, o poveste banală șamd, ba, dimpotrivă, proza lui are un substrat profund, emoționant; un sensus literalis desăvârșit, dar înscris într-un sensus moralis aparte, pentru un filolog desăvârșit, ca Richard Yates. Abia aștept să citesc și cartea Revolutionary Road, am citit doar câteva capitole PDF, dar vreau s-o citesc în format fizic - filmul l-am văzut și mi-a plăcut enorm de mult, Leonardo & Kate Winslet fac, iarăși, o pereche genială.

Vreau să mulțumesc enorm celor de la Editura Litera pentru volumul de față, Parada de Paște, îl puteți achiziționa de pe site-ul lor, unde găsiți o mulțime de cărți frumoase, în colecții diferite, pentru toate gusturile. S-aveți parte de lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori, și bine v-am regăsit!

sâmbătă, 29 iulie 2017

„Spre marginea luminoasă a lumii”, de Eowyn Ivey- Recenzie



„- Nu-s lilieci obișnuiți. Sunt șoareci care înoată prin stele.”

Editura: Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 442
Traducere din limba engleză: Veronica D. Niculescu
Anul apariției: 2017

În iarna anului 1885, colonelul Allen Forrester, erou de război, conduce un mic grup într-o expediţie considerată imposibilă: explorarea imensului şi sălbaticului Teritoriu Alaska. Allen îşi consemnează minuţios experienţele extraordinare în speranţa că jurnalele sale vor ajunge la Sophie, soţia sa însărcinată, rămasă acasă, în cazul în care el nu va supravieţui. Colonelul şi oamenii săi se aventurează în amonte pe râul Wolverine, descoperind o lume de o frumuseţe incredibilă, dar şi înfruntînd primejdii pe care nu şi le-ar fi putut închipui. Pe măsură ce cartografiază teritoriul şi adună informaţii de la triburile de indieni, sfidînd mereu pericolul de a muri de foame, exploratorii nu reuşesc să scape de sentimentul că o forţă superioară, misterioasă le ameninţă permanent existenţa.

„Copilăria are ceva mitic, se pare, care rămâne veșnic în noi. Când suntem tineri, consumăm lumea cu înghițituri mari, iar ea ne consumă pe noi și totul e misterios și viu și ne umple de dorință și uimire, de teamă și vină. Cu trecerea anilor, însă, acele amintiri devin mai îndepărtate și maleabile, iar noi le remodelăm, dându-le forma poveștilor despre cel care am devenit. Suntem curajoși sau lași. Suntem iubitori sau cruzi.”

Da, dragi cititori, înainte de toate vreau să-mi cer scuze că am absentat de pe pagina blogului, însă chiar am fost prins cu mai multe lucruri, din toate categoriile. Ce-i drept, am avut timp de citit, și, na, s-au mai adunat ceva cărți ce trebuie recenzate - ba am mai dat și rateuri (a se citi: am avut niște experiențe cam neplăcute cu unele cărți - așteptări prea mari, prea puține lucruri oferite). Dar, că veni vorba, cartea de față, Spre marginea luminoasă a lumii, scrisă de Eowyn Ivey, mi-a demonstrat, încă o dată, cât de inteligentă poate fi această autoare. Nu e primul meu contact cu ea, am mai citit și Copila de zăpadă, romanul de debut al lui Ivey, una dintre cele mai bune cărți citite vreodată. Drept vă spun, mi-a plăcut atât de mult primul roman, încât mi-a fost frică să mă apuc de acesta; adică, mă temeam să nu fiu dezamăgit, mă temeam ca Spre marginea luminoasă a lumii să nu se ridice la nivelul așteptărilor pe care le-am avut. Și știți ce? Credeți-mă, acest roman mi-a întrecut așteptările și m-a făcut s-o iubesc pe Eowyn Ivey tot mai mult  și mai mult și mai mult.

„Ah, tărâm înfricoșător. Pătrund în forja zeilor antici: vapori & ghețari & stânci topite & timp despicat în două. Orice om ar cutreiera lumea asta profund impresionat, și totuși eu rămân indiferent. Îți ordon... tremură-mi sub picioare! Să-mi plouă cu gheață & bucăți de piatră în capul spart.” 

Ivey este un adevărat filolog. Pur și simplu are cuvintele la sine, are verbul, are intriga și acțiunea și desfășurarea acțiunii și deznodământul, toate, toate sunt pregătite parcă de la început, cu o minuțioasă și irefutabilă documentare și cu un talent desăvârșit. Să zicem că intriga, la o adică, ar fi banală: descoperirea Ținutului Alaskăi, însoțite de însemnările, dacă nu zilnice, destul de periodice ale colonelului Allen. Pe alt plan, însemnările din jurnal ale soției sale, Sophie, rămasă acasă însărcinată și trăind cu speranța în suflet că soțul ei iubitor și protectiv se va întoarce acasă, pentru a-și putea crește copilul în siguranță și pentru a avea o viață liniștită. Ok. Dar știți ce e frumos? Absolut totul. Vă spun, eu, pe parcursul lecturii, am avut impresia că citesc ceva istoric, că citesc ceva adevărat, ceva autentic și original, ce s-a întâmplat în viața reală cu mult timp în urmă. Mi-am imaginat că Sophie stătea și scria seară, încercată de durerile venirii pe lume a copilului ei, pe Allen, îngrijorat, înfometat, mort de oboseală, la lumina lunii încercând să-și adune gândurile și să le înșire pe hârtie. Pentru că, îmi aduc aminte, Ivey are o tentă a realismului magic (mult mai bine, de altfel, reliefată în Copila de zăpadă), dar pe care o inserează subtil și aproape imperceptibil (dar în momente extrem de bine cântărite ale acțiunii), conturând o atmosferă de basm, o atmosferă tragică, dramatică, dar și feerică prin culoare, prin reperele spațiale și temporale.

„Din aripi negre fâlfâie sumbru flăcările subterane, împrăștie cenușă, ne dezvăluie bezna moartă din inimi & scânteierea nebună din iriși: cuțite de aramă, fulgi de aur, gloanțe & nasturi de alamă. Tu, oare, nu vezi? Sălbatici albi & indieni, ochii ne scânteiază aidoma.

Romanul mi s-a părut unul sclipitor prin atmosfera creată. Acțiunea, de asemenea, una complexă, care se întinde peste o pătură temporară destul de lungă. Atmosfera este una magică, este una misterioasă și apăsătoare, de moment, dar și liniștită, integrând cititorul în lumea nemărginită & infinită a cărții.  Spre marginea luminoasă a lumii își zugrăvește lumea într-un film orbitor, luminos de puterea iubirii, a speranței, a dorului, a dorinței de a cunoaște și de a găsi răspunsuri & de a pune întrebări, de detalii sclipitoare, precise, concrete, iar oamenii lui Ivey, personajele sale, aparent ciudate, unele chiar dezumanizate, par misterioase, complice, ahtiate după tăcere, aproape de nepătruns. Romanul este un roman al formării, să spun așa, are un substrat profund și visceral (am observat aceeași dorință a absolului, să spun așa, și în Copila de zăpadă), este despre natura lucrurilor și, mai precis, despre ceea ce este omul în cea mai tainică și ascunsă carte a sufletului său: un doritor de ascensiune, de verticalitate, de inițiere și depășire a limitelor impuse. Eowyn Ivey ia mituri și povești, le culege din timpurile contemporane și apuse lui, eiia locuri disperate, dispărute, nemaibănuite și le țese laolaltă într-o operă de o efervescență fermecătoare. Rezultatele sale nu sunt bizare - Ivey, autoarea romanului, nu se ferește de adevăruri neplăcute, nici în lumea asta, nici pe tărâmul mitului pe care pășește cu atâta încredere și talent. Iar, în spatele narațiunilor jucăușe și aparent exuberante, se află o inteligentă extraordinară și un crez artistic pe care, citindu-i doar o carte, l-ai putea contura: literatura e făcută să ascundă, nu să descopere.

„Pământul s-a scuturat & a tremurat. Fum din nările sale, foc din gura-i devorată. Plecăciune a făcut cerului; întunericul sub picioarele noastre. Călarea pe-un heruvim & zbura în înalturi, chiar zbura pe-aripile vântului.”

Ador & iubesc grija lui Eowyn Ivey față de personajele sale. Nu le tratează cu indiferență, ci, la rândul ei, le iubește și le-ngrijește, le poartă pașii măsurându-le fiecare acțiune, vorbă, gând, dorință, sentiment. Sincer, cred că Ivey dovedește un caracter definitoriu față de alți autori pe care i-am citit: personajele ei pur și simplu sunt reale, sunt atât de viscerală, atât de profunde, atât de nebănuite, încât, deși citești ficțiune, parcă-ți vine greu, foarte greu, să crezi că tu, de fapt, chiar citești un roman scris din fabuloasa imaginație a cuiva. Pentru mine, personajele lui Eowyn trăiesc în acele pagini, ele simt, ele au carne și oase și sânge și vene și restul chestiilor de acest gen, nu știu, mi-e greu să mă gândesc că Allen & Sophie și restul nu au trăit. Prefer să mă ascund și să-mi spun că acești doi eroi, acești doi oameni, în cele din urmă personajel, au făcut din această carte una dintre cele mai frumoase aventuri literare pe care am avut-o. Iar Ivey este, cu desăvârșire, un talent greu de egalat.

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Să aveți lecturi frumoase și pline de spor și o zi răcoroasă!

joi, 27 iulie 2017

„Ecaterina cea Mare”, de Henri Troyat- Recenzie



Editura: Corint
Colecția: Corint Istorie
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 544
Traducere din limba franceză: Elisabeta Niculescu și Simona Brânzaru
Anul apariției: 2015

La numai treizeci şi şase de ani, prinţesa de origine germană Sophie von Anhalt-Zerbst, născută în 1729, a ajuns pe tronul Rusiei sub numele de Ecaterina a II-a. Îndrăgostită de cultura franceză, dar învăţând rusa ca să-şi înţeleagă mai bine poporul, liberală în prieteniile sale – Voltaire, Diderot, d’Alembert – dar autocrată în guvernarea sa, pudibondă în vorbe, dar cu un temperament nesăţios, muncind cu râvnă şi iubind copiii, natura, animalele… iată o descriere pe scurt a celei care a fost Ecaterina cea Mare.

„Această stâncă de voinţă are o structură complexă”, scria despre ea Henri Troyat şi a fost nevoie de spiritul său pătrunzător de analiză ca să putem înţelege mai bine personalitatea contradictorie a uneia dintre cele mai fascinante figuri din istoria Rusiei.

Ecaterina cea Mare avea doar treizeci şi trei de ani când a urcat pe tronul  Rusiei, dar îşi însuşise o educaţie şi o experienţă considerabile. Prinţesă născută în micul principat german Anhalt-Zerbst, viitoarea împărăteasă a Rusiei a crescut  într-un mediu modest, dar cultivat. Curtea de la Anhalt-Zerbst, ca multe alte curţi europene din secolul al XVIII-lea, era puternic influenţată de cultura franceză, şi Ecaterina începuse să citească încă din copilărie cărţi franţuzeşti. În 1744, la vârsta de cincisprezece ani, a venit în Rusia, pentru a se căsători cu Petru de Holstein-Gottorp  şi pentru a se pregăti să fie soţia unui suveran rus. Anii 1744 – 1762 au fost grei pentru Ecaterina. Petru s-a dovedit a fi un soţ mizerabil, iar poziţia prinţesei germane la curtea imperială era destul de izolată şi nesigură. La aceste dificultăţi ale Ecaterinei s-a adăugat faptul că mama ei fusese descoperită ca fiind agentul lui Frederick cel Mare, fiind nevoită să părăsească Rusia. Şi totuşi, viitoarea împărăteasă a făcut mult mai mult decât pur şi simplu să supravieţuiască la curte. În afară de faptul că trebuise să treacă la ortodoxism pentru a se putea căsători cu Petru, ea a început să studieze limba şi literatura rusă şi să adune cunoştinţe despre noua ei ţară. În acelaşi timp, ea a început să citească opera unor filosofi ca Voltaire, Montesquieu şi alţii, pentru care o pregătiseră lecturile ei din literatura franceză. Interesul Ecaterinei pentru iluminism avea să constituie un aspect important al domniei sale. Tânăra prinţesă s-a adaptat cu dibăcie la noul ei mediu, făcându-şi prieteni şi câştigând multă afecţiune şi popularitate la curte. Simulând inocenţă şi supunere, ea a participat la intrigile şi comploturile politice, având grijă să nu fie descoperită, şi a organizat lovitura de stat din vara anului 1762, care a dus la abdicarea şi apoi la moartea soţului ei şi care i-a permis să devină împărăteasa Ecaterina a II-a.

Personalitatea şi caracterul Ecaterinei cea Mare au impresionat pe mulţi dintre contemporanii săi, precum şi pe comentatorii de mai târziu. O femeie excepţională, Ecaterina era foarte inteligentă, poseda un talent natural de a administra şi guverna, însoţit de un simţ practic remarcabil, o energie neobosită şi o voinţă de fier. Pe lângă faptul că era o persoană hotărâtă, ea era de asemenea curajoasă şi optimistă: Ecaterina credea că poate învinge toate piedicile, şi de cele mai multe ori a avut dreptate. Stăpânirea de sine, abilitatea în discuţii şi propagandă şi o manipulare înţeleaptă a oamenilor şi a împrejurărilor pentru a servi scopurilor ei erau alte calităţi ale acestei împărătese neobişnuite. Ea singură a afirmat că ambiţia a fost aceea care a ajutat-o. Istoricul poate fi de acord cu aceasta, cu condiţia ca ambiţia să fie înţeleasă sub toate aspectele sale, nu doar ca o dorinţă de a pune mâna pe coroană sau de a fi încununat de glorie prin reuşita în războaie sau de a-i face pe filosofi să te admire, ci ca o dorinţă puternică, constantă, de a excela şi de a avea totul sub control. Pentru prima oară după Petru cel Mare, Rusia avea un suveran care muncea zi şi noapte, acordând atenţie personală tuturor problemelor, mari sau mici.

În ultimii ani ai vieții, sănătatea șubrezită și îngrijorarea față de evenimentele revoluționare din Franța și Polonia au contribuit la transformarea Ecaterinei într-o femeie extrem de contrarevoluționară. A încercat să suprime Francmasoneria, crezând că lojile masonice răspândeau ideile revoluționare. Lucrarea lui Rasișcev „Călătorie de la St. Petersburg la Moscova”, care incrimina condițiile sociale și politice din Rusia, a fost interzisă. În ultimele luni de viață a impus o cenzură strictă a cărților și ziarelor străine, inclusiv asupra lucrărilor lui Voltaire. În anii 1790 sănătatea Ecaterinei s-a deteriorat. S-a îngrășat și mobilitatea i s-a diminuat din cauza reumatismului și ulcerelor varicoase. Se temea că fiul ei va distruge tot ce realizase ea. La 5 noiembrie 1796 a suferit un atac cerebral în budoarul ei personal. Nu și-a mai revenit și a murit în seara zilei de 6 noiembrie, la Palatul de iarnă, la vârsta de 67 de ani. Procurorul general Samoilov anunță „Împărăteasa Ecaterina a murit și fiul său, împăratul Pavel, a urcat pe tron.” Deși i-au recunoscut meritul de a fi extins imperiul și de a fi întărit statutul Rusiei ca mare putere, istoricii slavofili au scris cu dezaprobare despre originea sa germană și ideile occidentale ale Ecaterinei. Pentru istoricii sovietici ea a fost o conducătoare care s-a identificat cu interesele nobilimii și nu a făcut nimic pentru țărani. După epoca glasnostului, părerile au devenit mai favorabile Ecaterinei și în 1996 Academia Rusă de Științe a organizat o conferință pentru a marca bicentenarul morții sale.

A fost o plăcere să citesc despre Regina Ecaterina, nu știu, sunt de părere că, cu asemenea istorii, personalități, caractere, trebuie să fim mult mai familiarizați. O privire în paginile prăfuite ale istoriei, ei bine, nu va strica niciodată! Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te încarcă într-adevăr cultural. Ecaterina cea Mare poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

„Evita. Viața secretă a Evei Perón”, de Nicholas Fraser- Recenzie



Editura: Corint
Colecția: Corint Istorie
Număr de pagini: 314
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere din engleză: Mihaela Prioteasa Petre
Anul apariției: 201 

Colecția Corint Istorie dedică un nou volum uneia dintre cele mai interesante personalități feminine ale politicii și istoriei argentiniene prin cartea Evita. Viața secretă a Evei Perón de Nicholas Fraser și Marysa Navarro.

„Povestea Evei Perón are toate ingredientele unei telenovele latino-americane: o fată săracă, născută într-un orășel din provincia argentiniană, purtând stigmatul copilului din flori, pleacă din frageda tinerețe la Buenos Aires pentru a-și căuta norocul ca actriță, ajunge amanta, iar mai târziu soția conducătorului țării, pe care îl salvează de la sfârșitul prematur al carierei politice, apoi îl secondează în consolidarea celei mai populare dictaturi din istoria Argentinei, transformându-se ea însăși în îngerul săracilor și «mamă a inocenților». La sfârșitul poveștii, fata blondă se stinge după o lungă suferință, petrecută de lacrimile și rugăciunile națiunii.” - Alina Pavelescu

„Autorii au separat adevărul de legenda care o înfățișează pe Evita ca o sfântă sau ca o păcătoasă. În același timp însă, au analizat cu mare acuratețe și rafinament politica argentiniană. Evita. Viața secretă a Evei Perón este o lucrare bazată pe fapte istorice, bine nuanțată și captivant construită.”- Kirkus Reviews

„O cercetare fascinantă, înspăimântătoare, onestă asupra modului în care mitologia privată a reușit să integreze o personalitate publică.” - Cleveland Plain Dealer

Eva Duarte se trăgea dintr-o familie săracă. La o vârstă încă fragedă, ea a devenit stea de cabaret. Viața sa s-a schimbat când soarta i l-a scos în cale pe Juan Perón. Din 1943, când îndeplinea funcția de ministru al muncii în guvernul juntei militare, Perón intenționa să introducă o revoluție "de sus în jos" a sistemului, pentru a îmbunătății soarta țăranilor și a muncitorilor. Elita aflată la putere a încercat să împiedice acest lucru, iar în anul 1945 Juan Perón a fost arestat. Atunci, Eva Duarte a mobilizat grupurile de muncitori și de soldați loiali lui Perón. Prin urmare, acesta a fost pus în libertate numai după 14 zile. Suporterilor săi, adunați în Plaza de Mayo, le-a promis să devină președinte al Argentinei. În 1946, a câștigat alegerile pezidențiale. Dar înainte de aceasta s-a căsătorit cu Eva Duarte, numită Evita, în aplauzele mulțimii. În anii care au urmat, Evita a fost foarte activă politic: în sala sa de audiențe primea cetățenii și se ocupa de problemele lor mici și mari. Deși fusese ales în mod democratic, Juan Perón a condus ca un dictator. Datorită sprijinului soției, el a câștigat și alegerile din 1951.

Chiar dacă peronismul a supravieţuit cu succes întemeietorului, cultul soţiei acestuia, Eva Perón s-a dovedit insă a fi mult mai puternic şi mai persistent. Acest lucru s-a datorat şi unei biografii care a întrunit pe deplin o sumedenie de elemente romantice: origini modeste, tinereţe chinuit-boemă, puţină prostituţie, dar un suflet mare, întâlnirea providenţială şi căsătoria cu cel ce va fi şeful adulat al statului, dăruirea şi empatia pentru suferinţele celor mulţi, filantropia şi, în final, dramatica şi neaşteptata sa moarte datorată unui cancer cervical, care a survenit exact în momentul de glorie în care mulţi argentinieni o doreau ca vicepreşedintă la alegerile din 1952. Imensa popularitate de care s-a bucurat Evita Peron s-a datorat şi amplelor sale acţiuni instituţionale caritabile - prin Fundaţia Eva Peron, (înfiinţată în 1948 şi dispunând de uriaşe resurse financiare, umane şi politice) - prin crearea Partidului Peronist al Femeilor, ce a fost posibil prin acordarea dreptului de vot femeilor de către Peron în 1947. Aceste instituţii nu au avut un program şi mesaje feministe, ci doar peroniste. „Turneul european al curcubeului” în care a trimis-o soţul său în 1947 (pentru a evita un contact personal cu dictatorii fascişti Franco în Spania şi Antonio Oliveira Salazar în Portugalia) a constituit o excelentă oportunitate de propaganda peronistă internaţională, susţinută de farmecul unei femei tinere şi frumoase care şi-a scris astfel legenda, la fel cum peste zece ani avea să o facă şi Jacqueline Kennedy. În Argentina, Fundaţia Evita Peron a construit clădiri importante şi alte facilităţi sociale ce i-au preluat numele, precum înalta clădire din Buenos Aires ce adăpostea trustul său de presă. Puţin înainte de moartea sa prematură, la 33 de ani, Congresul argentinian i-a acordat titlul de „Lider spiritual al naţiunii”. După dispariţie, Eva Peron a devenit subiect de roman, analize dar mai ales de musical, Evita având premiera în 1976, spectacolul fiind apoi ecranizat cu Madonna în rolul principal. Acuzaţiile post-mortem de a fi fost o simpatizantă fascistă şi o lacomă au fost demontate credibil, chiar dacă toată lumea i-a recunoscut plăcerea pe care o avea pentru bijuterii, blănuri şi rochiile casei Dior.

Viitorul popular lider argentinian provenea din căsătoria dintre un medic de ţară de origine sardă şi o metisă şi a îmbrăţişat din adolescenţă cariera militară, absolvind Academia militară în 1913. Încă din anii 30 Peron s-a implicat în conspiraţii politico-militare. În 1938 a fost trimis de Ministerul de război ca observator militar al trupelor alpine din Italia lui Mussolini şi Germania lui Hitler, ocazie cu care a reţinut ideile politico-economice fasciste, împreună de disciplina şi unitatea nazistă.

Pe 4 iunie 1943 preşedintele Ramon Castillo a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat militară, iar Peron, care făcea parte din „Societatea secretă a ofiţerilor uniţi”, a devenit ministru al muncii. După devastatorul cutremur de pământ din ianuarie 1944, Juan Peron s-a remarcat la nivel naţional printr-o campanie activă de strângere de fonduri, în urma căreia a câştigat o mare popularitate şi a obţinut sprijinul sindicatelor. În această perioadă, la o manifestaţie, a cunoscut-o şi pe viitoarea soţie Eva Duarte, prezentatoare la un post de radio. Popularitatea sa în creştere a stârnit rivalităţi şi aversiuni politice în cadrul juntei militare, astfel încât pe 9 octombrie 1945 Peron a fost arestat, dar la presiunea sindicatelor, care au ieşit în stradă, el a fost eliberat pe 17 octombrie, zi ce va fi celebrată de regimul său sub numele de Ziua Loialităţii. Beneficiind şi de sprijinul activ şi consistent al soţiei sale Eva, Peron a fost ales preşedinte al Argentinei pe 4 iunie 1946, stabilindu-şi drept obiective justiţia socială şi independenţa economică şi încercând o cale de mijloc între cei doi poli ai Războiului Rece. 

A fost o plăcere să citesc despre Eva (Evita) Perón, nu știu, sunt de părere că, cu asemenea istorii, personalități, caractere, trebuie să fim mult mai familiarizați. Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te încarcă într-adevăr cultural. Evita. Viața Secretă a Evei Perón  poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor! 

„Regina Deșertului. O femeie în Arabia”, de Georgina Howell- Recenzie



Editura: Corint
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 372
Traducere din limba engleză: Carmen Ion
Anul apariției: 2016

Corint Istorie vă prezintă o nouă carte destinată îndrăgostiților de călătorii și celor care doresc să afle mai multe despre misterele lumii arabe și despre profilul scriitoarei și lingvistei Gertrude Bell, una dintre personalitățile care au influențat decisiv politica britanică în Orientul Mijlociu: Regina deșertului. O femeie în Arabia de Gertrude Bell și Georgina Howell.Gertrude Bell, una dintre marile aventuriere ale secolului al XX-lea şi cea care a influențat decisiv politica britanică în Orientul Mijlociu în anii de după Primul Război Mondial, a întors spatele societăţii victoriene pentru a studia la Oxford şi a vedea lumea. Pasionată de călătorii și alpinism, de arheologie și limbi străine (a învățat turca, italiana, franceza, germana, araba şi persana), scriitoare, poetă, lingvistă şi spioană, ea şi-a dedicat viaţa promovării cauzei arabe şi a jucat un rol crucial în definirea hotarelor actuale din Orientul Mijlociu.

Gertrude Margaret Lowthian Bell s-a născut in 1868 la Washington New Hall, în satul Washington din comitatul Durham, din Anglia victoriană. Alături de casa parinţilor ei se găsea locul de baştina al familiei Washington, strămoşii primului preşedinte al Statelor Unite.Familia Bell era una din creatoarele industriei metalurgice din Anglia, care, începând din secolul XVIII, a marcat intrarea Marii Britanii în lumea de vârf a industriei grele.Isaac Lowthian Bell, născut în 1816, a fost unul din primii industriaşi din lume care a utilizat furnalele înalte pentru reducerea minereului în procesul de fabricare al aluminiului. În 1844, împreună cu fraţii săi, el a creat societatea Bell Brothers, care, prosperând an de an, în 1870 era proprietara a nenumărate întreprinderi între care mine de fier, cariere de piatră şi fabrici de oţel, în care lucrau mai bine de 40.000 de muncitori şi care produceau o treime din oţelul uitilzat în Anglia. El a avut de asemenea şi o activitate ştiinţifică şi politică, fiind membru al Royal Society, autor a numeroase cărţi şi articole de specialitate din domeniul metalurgiei, dar şi ca primar la Newcastle, şerif în Comitatul Durham şi membru al Parlamentului, reprezentând Partidul Liberal. Din căsătoria lui cu fata unui chimist, în 1844, s-a născut Thomas Hugh, tatăl Gertrudei Bell.

După 1921, Gertrude Bell s-a instalat în mod definitiv la Bagdad, dedicându-se, mai ales, activităţilor istorice, creând Muzeul arheologic şi devenind directorul Serviciului de antichităţi irakiene. De altfel, cu banii lăsaţi de ea prin testament a fost fondat “ Institutul Britanic de arheologie ” al Irakului.Între timp, activitatea politică devenise o deziluzie pentru Gertrude Bell. Anglia, care semnase o înţelegere secretă cu Franţa pentru a-şi împărţi resturile Imperiului Otoman, nu avea deloc intenţia să piardă controlul direct al regiunii şi îi considera pe regii instalaţi în diferitele ţări ale Orientului Mijlociu ca pe nişte marionete. Gertrude îşi imaginase, la fel ca şi T.E.Lawrence, că naţiunile arabe se vor autodetermina şi vor reprezenta astfel în ochii Occidentului, cel puţin în cazul Irakului, un model de reuşită şi prosperitate. Ea uita însă că ţările pe care se luptase să le construiască nu aveau nicio rădacină comună şi că, în fond, nu erau decât o acumulare de triburi, de cele mai multe ori antagoniste. Ba chiar, în ciuda celor opt decenii de viaţă comună, aceste antagonisme reapar la suprafaţă până astăzi.Ultimul succes politic obţinut de Gertrude Bell a fost, în 1926, recunoaşterea de catre Turcia kemalistă a controlului irakian asupra regiunii Mosul, în nordul ţării, care asigura puterii centrale din Bagdad, prin importantele venituri petroliere, independenţa financiara şi mijloacele pentru a-şi impune autoritatea.După câteva luni, într-o seară de vară, Gertrude Bell, în vârstă de numai 57 de ani, înghiţea un pumn de barbaturice şi adormea pentru veşnicie. În urma ei rămaneau, în afară de colecţiile Muzeului Arheologic din Bagdad, patru cărţi publicate între 1892 şi 1911, două volume de poezii postume, 1600 scrisori adresate familiei, 16 volume de jurnal personal, trasând descrierea detaliată a călătoriilor întreprinse, precum şi 7000 fotografii realizate între 1900 şi 1918. Printre aceste imagini, nenumărate reprezintă locuri şi monumente istorice dispărute sau devastate între timp.

Ultimul succes politic obţinut de Gertrude Bell a fost, în 1926, recunoaşterea de catre Turcia kemalistă a controlului irakian asupra regiunii Mosul, în nordul ţării, care asigura puterii centrale din Bagdad, prin importantele venituri petroliere, independenţa financiara şi mijloacele pentru a-şi impune autoritatea.După câteva luni, într-o seară de vară, Gertrude Bell, în vârstă de numai 57 de ani, înghiţea un pumn de barbaturice şi adormea pentru veşnicie. În urma ei rămaneau, în afară de colecţiile Muzeului Arheologic din Bagdad, patru cărţi publicate între 1892 şi 1911, două volume de poezii postume, 1600 scrisori adresate familiei, 16 volume de jurnal personal, trasând descrierea detaliată a călătoriilor întreprinse, precum şi 7000 fotografii realizate între 1900 şi 1918. Printre aceste imagini, nenumărate reprezintă locuri şi monumente istorice dispărute sau devastate între timp.

Din păcate, amintirea personalităţii Gertrudei Bell n-a beneficiat de vulgarizarea mediatică ce înconjoară faptele prietenului ei T.E. Lawrence, deşi consecinţele deciziilor luate sub influenţa ei se mai fac resimţite până astăzi.Un mic detaliu semnificativ : imediat după sosirea trupelor americane în Irak şi după descompunerea brutală a regimului instaurat de Sadaam Hussein, una din primele instituţii atacate şi distruse de “elemente necunoscute”, a fost Muzeul de Antichităţi, acolo unde o placă de marmură indica:

GERTRUDE BELL
A cărei memorie arabii şi-o vor aminti întotdeauna cu drag
A creat acest muzeu în 1923
Fiind atunci directoare de onoare a Departamentului de antichităţi irakiene.
Cu o cultură şi un devotament admirabil
Ea a adunat cele mai preţioase dintre aceste piese
Şi în dificila căldură a verii
Le-a studiat pâna în ziua morţii
Pe 12 iulie 1926.
Regele Feisal şi guvernul irakian
În semn de recunoştinţă pentru înaltele ei fapte în această ţară
Au decis să dea numele ei aripei principale
Şi cu permisiunea lor
Prietenii ei au gravat această placă.

Poate că, dacă în 1888 Gertrude Bell n-ar fi plecat pe drumul Orientului, trecând prin Bucureşti şi Constantinopol, vandalii din 2003 n-ar fi avut ocazia să fure piesele de valoare inestimabilă dintr-una din cele mai importante colecţii arheolologice ale Orientului Mijlociu. Fusese, după cum spune parabola “fluturelui ucigător”, prima bătaie de aripi care urma să provoace “tsunami-ul” pe care îl trăim azi în Orientul Mijlociu. Şi ale cărui consecinţe, mi se pare, le vom resimţi din ce în ce mai puternic în anii care vor veni.

A fost o plăcere să citesc despre Gertrude Bell, nu știu, sunt de părere că, cu asemenea istorii, personalități, caractere, trebuie să fim mult mai familiarizați. Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care te încarcă într-adevăr cultural. Regina Deșertului. O femeie în Arabia poate fi comandat de AICI, cu un click. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!

sâmbătă, 8 iulie 2017

„din toate bogățiile”, de Stefano Benni- Recenzie



Editura: Nemira
Colecția: Babel
Traducere din limba italiană: Alexandru Macovescu
Rating: 3.5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2014
Număr de pagini: 240

„Ascult poveștile. Poveștile ajută. Dar sunt și povești secrete, pe care încă nu le știu. Aștept să mi se spună.”

Am mai citit de la același autor, tot de la Editura Nemira, și aceeași colecție, cartea gramatica lui Dumnezeu, una dintre surprizele literare plăcute din acest an, care sunt sigur că va rămâne în topul celor mai bune lecturi din 2017. Așa că am spus să-ncerc și această carte, din toate bogățiile, ce-am de pierdut? Și, sincer, nu am avut nimic de pierdut, pentru că mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut povestea pe care a spus-o Stefano Benni și ce a vrut el să reitereze prin ea: în cele din urmă, iubirea este singura salvare a acestei omeniri.

„Lumea mică privește lumea cea mare și invers. Și toți cred că îi înțeleg pe ceilalți.”

Martin și Michelle. Un profesor universitar în vârstă, retras într-o casă din Alpi, și o tânără care-și caută drumul, o vreme desprinsă de lumea dezlănțuită a orașului. Un univers închis într-un trecut din care nu există ieșire se întâlnește cu un univers deschis spre un viitor visat. Un bărbat se întâlnește cu o femeie și totul s-ar putea schimba. Tristețe și ironie, muzică și versuri. Din toate bogățiile rămân o stare, o zi, o întâlnire. Bestseller în Italia, romanul lui Stefano Beni scrie din nou povestea întâlnirii dintre un bărbat și o femeie. O scrie altfel, cu alte ritmuri, cu alte întrebări și ale neliniști, între comedie și tragedie.

„- Nu putem aștepta mereu cu răbdare. E ca în iubire. Ne îndrăgostim de cineva și, deodată, timpul trece mai repede pentru noi, am lăsat persoana iubirea adineauri și vrem s-o revedem de îndată, orele departe de ea trec foarte încet. Atunci alergăm, trecem de obstacole și bariere, doar ca să ajungem la ea cu un minut mai devreme. Michelle, dumneata ești grăbită pentru că ești îndrăgostită de viitorul tău, de meseria ta, de dorința de a te întoarce în luminile rampei, lângă Tamino sau Hamlet al tău.”

Și da, într-adevăr, povestea lui Stefano Benni chiar este una specială: nu știu ce mi-a plăcut mai mult, faptul că Martin a văzut în Michelle reliefată fosta sa iubire eternă, prima și unica, după părerea mea, sau tocmai această aparentă iubire actuală dintre ei doi, una sui generis, castă, platonică? De altfel, Martin, un profesor care nu ar părea în toate facultățile mintale, capabil să vorbească cu animalele, ba chiar să se certe cu acestea, să le ceară sfaturi, să mediteze cu ele, și Michelle, o artistă visătoare, un om care are întreg viitorul în față și care, parcă, mi-a adus aminte de Otilia lui Călinescu, așa că nu mă îndoiesc că Stefano Benni a pus ceva din el, din viața sa/ caracterul său/ sentimetele sale în acest personaj. Nu știu, mie acest roman mi-a lăsat amprenta iubirii, a eternității acesteia - de fapt, nici timpul nu are putere în fața dorinței, dorului și sentimentelor. 

„(...) nu te vindeci de propria umbră pe care o străpung din nou alte lumini. Dar umbra mea se întoarce uneori speriată, iar singurătatea mi se pare inevitabilă și meritată. Și tu vei pleca, Michelle, și poate te voi îmbrățișa. Dacă nu voi fi în stare, vei înțelege de ce.

Autorul vorbește despre viață, vorbește despre oameni și despre profunzimea sufletului lor, despre lucruri care, odată cu trecerea timpului, devin mofturi - vorbesc aici despre degradarea fizică a lui Martin, în raport cu energia și frăgezimea lui Michelle, care abia intra în această viață, cu toate nedreptățile și totuși frumusețile ei. Este despre regretele care trec, da, care întotdeauna trec, și despre faptul că mereu vom ierta, întotdeauna - iar iubirea, sentimentul, trăirea, inima și sufletul - toate acestea, toate, toate, mereu ne vor întregi ființa și ne vor face nesfârșiți, eterni, infiniți.

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!
 

„beatitudine (eseu potilic)”, de Cosmina Moroșan- Recenzie



Editura: Nemira
Colecția: Vorpal
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 128
Anul apariției: 2017

„să puște sentimentele pentru amândoi:
mergem pe-o glumă la primul banner
în plimbare ca prinții
printre neoanele ultimului Nivel.”

Cartea de față face parte din colecția Vorpal, o colecție nouă apărută la Editura Nemira, coordonată de către autoarea Svetlana Cârstean, și care, în principal, cuprinde volume de poezie, dar și proză, cum îmi place mie să-i spun, lirică. Ei, bine, iau în vizor fiecare nou volum care apare în această colecție, deoarece eu chiar sunt un fac destul de mare al poeziei - deși, recunosc, până acum ceva vreme nu citeam deloc gen liric. Dar am observat o chestie: se urmează o poematizare a epicului și, invers, o introducere a epicului în ceea ce cândva era pur liric. La o adică, poeziile devin epice, nu știu cum să vă explic, nu mai au efervescența aceea lirică a poeților consacrați de demult, ci devin noi - poartă amprenta contemporaneității: am văzut asta în majoritatea poeziilor citite, de altfel, și în volumul de față, beatitudine (eseu politic), de Cosmina Moroșan. 

Pentru mine, poezia trebuie trăită și atât. Nu are nevoie de un sens, nu are nevoie de o explicație: o las să se așeze în meningele mele, să-mi adoarmă simțurile și s-o las să fie peste tot și niciunde, acum și niciodată, ca și cum nu s-ar mai fi terminat vreodată. Niciodată n-am căutat un sens a ceea ce am citit și, de fapt, n-avea vreun sens: nu vreau să distrug taina poetului, obscurul nefirescului. În volumul de față, am văzut o inadecvare logică foarte frumos conturată; și totuși am spune că, mai mult ca sigur, Cosmina Moroșan a avut ceva de transmis și de spus cititorilor ei - bineînțeles, nici nu mă îndoiesc de asta, însă nu am întâlnit, cum zice și Svetlana Cârstean, „ceva poetic familiar”. Nu, autoarea aduce ceva nou, ca un cântec, ca un pick-up pe care-l deschizi, pui vinilul și lași să cânte, iar tu faci cu totul altceva decât să fii atent și să-nțelegi. Pe fundalul acesta, te lași purtat de viață și zâmbești cu toți dinții.

„O pizza ca de latex
și buze tare scumpe,
gimnastică, yee -
un pic de fericire americană, deci:
așa volute - de conversam 
cât visam cunoscătorii butoanelor miraculoase
pentru emoționarea tuturor simultan.”

Pentru a-mi plăcea poezia, trebuie s-o simt și să mă lovească prin ceea ce exprimă - să mă lovească, fazual spus. Ei bine, la Cosmina Moroșan unele imagini m-au intrigat, mi-au răscolit visceralitatea, însă și multe m-au lăsat rece și distant. Da, autoarea a mizat mult pe o efervescență stilistică aparte, asociind cele mai neașteptate imagini, figuri, registre stilistice. Din acest volum, „fiecare își ia de aici ce vrea și ce poate, ca-n viață” (Andrei Dósa) Și așa este. Nu trebuie să fii avizat, nu trebuie să fi citit poezie la greu ca s-o înțelegi pe Cosmina Moroșan, nu-ți trebuie studii. Tot ce trebuie este curaj și deschidere, dorință, sentiment.

Pentru mine, poezia mereu va rămâne modul cel mai fascinant și uluitor de a integra viața în artă, precum și cel mai greu: este greu să surprinzi atâta emoție și viață și sentiment în câteva versuri, fără a te gândi, ulterior, cum are să perceapă cititorul ceea ce scrii. Nu, nu e ca la proză, când spui ceva pe față, verde în față, fără a ascunde tainele a ceea ce scrii. De aceea, poezia, pentru mine, va rămâne pe un plan superior prozei; de aceea, de multe ori când scriu, încerc să fac o proză lirică, sau o poezie epică, să spun așa. N-aș putea vreodată renunța la a scrie poezie, pentru că, de altfel, asta ar însemna să renunț la scris. Adică, cu alte cuvinte, să renunț la a fi fericit. Și, nu, evident, asta nu se va întâmpla vreodată.
 
„Copii rumeni, lucrări cu Lufthansa ruinată de buruieni
sub arcada de catifea
când iubesc! și eu iubesc
scâncind - că la cimitir
e individuare
sub hero,
pe mușchi de ghiocei. E tranziția.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!
 

duminică, 2 iulie 2017

„Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe- Recenzie


 
Editura: Rao
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 770
Traducere din limba engleză: Lucian Popa
Anul apariției: 2014

Publicată iniţial în foileton în revista Naţional Era, romanul Coliba unchiului Tom a schimbat în secolul al XIX-lea felul în care era privită sclavia şi a devenit un bestseller de la prima publicare, cu 300.000 de exemplare vândute în doar trei luni. Cartea a avut un asemenea impact asupra societăţii americane, încât Abraham Lincoln a salutat-o la o întâlnire pe autoare drept „micuţa doamnă” care a declanşat Războiul Civil. Dincolo de toate aceste controverse, scriitoarea creează o poveste impresionantă, dramatică şi emoţionantă, cu personaje credibile în ciuda stereotipurilor folosite. Coliba unchiului Tom  este un roman anti-sclavie scris de autoarea americană Harriet Beecher Stowe. Publicat în 1852, romanul a avut un profund efect asupra atitudinilor față de afroamericani și față de sclavie în SUA, intensificând și conflictele sociale care au condus la declanșarea războiului civil american. Stowe, o predicatoare de la Hartford Female Academy, născută în Connecticut și activistă aboliționistă, a concentrat romanul pe personajul Unchiul Tom, un sclav negru în jurul căruia se dezvoltă poveștile celorlalte personaje — sclavi și stăpâni de sclavi. Romanul sentimental descrie realitatea sclaviei, enunțând punctul de vedere că iubirea creștinească poate depăși ceva atât de distructiv ca înrobirea oamenilor.

Noi, ca oameni, ar trebui să ne iubim aproapele, să-l înțelegem și să-l susținem moral. Ca oameni inteligenți, superiori și raționali, vreau să zic. Că există și altfel de oameni, dragii mei, asta e altă mâncare de pește pe care nu am de gând s-o gust. Mă refer la faptul că întodeauna privim cu ochi diferiți oamenii care nu ne aseamănă. Și aici mă refer strict la etnie, religie, la ierarhie socială. Să nu încercăm să negăm acest lucru. Chiar dacă apoi îi privim așa cum ne-am privi către proprii noștri co-naționali. Discriminarea, din păcate, există. Și, deși nu toți dintre noi pledăm pentru așa ceva, este îndeajuns doar câțiva să facă acest lucru. Și, în aceste condiții, unde să se ajungă? Nu putem schimba lumea, dacă nu ne schimbăm pe noi. Prea puțini, însă, gândesc altfel. Dar, în cărți, imposibilul devine posibil. Și tocmai despre asta este Coliba unchiului Tom: despre viață, despre ideea că această lume poate fi mai bună și despre atitudinea oamenilor, determinați psihologic, în a face din oamenii de culoare niște supuși, de parcă ar fi niște neoameni care, firesc sau nefiresc, la aparțin. 
Da, a fost o lectură obligatorie, și mă crucesc când îmi amintesc asta, prin clasa a șasea. Nu știu de ce, dar tind să cred că, atunci când profa' ne-a recomandat-o, probabil se referea la ediția ilustrată pentru copii. Nu la această monstruozitate de aproape opt sute de pagini. Îmi pare bine că nu am citit-o atunci în vreo ediție, pentru că, mai mult ca sigur, n-aș fi citit-o acum. Nu știu de unde să încep, nu știu unde să ajung, nu știu - pentru că, drept să vă spun, NU am citit această carte. Nu, fraților, nu am citit-o: am trăit această carte. M-a ars, m-a distrus, a dat cu mine de pământ și nu m-a lăsat să mă ridic. O carte dramatică până în profunzimile sufletului, o carte ca un manuscris al istoriei, Doamne, mi-e imposibil să pot spune ceva despre ea, pentru că mi se ridică părul de pe mâini și acum, când încerc să-mi adun gândurile și totuși să-i fac o recenzie, așa cum se cuvine. Sincer, știți prea bine, n-am să vorbesc despre acțiune, ci am să încerc să punctez ceea ce mi-a rămas mie întipărit în minte și suflet, pentru că, vă rog să mă credeți, nu puține au fost episoadele care mi s-au imprimat în memorie și care, cu sigurață, vor rămâne acolo pentru mult timp. 

Eu, unul, am rămas șocat de unele chestii pe care le-am citit după, când am vrut să înțeleg mai bine romanul: autoarea a fost întrebată adeseori, de numeroși corespondenți de pe întreg curpinsul țării, dacă această poveste șocantă este una adevărată. Din câte am înțeles eu, cea mai mare parte din episoadele disparate care alcătuiesc această povestire sunt, de fapt, reale, observate de către autoare însuși sau de către prieteni apropiați ai acesteia, care, ulterior, i-au fost povestite ei. Ea sau prietenii ei au studiat cu atenție caractere, care au fost preluate și introduse aproape în întregime în această carte, Coliba unchiului Tom, multe dintre dialogurile respective fiind auzite de ea cuvânt cu cuvânt sau fiindu-i transmise de către cei apropiați. Spre exemplu, descrierea înfățișării și caracterului unuia dintre personaje, anume Eliza, reprezintă un portret transpus din viața de zi cu zi. Credința de nestrămutat, pioșenia și onestitatea incoruptibilă a unchiului Tom sunt trăsături pe care autoarea le-a constatat personal, și nu de puține ori. O seamă dintre cele mai zguduitor de tragice și mișcător de romantice întâmplări s-au petrecut și ele în realitate: episodul mamei care traversează râul Ohio pe bucățile de gheață plutitoare constituie un fapt cunoscut. Povestea „bătrânei Prue” este o întâmplare care a avut loc și ea cu adevărat, fratele autoarei, care pe atunci era agent comercial al unei mari case de comerț din New Orleans, fiind martor ocular. 

Din nefericire, destinul tragic al lui Tom a avut de prea multe ori un corespondent în realitate, după cum pot depune mărturie numeroșii martori oculari, din diferite părți ale țării. Nerușinata vânzare, în cadrul unor licitații publice, a frumoaselor fete mulatre și carterone a ajuns de notorietate publică, din cauza incidentelor petrecute după capturarea vasului Pearl. Autoarea își aduce bine aminte de o negresă bătrână, spălătoreasă în familia tatălui ei. Fiica acestei femei s-a măritat cu un sclav. Era o femeie tânără, nespus de harnică, isteață și descurcăreață, și prin priceperea și economiile ei, cât și datorită devotamentului neabătut de care a dat dovadă, a reușit să adune nouă sute de dolari pentru a-și răscumpăra soțul, sumă pe care a plătit-o stăpânului pe măsură ce o strângea. Mai avea de plătit o sută de dolari din suma totală, când soțul ei a murit. Nicicând n-a reușit să recupereze măcar un cent din banii pe care apucase să-i achite. Acestea sunt doar câteva din exemplele ce pot fi invocate pentru a proba dăruirea de sine, energia, răbdarea și onestitatea pe care au dovedit-o sclavii, până când au devenit oameni liberi. 

Și multe, multe pot fi spuse. Dar cartea aceasta vorbește pentru milioane de voci, în ea bate o inimă nesfârșită, o inimă energică, inima unei istorii și a unor povești ce trebuie spuse, fiindcă merită ascultate. Vă recomand enorm acest roman, nu știu, este o lectură obligatorie, într-adevăr, care atinge un subiect delicat și nu lasă loc de interpretări. Un roman bine scris, un roman studiat, un roman puternic, dur, dar care își atinge cele mai subțiri și firave corzi ale propriului suflet. Vă spun, eu, unul, încă trebuie să-mi revin după această lectură. 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Să aveți lecturi frumoase și pline de spor și o zi răcoroasă!

„Zece negri mititei”, de Agatha Christie- Recenzie


„- Dar în acest caz, zise el, cine i-a ucis?”

Editura: Rao
Număr de pagini: 258
Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Alina Toderică
Anul apariției: 2014

„Zece...” Zece străini sunt atraşi de un misterios U.N. Owen, într-o casă de pe o insulă izolată, din apropierea Devon-ului. „Nouă...” În timpul cinei, un mesaj înregistrat îi acuză pe fiecare înparte de câte o crimă, iar în final, în aceeaşi seară, unul dintre oaspeţi moare. „Opt...” Rupţi de lume din cauza unei furtuni violente şi urmăriţi de versurile unei vechi poezii pentru copii, care numără descrescător de la zece la zero, oaspeţii lui U.N. Owen încep, unul câte unul, să moară. „Şapte...” Care dintre ei este criminalul? Oare va supravieţui cineva? 

Primul meu contact cu autoarea Agatha Christie, după ce mult, mult timp am tot evitat-o, deși mereu eram întrebat dacă am citit ceva scris de ea, deși mereu mi se recomanda o lectură, două, în special romanul de față, Zece negri mititei, pe care l-am citit într-o zi, pe care n-am putut să-l mai las din mână pentru că pur și simplu mă simțeam nevoit să-l termin, să-l citesc odată pentru că voiam să se termine totul, totul, să scap de tot ceea ce presupune povestea Agathei Christie: o nebunie totală, o confuzie absolută, cu un spirit de detectiv atât de frumos, atât de bine conturat și cu niște speculații pur și simplu uimitoare. Nu știu de ce tot am evitat această carte, habar nu am, poate pentru simplul fapt că nu-mi place să citesc ce citește toată lumea (abia anul ăsta, spre exemplu, abia acum câteva luni am citit ceva de Murakami, după ce ani în șir, iarăși, mi-a fost recomandat de toată lumea). Dar, vă spun, romanul de față este o capodoperă a geniului, este atât de bine scris, este atât de neașteptat, atât de îmbârligat și întortocheat, are un mister aparte, un mister bolnav care pune stăpânire nu doar pe personaje, îmbrăcându-le în frică, teroare, ci și pe cititor - da, și cititorul, antrenat de poveste, așteaptă să vadă, să descopere ceea ce se întâmplă, cine mai urmează să dispară, cum, dar, mai ales, de ce și cine este responsabil pentru toată această nebunie ireală.

„Îi analiză pe fiecare dintre ei, cu detașare.
O fată bătrână - genul acru, cu care era foarte familiarizat. Era o scorpie, putea băga mâna în foc. Un ofițer bătrân, cu înfățișare foarte milităroasă. O tânără drăguță, însă comună, fără glamour-ul de la hollywood. Mai era și individul acela jovial, care nu era chiar un gentleman. (...)”

Zece persoane. O poezie ciudată despre zece negri mititei care, pe rând, dispar în moduri bizare, misterioase. Încetul cu încetul, personajele noastre încep să dispară în ritmurile poeziei, fiecare strofă indicând modul în care personajul a murit sau urmează să moară. Zece statui negre, micuțe, tronează undeva într-o cameră a casei în care personajele stau, dar, pe măsură ce ele mor, una câte una, statuile încep să dispară și ele. Panica, astfel, se instaurează și devine un supra-personaj al romanului. Vă spun, totul este de o apăsare colosală, totul este atât de bine pus la punct încât, e drept să vă spun, acest roman chiar este la înălțime (dovadă și rating-ul foarte mare de pe Goodreads), este un maestru al geniului polițist-thriller. Acțiunea este la ea acasă, intriga în sine m-a fascinat - citeam și tot citeam, vedeam că dispar personaje, mă întorceam la poezie și o reciteam pentru a-mi da seama cum are să moară următorul personaj, nu știu, simțul meu justițiar a fost la cote maxime citind Zece negri mititei. E un roman care se joacă cu mintea ta și care, după ce-l citești, te bântuie în continuare, îți pune întrebări și-așteaptă răspunsuri. 

„- O, da, zise el. N-am nici cea mai mică îndoială că am fost invitați aici de un nebun - probabil de un criminal nebun și periculos.”

Chiar mă declar un fan al autoarei, sincer, pentru că a fost de-ajuns o carte care să reitereze geniul inegalabil și irefutabil al autoarei. Ah, acum îmi pare rău că avusesem biografia ei, a Agathei Christie, dar am dat-o la schimb pentru o altă carte. Zece negri mititei este un roman nebun, nefiresc, nicidecum un roman polițist ca celelalte, care urmărește o anumită structură: caută răufăcătorul, caută indicii, tralalala, găsește-l, mai moare cineva, prinde-l și gata. Nu. Aici, în roman, artificiul constă în faptul că nu îți poți da seama deloc, dar deloc, cine este criminalul. Oricine pare să fie, cu toții au un trecut ciudat, cu toții au făcut ceva aparent greșit: singura chestie care-i poate absolvi de vină, de titulatura de „criminal”, este însuși momentul în care acestea mor. Și, încetul cu încetul, cercul se restrânge și, bam, criminalul nu apare de nicăieri.

„- Aceasta este liniștea - adevărata liniște. Ca totul să se termine - să nu trebuiască să mergi mai departe... Da, liniștea...”

Personajele sunt fascinante. Se tem pentru viața lor și sunt dominate, bineînțeles, de sentimentul conservării. Nimeni nu vrea să moară, iar frica și panica domnesc în aer, alături de întrebarea „oare, acum, cine are să urmeze?” Însă autoarea, după ce trasează toate destinele personajelor, după „Epilog”, ne oferă o explicație pe care doar ea ar putea-o da: rezolvarea misterului, la o adică, descoperirea criminalului, este mult prea neașteptată. Sincer, parcă eram în transă când citeam cine, de fapt, a făcut totul. Și ce are să urmeze după. Mi-am dat seama că această insulă izolată pare a fi, de fapt, un loc atemporal, un loc în care a trăi este imposibil, un loc în care omul se întoarce la instinctual, la rațiunile sale încă primitive, animalice. Nu neapărat că este un roman polițist bun, dar este și un roman psihologic aparte, care vorbește despre om și despre ce simte el cel mai puternic în adâncimile propriului său suflet. Clar, una dintre cărțile mele de suflet de acum încolo!

„(...) Dar acesta este sensul acestei povești. Nu vom mai pleca niciodată de pe insulă... Niciunul dintre noi... Vedeți dumneavoastră, ne-a sosit ceasul, s-a sfârșit...”

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Să aveți lecturi frumoase și pline de spor și o zi răcoroasă!
 

joi, 29 iunie 2017

„Vremea plecării”, de Jodi Picoult- Recenzie


 
Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 544
Anul apariției: 2017
Traducere din limba engleză: Bogdan Perdivară

Jodi Picoult este o autoare americană de mare succes. A scris douăzeci și trei de romane, dintre care ultimele opt au intrat direct în lista de bestselleruri a publicației New York Times. Vândute în peste 40 milioane de exemplare peste tot în lume, cărțile sale sunt traduse în treizeci și cinci de țări, iar patru dintre ele au fost ecranizate. Jodi Picoult a primit nenumărate premii, printre care, în 2003, New England Bookseller Award for Fiction, iar în 2013 și 2014 New Hampshire Literary Award pentru merite literare deosebite.  

„Uneori mi se pare că viața mea e ca și cum două vagoane de tren s-ar fi alăturat în momentul dispariției mamei - însă când încerc să văd cum sunt prinse unul de altul, vine o zgâlțâitură care-mi împinge înapoi capul, brusc. Știu că eram cândva o fată cu păr blond-roșcat, care zburda neobosită, ca o sălbăticiune, în vreme ce mama își lua nesfârșite notițe despre elefanți. Acum sunt o puștoaică prea serioasă pentru vârsta ei și prea isteață ca să-i fie bine.”

De peste zece ani, Jenna Metcalf n-a încetat să se gândească la mama ei, Alice, o cercetătoare care și-a dedicat viața studierii comportamentului elefanților și care a dispărut în condiții misterioase. Jenna refuză să creadă că a fost abandonată. Disperată să-și găsească mama, apelează la ajutorul polițistului care a anchetat cazul și al lui Serenity, o femeie care poate să comunice cu spiritele celor dispăruți. În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu Alice, cei trei descoperă că întrebările dureroase au răspunsuri și mai greu de suportat. Departe de a fi un roman polițiste clasic, Vremea plecării fascinează prin întrepătrunderea poveștii emoționante și excepțional documentate despre viața elefanților cu aceea a traumei prin care trece un copil care-și pierde părinții.

„Morala acestei povești e că uneori poți încerca să faci tot binele de pe lume și tot e ca și cum ai vrea să stingi un incendiu cu un pistol cu apă.
Morala acestei povești este că, indiferent cât am încercat, oricât de mult am vrea... unele povești pur și simplu nu se termină cu bine.”

Dacă aș fi avut așteptări de la acest roman, cu siguranță mi-ar fi fost întrecute. Singurul meu contact ulterior cu el, înainte de a-l fi citit și iubit, a fost coperta care m-a atras enorm, titlul care mi-a fost pe plac și descrierea care m-a convins că, într-adevăr, trebuie să-l citesc. Să citesc și să-l iubesc și să-l ador și să mi se pară unul dintre cele mai frumoase romane de la Editura Trei pe care l-am citit vreodată. Pentru că Vremea plecării este un roman care te-atinge, care-ți intră sub piele și îți iese cu greu, care-ți sfâșie inima pentru ca, mai apoi, să te strângă în brațe și să simți căldura neprețuită și infinită și nemărginită a trupului mamei. Este un roman superb, din punctul meu de vedere, diferit de majoritatea cărților din această categorie. Jodi Picoult nu s-a axat doar pe ideea căutării, a „neașteptatului”, ci s-a axat și pe partea emoțională, viscerală a ceea ce a scris: dorul față de ființa care ți-a dat viață și imposibilitatea acceptării dispariției acesteia. De fapt, „problema” este pusă în felul următor: a plecat Alice de bună voie, fără să lase răspunsuri unor întrebări care o chinuie pe Jenna de ani în șir sau, chiar pe bune, s-a întâmplat ceva îngrozitor cu ea? Această întrebare îl chinuie și pe cititor de-a lungul romanul până când, încetul cu încetul cu încetul, totul ajunge să se definitiveze, destinele să fie trasate și conturate. Restul, restul este o poveste cum numai Judi Picoult a știut să scrie.

Jenna este genul de personaj de care te atașezi numaidecât. Are, asemenea mamei ei, o pasiune foarte adâncă și profundă pentru elefanță - un simbol cheie în acest roman, studiind încă de mică tot ce ține de aceștia. La vârsta ei, totul i se pare posibil, totul i se pare a putea fi rezolvat, iar aceasta nu se sfiește să plece în căutarea propriei mame care a dispărut cu zece ani în urmă. Dovedind un spirit justițiar ascuțit, o inteligență aparte, aceasta ajunge să dea de o clarvăzătoare, Serenity, o femeie care poate să comunice cu spiritele celor dispăruți, cu un anumit renume și zeci de cazuri rezolvate în palmares. Oare vor putea cele două, într-o cocârdășie destul de bizară, s-o găsească pe Alice cea pierdută e ani în șir și a cărei urme par a fi imposibil de găsit? Nu vă spun, știți prea bine, însă mie mi-a plăcut enoooorm să urmăresc această delicioasă și amuzantă și emoționantă și dureroasă, nici nu știu cum s-o numesc, atât de efervescent a fost totul, aventură.

„Poate că n-o să-mi pot întrevedea viitorul, dar, la naiba, sunt sigură că vreau să-ncerc să-mi deslușesc trecutul.”

Nu am să pun accent pe acțiune, pe personaje - care, cu desăvârșire și deloc surprinzător, sunt construite într-o manieră unică, originală, tridimensională, simetrică, cu o acțiune cronologică și urmând un fir epic, care te antrenează (nu în maniera romanelor thriller-polițiste), și nu neapărat că-ți antrenează mintea, spiritul, ci îți antrenează visceralitatea, emoția; toate astea, vă rog să mă credeți, am impresia că aberez pe aici doar pentru simplul fapt că mi-a plăcut atât de mult cartea, atât de muuuult, încât nu vreau să spun nimic și nici să nu dau vreun spoiler. Pentru mine, Jodi Picoult s-a citit nu pentru acțiune, ci pentru plăcerea ei de a crea oameni și locuri și minți și emoții și atitudini și toate acestea, la un loc, au făcut din romanul de față un roman de referință, un roman pe care am să-l recomand la toți și toate, tronând pe raftuarile mele deasupra a sute de cărți, ca un roman inegalabil și nicicând a fi copiat de către cineva. Pentru că Picoult nu este doar talentată, ci este studiată, citită și informată - este, cu adevărat, un scriitor demn de a fi citit.
 
O carte splendidă, o fabulă încântătoare, efervescentă și lirică, complexă, o carte care pur și simplu m-a cucerit de la prima pagină și m-a purtat într-o vâltoare a cuvintelor, m-am lăsat purtat de frumos, de sentimente și emoții; și mi-am dorit să n-o mai termin vreodată. Erau pasaje pe care le citeam (Doamne, mi-am notat atâtea, dar, sincer, mi-e greu să aleg, așa că am să renunț la asta) și pe care doream să le uit, doar pentru a le reciti iarăși și pentru a simți aceeași emoție și încântare. Cred că dacă aș reciti Vremea plecării, și cu siguranță am s-o fac cândva, deși nu sunt genul care să recitească vreo carte (am recitit doar câteva cărți - Orele & Cerul din burtă), m-aș îndrăgosti iarăși de ceea ce a scris Jodi Picoult. Nu știu, pentru mine romanul de față a fost o lectură de care aveam nevoia și la care, în orice clipă, aș putea face orice referință literară; această carte este un adevărat succes, iar rating-ul mare de pe Goodreads.com o demonstrează!
 
„Toată viața mea, așa am definit paranormalul: nu-l pot înțelege, nu-l pot explica, nu-l pot nega.”
 
Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!
 

miercuri, 28 iunie 2017

„În ape adânci”, de Paula Hawkins- Recenzie


 
Editura: Trei
Anul apariției: 2017
Rating: 4 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Camelia Ghioc
Număr de pagini: 432

Nel Abbott este moartă. E ultima dintr-un lung șir de femei înghiţite de apele întunecate ale râului. Sora ei, Jules, e măcinată de regretul că i-a ignorat strigătul de ajutor și are certitudinea că Nel nu s-a sinucis. Ferește-te de apele liniștite. Nu știi niciodată ce ascund.

„Te întrebi dacă În ape adânci poate fi la fel de bun ca Fata din tren? E și mai bun. O capodoperă.” - Clare Mackintosh, autoarea bestsellerului Te las să pleci

Paula Hawkins vine cu un thriller alert, provocator, ce analizează caracterul iluzoriu al emoției și al amintirii, precum și modul tulburător în care trecutul se poate insinua în prezent.

„Fiindcă așa începe: cu înotul vrăjitoarelor – proba de apă. Acolo, la bulboana mea, în acel liniștit colț de paradis aflat la mai puțin de o milă de unde sunt în clipa asta, aici le aduceau, le legau și le aruncau în râu, ca să se scufunde sau să înoate. Se spune că femeile au lăsat ceva din ele în apă, se spune că apa păstrează ceva din puterile lor, fiindcă de atunci, le-a atras spre țărmurile sale pe cele fără noroc, pe cele disperate, pe nefericite, pe rătăcite. Vin aici ca să înoate cu surorile lor.” Paula Hawkins a lucrat ca jurnalist financiar timp de cincisprezece ani înainte să se dedice literaturii. 

 Primul său thriller, Fata din tren (Editura Trei, 2015), #1 bestseller internațional, a fost publicat în 50 de țări. S-a vândut în peste 20 milioane de exemplare în toată lumea. Drepturile de ecranizare pentru În ape adânci au fost achiziționate de către DreamWorks Pictures, aceeași companie hollywoodiană care a produs ecranizarea de excepție a romanului Fata din tren

Poate unele lucruri sunt menite să se întâmple așa, încă de la primul semn al sorții. Sau, de fapt, poate aceste lucruri au luat o bruscă întorsătură în ultimul moment. Poate, de fapt, în viața noastră au apărut oameni care ar fi fost mai bine să nu apară, oameni care ne-au influențat, oameni pe care i-am influențat, oameni cu care ne-am împrietenit, cu care am râs, am glumit, pe care i-am bârfit, oameni cu care am dansat și pe care i-am uitat; sau pe care încercăm să-i uităm. Oameni pe care i-am mințit, față de care avem secrete - oameni care, într-o singură secundă, ne-au schimbat viața. Și, totuși, unele secrete poate ar trebui să rămână secrete, iar unele minciuni n-ar trebui aflate niciodată. Atunci, poate, lucrurile ar fi fost altfel. „Viața nu e un paragraf, iar moartea nu e ceva între paranteze”.

Zici Paula Hawkins, zici Fata din tren, zici thriller bun, ce să mai, film la fel de bun, personaje faine, un subiect destul de interesant, deloc tabu și chiar actual, care privește societatea din prisma a ceea ce se întâmplă dincolo de ceea, de fapt, cu toții credem: orice familie își ascunde propriile secrete, și este destul de bizar modul în care niște necunoscuți pot intra în viața noastră și s-o schimbe definitoriu.
Un roman pur și simplu tulburător, încă de la primele capitole. Vă spun sincer că l-am început acum ceva zile, după-amiază, am citit cam o sută treizeci de pagini până înainte să adorm, apoi m-am apucat dimineață de el, după ce m-am trezit, și n-am mai putut să-l las din mână. Am fost purtat în ape adânci, prin zeci de întrebări, eram confuz, dar, cu toate astea, determinat să aflu ce se află în spatele acestei povești consolidată de o intrigă cutremurătoare. Și, deși încercam să-mi dau seama cum stau lucrurile, ce se află în spatele poveștii, nu am reușit să deslușesc asta decât atunci când, ei bine, autoarea a spus-o. După ce l-am terminat, am lăsat romanul deoparte și, numaidecât, am intrat pe Goodreads ca să-i ofer cele patru steluțe meritate din plin. De ce patru? Pentru că l-am comparat cu celălalt roman al autoarei care, sincer, mi-a plăcut mai mult (personajele mi s-au părut mai palpabile decât în În ape adânci, dar, dacă ar fi să compar intriga, cel din urmă roman, acesta, a avut o intrigă mai frumoasă - dar eu am o predilecție pentru CUM sunt personajele, nu pentru CE fac ele).

Urmează acțiunea. Aici pur și simplu ești prins ca într-un joc de păpuși. Personajele sunt geniale, superbe, într-un sens bineînțeles denotativ, pur și simplu tridimensionale - te atașezi foarte rapid nu doar de ele, ci și de povestea lor. Acțiunea capătă un ritm alert, iar noi trecem, rând pe rând, dintr-o ființă în alta, vedem lumea cu alți ochi, trăim alte sentimente, ne manifestăm într-un alt mod, schimbăm registre și încercăm să aflăm totuși, ce se întâmplă în această confuzie de emoții, trăiri, lacrimi și țipete. La un moment dat simți că te afli într-un coșmar și, de fapt, îți dai seama că totul nu este decât un coșmar din care ai vrea ca toate personajele să se trezească și să realizeze, să afle, să descopere și, oh, Doamne, toate secretele acestea te dau peste cap și te bântuie încetul cu încetul. 

Paula Hawkins se pricepe foarte bine să exploateze natura umană, cu toate defectele și calitățile ei, cu toate moravurile și valorile morale, întrucât firescul unor situații, emoția cu care reușește să transmită anumite aspecte privitoare la viața oricărui dintre persoanje, predilecția ei pentru psihicul personajelor fac din acest roman o lectură misterioasă, dramatică, plină de suspans. Nu poți aveea idee cum are să se conveargă totul într-un punct din care, la sfârșit, autoarea să traseze destinele și să ne lase, pe noi cititorii, ori cu un gust dulce, ori cu un gust amar - așa cum am rămas, după cum am spus, la terminarea romanului Fata dispărută. Poate, pur și simplu, dorești ca romanul să se termine într-un anume mod - în propriu tău mod subiectiv. Mie, unul, mi-a plăcut sfârșitul, deși, la cum se învârteau toate lucrurile, nu m-aș fi așteptat, neapărat, la o asemenea definitivare a acțiunii. Încă o bilă pentru Paula Hawkins, a reușit să mă surprindă.
 
Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!