duminică, 26 martie 2017

Scrisoare de dragoste


 
dacă ar fi să vorbesc despre orice, ar fi plictisitor, nu aș putea, ar trebui să vorbesc doar despre amintirile mele cu tine, alții s-ar plictisi, aș putea scrie o sută de cărți despre cum mă priveai când stăteam pe telefon, despre cum îmi zâmbeai când îmi duceam ceașca de cafea la gură și, apoi, mă întrebai cum e, normal că-ți spuneam că e bună, doar era făcută de tine, însă niciodată nu ți-am recunoscut că urăsc cafeaua cu zahăr, mie-mi place cea amară, doar cu puțin lapte, puțină miere. consideră-mă plictisitor, am fost jignit și mai urât, dar momentul în care mi-ai spus că până aici a fost totul, imaginează-ți, a fost ca o explozie interioară, mațele mi s-au strecurat printre dinți, inima și-a schimbat camerele, și-a luat un bilet dus către de-acum-n-am-să-mai-las-pe-nimeni-să-își-bată-joc-de-tine. auzi, auzi cum plânge pielea mea în așteptarea unei călduri, în așteptarea unui loc pe care nu-l văd decât pe facebook? e o prostie, my dear, lasă amintirile vechi deoparte și fă-ți altele noi, știu, știu, și mie uneori mi-e dor doar de anumite lucruri care mi s-au întâmplat, nu de oameni, este vorba de cum ai perceput lucrurile și de cum ai să vezi în continuare; dar uneori mi-e dor de ceea ce-am fost, cu riscul de a mă pierde cui sunt acum. rațional, îți demonstrez că nu m-ai iubit așa cum te-am iubit eu – dar e ok, îți spun, chiar e ok, îs obișnuit cu palme peste față, cu șuturi în fund, mi-e greu doar să învăț din aceste lucruri. you get what you give, așa o fi – dar nu și în cazul meu.

consideră-mă pios, habar nu am, cuvinte dintr-astea mai mari, dar nu-mi spune că nu mi-a păsat, atunci când am simțit de fapt că în mine trăiesc câmpuri pline de foc, câini înfometați și oameni cu cuțite în mâini. nu-ți permit. spune-mi doar ce vreau să aud. și când vei face asta, anunță-mă, doar ca să-mi pun mâinile la urechi.

o să-mi transfer cuvintele tale în vene și-o să le las să mă oxigeneze până voi muri.

mi-ai spus de atâtea ori că mă iubești, că ții la mine, dar nu ți-ai dat niciodată seama cât de lipsit de orice originalitate, noutate, este lipsită această expresie, te iubesc, arunci cu te iubesc-uri de parcă ai spune, plină de formalitate, bună ziua sau mulțumesc pentru țigară, dă-ți seama, dar uneori mă mulțumeam să-mi spui și hai, pa; haide să dăruim laurii celor care și-au spus, pentru prima dată, te iubesc, pentru că ei au simțit deplinătatea și sentimentul și emoția acestor cuvinte. însă când o spui, parcă ne dăruim amândoi hazardului, increatului, devenim stele pe cerul gol și palid, luăm norii sub braț și ne avântăm în lume precum doi inadaptați, tu și eu, niște creaturi care niciodată nu s-au cunoscut, niciodată nu s-au privit în ochi, niciodată nu s-au ascultat reciproc, dar care se mulțumesc doar cu condiția de a împărți totul în doi.

pune-ți o dorință imposibilă, două, trei, patru, suflă în lumânări, arde-le în stelele care cad de pe cer în grădinile muncite ale bunicilor, și  toate ți se vor împlini. pune-ți milioane de dorințe, catralioane, infinite, dorește-ți să vizitezi țări străine, să înoți cu un delfin, să citești toate cărțile din lume, să privești apusul la mare, în Neptun, să mergi pe o planetă îndepărtată cu doi sori și patru dimensiuni, unde să simți adâncimea timpului, să vezi moartea dându-se în hamac, dorește-ți imposibilul și eu, prin condiția mea de muritor, voi face totul posibil.  

haide să călătorim în Egipt, în Formentera, unde este apa cea mai curată din lume, limpede precum privirea ta atunci când mă priveai dormind, de fapt, prefăcându-mă că dorm, și deschideam ochii atunci când tu te afundai într-o lectură de Alice Munro, mereu ți-a plăcut Dragă viață, o reciteai ca și cum nu te-ai fi săturat niciodată, ca și cum era hrana ta zilnică. îți amintești? mi-ai citat odată din ea, regretele trec, întotdeauna trec, dar cât de nedrept ar fi să-ți spun că, de fapt, regretele nu trec niciodată? ard în aripile-ți ce cresc din omoplații tăi, mi se prind de picioare și nu mă lasă să zbor, să cutreier Atlanticul, acolo unde s-a scufundat Titanicul, trăgând după el zeci de vieți nevinovate. mi-ar ajunge o secundă, să-mi țin respirația, pentru a-mi da seama cât de ușor pot să mor. sau mi-ar ajunge o simplă secundă, poate trei-patru, timp în care îmi vei fi spus acele cuvinte, nu mai însemni nimic pentru mine, (joc practic: îți ia două secunde să spui aceste cuvinte) pentru a-mi da seama că, de fapt, din acel moment voi muri încetul cu încetul cu încetul cu încetul. 

dacă tu ești pulbere cerească, atunci eu nu sunt decât pământul pe care, leneșă, ca o madonă anonimă, adormită, nebună, te vei fi așternut. te rog, când te pui să dormi, să te întorci cu spatele la mine. îmi place să-mi sprijin capul de spinarea ta, să-ți prind pântecele între brațe și să mă lipesc de tine precum un tatuaj Henna, chiar dacă aceste lucruri vor fi temporare. lasă-ți trecutul în urmă, dezbracă-te de ceea ce ai însemnat și lasă-mă să te îmbrac cu hainele care știu că ți se vor potrivi mai bine: îmbrățișări, sărutări și cuvinte. cu părere de rău, lipsit de orice orgoliu, îți spun doar că atât îți pot dărui, asta este tot ce am - iar în aceste circumstanțe, eu mă consider perfect. îți cer prea multe dacă te rog să mă ții de mână în întuneric? să mă conduci în continentul patului nostru? în lumea noastră din dantelă, pene și puf? nu-s romantic, sunt doar un egoist care vrea să te țină doar pentru mine, sunt pudic, ți-ai dat seama de asta ori de câte ori am închis lumina înainte de a mă dezbrăca. îmi aduc aminte de orele de sport din liceu sau de la facultate, când așteptam să se schimbe toți în echipament, iar după ce plecau, abia atunci aveam și eu curajul să-mi dau tricoul jos și să mă pregătesc. mi se părea nedrept, nepotrivit, ca oricine altcineva, în afară de tine, să mă vadă în intimitatea corpului meu. cu timpul, știi prea bine, cu greu am reușit să fac aceste lucruri de față cu tine, mi te plângeai, îți aduci aminte?, dar sunt iubita ta, trebuie să facem orice împreună, și m-am plâns, crezând că mă vei înțelege, de orele petrecute la psiholog, era ca și cum mi-am făcut corp din acest moft al meu, să-i spun așa, de a mă dezbrăca singur, fără să se uite cineva la mine. era natura mea, și cum poți fi împotriva propriei tale naturi, fără sacrificii?

uneori mă gândesc, „mi-ai spus de atâtea ori te iubesc, dar ai spus te iubesc și altor oameni, și tot i-ai părăsit”. vreau să-ți spun un lucru. am iubit în atâtea moduri câte relații am avut, câte persoane am sărutat, câte persoane am cunoscut în răstălmăcirile patului și ale intimității viscerale. dar știi? cred, uneori, că iubirea e doar un compromis, e un clișeu, e o culoare ce rezultă din culorile noastre preferate - a mea, verde, a ta, albastru, dacă-mi aduc bine aminte. nu-s artist, nu știu ce rezultă din combinarea acestor două culori, dar în schimb ce înseamnă să iubești cu adevărat, să arzi pentru ceva, să simți că, de fapt, uneori tu nu mai însemni nimic decât o cutie de chibrituri în buzunarul persoanei iubite. în placenta vanităților mele puerile, încerc să te caut într-un spațiu gol, dar știu că totul e în van. dar o fac, o fac pentru că este singura speranță de care mă mai țin, cu dinții, cu unghiile tăiate în carne, cu privirea, cu urechile. aștept să mă strigi, să-mi spui, atât de banal, atât de greșit, atât de mincinos, te iubesc.

se pare că nu-mi mai rămâne decât să aștept. câteva zile și, în sfârșit, te întorci acasă. în trupul tău și-n privirea ta sunt acumulările mele de-o viață. pentru că viața a început abia atunci când te-am cunoscut.

4 comentarii:

  1. Nu are legătură cu postarea, dar am găsit un tag drăguț și te-am nominalizat și pe tine la el, poate vrei să îl faci :D
    http://thecemeteryofbook.blogspot.ro/2017/03/the-book-buying-tag.html#more

    RăspundețiȘtergere
  2. Atât de frumos şi de emoţionant. Sinceră să fiu, mi-au dat lacrimile, iar eu mă emoţionez destul de greu. Felicitări pentru această creaţie minunată!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc frumos, bine te-am găsit pe-aici!

      Ștergere