luni, 28 august 2017

„Toate titlurile bune au fost date”, de Silviu Iliuță- Recenzie



Editura: Contra Media
Anul apariției: 2016
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 298

Sincer, am auzit multe despre această carte; inițial, mă intrigase titlul, apoi, ei bine, autorul, Silviu Iliuță, pe care îl citesc constant pe cronicipebune.ro. Și-apoi, nu știu, mi-a plăcut mult și coperta, dar parcă mă abțineam din a o citi, nu știu de ce. Și mi-am dat seama acum, după ce am citit-o: cartea aceasta a picat la fix, parcă știa, parcă-mi zicea să n-o cumpăr, pentru ca, mai apoi, s-o cumpăr și s-o citesc fix în perioada potrivită. Și-așa a fost, pentru că în aceste săptămâni mă lovise așa, ca de nicăieri, o melancolie profundă, viscerală, aproape atipică. Mi-am dat seama, de curând, că cel mai bun instrument de măsurare a timpului este însăși melancolia, cu toate dorurile și zâmbetele și lacrimile pe care, cândva, le-am vărsat: nu se știe pentru ce, nu se știe pentru cine, nu se știe de ce. Dar ce-a scris aici domnu' Iliuță, vă pot spune, este viață pură, cu tot ce-nseamnă ea, de la cap la coadă, de la începutul timpului până la sfârșitul eternității. Chiar simțeam nevoia să citesc o carte atât de bună, care să mă facă să râd cu lacrimi în ochi, care să-mi ardă sentimentele și trăirile și emoțiile atunci când mi-e lumea mai dragă. Silviu Iliuță nu e scriitor, el e om, e om în tot ce cuprinde acest cuvânt, un om care trăiește totul cu o deosebită plăcere, un om care iubește și trăiește prin cuvintele pe care le scrie, prin poveștile pe care, cu atâta talent, le așterne pe hârtie și le împărtășește cu noi - ups, cred că, de fapt, tocmai am dat definiția unui scriitor, nu? Ca să scrii, vă spun din proprie experiență, nu trebuie să fii filolog, nu trebuie să ai studii superioare & universitare în spate, nu trebuie să cercetezi prie pricopsindu-te prin biblioteci în arta scrierii celui mai bun manuscris. Nu, luați exemplu de la Silviu Iliuță: tot ce trebuie să faci este să simți. Și să trăiești prin amintirile pe care ți le-ai făcut, să le păstrezi sub meningele creierului tău și să renaști prin ele: și tocmai asta a făcut Iliuță în cartea Toate titlurile bune au fost date: și-a retrăit întreaga viață și, prin bunăvoința lui, ne-a împărtășit-o cu încredere și credință, ca și cum am fi cei mai buni prieteni ai lui.

Copilăria, c-așa încep toate. Perioada aia vieții când ne credeam invincibili și puneam întrebări doar de dragul de a fi puse, ne făceam planuri de a călători în Egipt pe cămile imaginare, credeam că totul ni se cuvine și toată lumea se va schimba precum ne este placul, adică după placul nostru, ce, știam noi atunci ce este răutatea, ce este minciuna (eh, p-asta poate o mai știam), dar mereu aveam idealuri de a fi super-eroi și de a salva lumea, de a aduna toți cățeii de pe stradă și de a le da de mâncare. Cu alte cuvinte, cât de naivi eram. Așa-și începe Silviu Iliuță romanul, jurnalul, amintindu-și de perioada copilăriei trăită în comunism, când totul era cu piedici și opintiri; amintește de părinți, de greutăți, dar păstrează un permanent puseu al fericirii, al acelei fericiri autentice, neaoșe, care se naște din lucruri mărunte care contează și primează. Melancolia, dulcea melancolie, cât de mult se face resimțită în paginile acestei cărți de o sensibilitate (pe alocuri) aproape viscerală, dar și de o duritate cum, de altfel, se cuvine, date fiind timpurile noastre contemporane. Pentru mine, unul, această carte a fost un deliciu, și poate nu am trecut eu așa mult prin viață, abia am douăzeci de ani, dar mi-a spus o prietenă care are treizeci de ani că, citind-o, pur și simplu a trecut prin propria-i viață, de la minutul zero până în ziua de azi, prinsă într-un cerc al dorului, al melancoliei, da, c-acesta este termenul care, pentru mine și pentru ea, definește cartea; un dor pentru zilele apuse, când ne bucuram unul de prezența altuia, prietenii erau adevărați prieteni și nu te dădeau pentru o aventură de-o zi, de-o noapte, când fericirea însemna și o minge peticită, șapte pietre, de-a v-ați ascunselea, și-atunci parcă timpul se scurgea mai greu, mai agale, parcă avea mai multă răbdare cu lumea aceasta. Parcă se bucura și el odată cu noi! 

Bine, Toate titlurile bune au fost date nu este o carte tristă, să nu credeți asta. Am râs, și-am râs mult, cu gura până la urechi la unele întâmplări, că are Silviu Iliuță așa un talent de a nara, de a face haz de necaz, dar și cu o incisivitate aparte, că n-ai cum să te saturi. N-am mai citit demult o carte care să mă treacă prin atâtea stări, să mă facă să râd, să mă facă să plâng, să fiu contrariat și relaxat, încordat și, pe alocuri, să mă lase mască. Da, n-am avut așteptări de la carte, să fiu sincer, dar mi-am dat seama cât de greșit e să judeci o carte fără s-o fi citit încă (bineînțeles, poți s-o faci, dacă ai avizarea parțială a unor fragmente citite din carte, ori a unor comentarii ale autorului care ți s-au părut nepotrivite). Pentru că am realizat că am citit o carte cum nu am citit alta, o carte care este despre viață și despre frumusețea de-ați face amintiri ca, mai apoi, când nu vei mai putea, poate, să retrăiești aceste clipe, să-ți amintești cu drag faptul că în palmaresul ființei tale s-au strecurat atât de multe clipe minunate și de neuitat; să te gândești că, într-adevăr, această viață chiar a meritat trăită.

Eu nu-s genul care să vorbească despre acțiunea unei cărți, știți asta prea bine. Eu vă vorbesc subiectiv despre impactul pe care cartea l-a avut asupra mea. La o adică, ce rost ar avea să vă spun tot ce se întâmplă în carte, unde ar mai fi entuziasmul și dorința de a citi acea carte, dacă deja ați aflat anumite lucruri care se vor a fi aflate de-a lungul lecturii? Da, Silviu Iliuță povestește despre multe în carte: adolescență, cu toate perioadele acelea pline de hormoni, când mergeam acasă la cineva la un film, dar nouă numai la filme nu ne stăteau gândurile, când ieșeam seara și stăteam până târziu, deși știam că părinții n-o să fie de acord, dar ne-ncercam norocul, lasă, o să trecem noi și peste asta, perioada facultății, cu cămine înghesuite, apoi maturitatea, când trebuie să te-ocupi de chirii, de facturi, de alea și alea și alea, vezi că mai lipsește ceva, tre' să cumperi și n-ai bani, te-mprumuți, apoi te muți, apoi și apoi și apoi... Și toate merg așa, într-un ciclu continuu. Și-ajungem să ne uităm în spate și să ne întrebăm, stupefiați, Doamne, când au trecut atâția ani. 

Mie mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult, povestea cu personajul din carte care prinde viață și-ncearcă să se facă auzit în lumea oamenilor. Mi s-a părut o abordare extrem de creativă, mereu m-am gândit să scriu și eu așa o poveste, despre un personaj care s-a plictisit să trăiască într-o lume de hârtie, într-o lume limitată și plictisitoare. Se vede, aici, plăcerea lui Silviu Iliuță de a citi - își tratează personajele ca și cum ar fi oameni, le oferă suflet și inimă și gândire rațională, fără a le mânui doar ca pe niște marionete pe o scenă a vieții. Niște actanți simpli c-un scenariu deja scris, oare nu asta suntem și noi, oamenii? Toate titlurile bune au fost date nu doar că oferă răspunsuri, dar ajungi, la sfârșitul cărții, să-ți dai seama că pleci din lumea romanului cu și mai multe întrebări. Pentru că între cele două coperți nu se închid doar niște amintiri, niște clipe emoționante și frumoase și triste și amuzante, ci se închide o întreagă viață. Pură. Și eternă.

Vreau să închei recenzia mulțumindu-le celor de la Bookzone.ro pentru acest volum, mă bucur că au vrut să începem o colaborare și sper să fie una de drum lung. Puteți comanda romanul Toate titlurile bune au fost date de AICI, cu un click. Pe site-ul Bookzone.ro găsiți o mulțime de cărți, pe toate gusturile, pentru oameni mari și mici. S-aveți lecturi plăcute și pline de spor!

sâmbătă, 26 august 2017

„Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor”, de Jonas Jonasson- Recenzie



Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 368
Traducere din limba suedeză: Ionela Chirilă
Anul apariției: 2017 

Dupăo lungă carieră de jurnalist, consultant media și producător TV, Jonas Jonasson decide să înceapă o nouă viaţă. Lucrează la un manuscris, vinde drepturile de autor unei edituri importante din Suedia și se mută apoi într-un orășel de pe malul Lacului Lugano din Elveţia, la doar câţiva metri de graniţa italiană. Manuscrisul devine un roman, Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut și cunoaște un succes răsunător. În 2010 a fost cea mai bine vândută carte din Suedia. Până acum, s-a tradus în 45 de țări și s-a vândut în peste 10 milioane de exemplare. La Editura Trei a apărut în 2011. De asemenea, la Editura Trei a apărut, în 2015, și al doilea roman al său, Analfabeta care știa să socotească.

Un gangster, un recepționer și un vicar intră într-un bar. Johan Andersson, un bărbat certat cu legea și cam bețiv, se întovărășește cu două personaje cel puțin la fel de pitorești ca el. Recepționerul de la un hotel ieftin de la periferia Stockholmului și o fostă preoteasă căzută în dizgrație îi propun mai multe scheme de afaceri care să le rotunjească lor veniturile, fără prea multă bătaie de cap. Astfel, Johan Andersson, supranumit și Asasinul Anders, devine pe rând bătăuș plătit, pastor al unei biserici cu metode puțin spus neortodoxe, și, nici mai mult nici mai puțin, Moș Crăciun. În cele din urmă, eroii noștri par să fi găsit echilibrul perfect între a da și a lua de la viață atât cât trebuie pentru ca aceasta să capete un sens. 

Ok. Ok. Stai. Cum să-ncep această recenzie? Vă spun doar atât: NEBUNIE! Am citit această carte fără mari probleme, rapid, țac, pac, pentru că vă spun că pur și simplu am adorat ce-am citit, chiar dacă nu e genul meu de carte. Omule, cum să scrii astfel? Efectiv citeam și îmi dădeam seama că, de altfel, mă mint singur citind, că nimic în această n-are un fir epic bine stabilit: ba e așa, ba e altfel, ba e iarăși așa șamd etc. Vă spun, este o carte nebună, cu personaje nebune, cu întâmplări nebune și un autor care are un simț al umorului în toată splendoarea. Și totuși nu știu dacă era neapărat un umor „cald”, să-i spun așa, pe cât un umor zeflemitor, menit să satirizeze anumite lucruri contemporane ale societății actuale. Tind să cred acest lucru, bineînțeles, pentru că un autor de talia lui Jonas Jonasson nu ar scrie doar ca să scrie, na, doar să publice. A vrut să spună el anumite lucruri prin Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor, și chiar i-a reușit omului. Chiar el zice la un moment dat: „Pentru această carte, aș fi putut alege un instructor auto care nu știe să șofeze sau un economist care nu știe să socotească. În schimb, am ales un preot care nu crede în Dumnezeu.” Și asta cred că, deja, e savuros, nu-i așa? N-aveți idee ce e capabil să născocească omul acesta și vă pot spune cu mâna pe inimă, dacă ați mai citit ceva de la Jonas Jonasson, să știți că această carte este cu totul altceva. Zău de nu! 

Ca jurnalist, bineînțeles, Jonas Jonasson a cunoscut oameni și oameni și oameni, și chiar nu mă-ndoiesc că toată experiența acumulată, atâtea contacte sociale, persoane cu caractere diferite, care mai de care, nu s-a conturat în romanul Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor. Pentru că, chiar așa, lumea pe înțelesul tuturor chiar e, literalmente, un truism în această carte: misiunea lui Jonasson a fost să releve modul în care, în această lume haotică, stau lucrurile, iar oamenii au acest rol, anume de a reitera moravuri, caractere; modul în care acționează, modul în care vorbesc și gândesc, trăiesc și simt, toate acestea contează în romanul acesta, fără o acțiune proprie. În cartea lui Jonasson, omul este subiectul, mintea sa, sufletul său ancorat în comicul situațiilor, ba chiar al numelor (vă dați seama, chiar și el la un moment dat, el - adică autorul, își satirisează propriul nume, Jonas Jonasson, și își numește un personaj tot în această manieră), al viciilor și minciunilor. Dar personajele lui Jonasson sunt deștepte, deștepte în felul lor de a fi, hehe. Și din acest cerc vicios (oameni din mai multe categorii sociale, cu principii diferite și cu convingeri contradictorii), vă spun, dragi cititori, nu poate ieși decât o poveste absolut de delicioasă. 

Un alt lucru de care mi-am dat seama a fost faptul că Jonasson, scriitorul, chiar își iubește personajele și le tratează într-un mod aparte: elegant, subtil, cu o precizie chirurgicală, astfel încât cititorul să se atașeze de oricare dintre ele și să pătrundă, mult mai bine, în atmosfera romanului. Culoarea locală, spațiile descrise, atmosfera, reperele temporale subtil amplasate, fac din acest roman un adevăr loc al relaxării, unde râzi și râzi și zâmbești, departe de toate grijile care se înșiruiesc, alfabetic, în afara cărții. Și e frumos să evadezi așa, oricând, oriunde, pentru că, spuneți voi, care e cel mai ușor mod de a ne mai da un refresh, dacă nu o carte bună, o carte care să te facă să râzi și să te bucuri de timp petrecut cu tine? Iar Asasinul Anders și lumea pe înțelesul tuturor chiar este o alegere potrivită - o alegere, hehe, la îndemâna tuturor. 

Poate v-ați întrebat de ce i-am dat doar patru steluțe și nu cinci? N-a fost o carte care să mă plictisească, n-a fost o carte care nu era pe placul meu, a fost chiar o carte drăguță, amuzantă, delicioasă, am savurat-o de la prima pagină până la ultima pagină, însă, din păcate, nu e genul meu de lectură. Da, a avut chestii sublime, a avut povești dincolo de poveste, dar nu m-a dat pe spate: doar m-a amuzant, mi-a dat gânduri de o clipă și m-a readus puțin cu picioarele pe pământ, că prea pluteam prin nori; dau cinci steluțe acelor cărți care mă fac să vibrez, să tresar de emoție, care-mi transmit sentimente. Dar această carte este, oricum, una care chiar merită încercată; și dacă n-o să vă placă, ceea ce e imposibil... ei bine, nici nu se pune vreo opțiune. Clar o să vă placă!

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

„Monstrul”, de Walter Dean Myers- Recenzie


 
Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 280
Traducere din limba engleză: Ioana Filat
Anul apariției: 2017 

Monstrul – așa îl numește procurorul pe Steve Harmon, un adolescent în vârstă de 16 ani, acuzat că a fost complice la un jaf într-o drogherie, soldat cu omor deosebit de grav. Dar oare a fost Steve cu adevărat cel care le-a dat cale liberă făptașilor sau pur și simplu s-a aflat în locul nepotrivit la momentul nepotrivit? În timp ce așteaptă în sala de judecată, Steve, care visează să ajungă regizor, imaginează evenimentele sub forma unui scenariu de film, presărat cu însemnări de jurnal. Astfel, cititorul devine atât jurat, cât și martor în procesul care va decide soarta adolescentului. Romanul inovator al lui Walter Dean Myers arată cum o singură decizie ne poate schimba viața pentru totdeauna.

Mi-a plăcut, mi-a plăcut acest roman la nebunie, drept care l-am citit într-o singură zi, în doar câteva ore. Recunosc, am avut așteptări și mi-au fost întrecute, chiar dacă în ultimul timp nu prea am mai citit cărți polițiste, pentru că nu mă mai dau în vânt după acest gen. Dar, pentru mine, Monstrul lui Walter Dean Myers nu a fost doar un roman polițist, ci un puternic roman psihologic, cu personaje bine individualizate, pline de moravuri, care, încetul cu încetul, scoateau la iveală ceea ce aveau mai adânc ascuns în tenebrele propriului lor suflet. Am citit această carte pe bancă în parc, așteptând pe cineva, am citit între stațiile autobuzului, ba chiar și mergând, am citit. Pentru că pur și simplu nu puteam s-o las, eram nerăbdător să văd ce se mai întâmplă, să aflu motivele, să aflu de ce, cum, când, unde, cum de. Monstrul este un roman plin de întrebări, compus în mare parte din multe umbre - astfel că, la un moment dat, ajungi să cauți răspunsuri, neștiind că, de fapt, acestea atrag cu după ele mai multe întrebări. 

Monstrul, așa cum se cade unui roman bun, are niște personaje pur și simplu geniale. Geniale prin puterea lor, prin modul în care Walter Dean Myers le-a creat: bine individualizate, rotunde, alcătuite din lumini și umbre; sufletele acestora, vieților lor, toate par a fi concrete, ca și cum aceste personaje ar trăi în paginile cărții, ar participa, zău de nu, la un adevărat proces în a afla cine e vinovatul. Avem parte de personaje care au moravuri, de personaje care, deși încearcă să ia calea cea dreaptă & bună, circumstanțele nu le fac posibil acest lucru. Myers, prin personajele sale, reiterează anumite moravuri ale propriei noastre societăți: goana după bani, voracitatea, lăcomia, sau, pur și simplu, teama, dorința de libertate și de individualitate. O poveste puternică, intensă, despre sistemul juridic, despre deciziile pripite, felul în care ne percepem pe noi înșine, relațiile dintre părinți și copii, precum și despre sistemul penitenciar. Pentru că, în timp ce este închis, Monstrul ține un jurnal în care descrie ceea ce simte, atât fizic, cât și psihic, de-a lungul întregului proces. Resentimente, tristețe față de familie, sentimentul dezamăgirii, teama că și-ar putea petrece întreaga viață după gratii, de la o vârstă atât de fragedă. Toate acestea pun stăpânire pe Steve și, încetul cu încetul, îl fac să creadă că toată realitatea care-l înconjoară nu este altceva decât un coșmar din care, când va veni dimineața, se va trezi și totul va redeveni frumos. Într-adevăr, are dreptate, totul este un coșmar, dar unul izbitor de veridic.

Mi-a plăcut mult ce-a afirmat Walter Dean Myers la un moment dat: „Într-un fel, întotdeauna mă întorc la perioadele cele mai turbulente din viața mea. Scriu cărți pentru băiatul frământat care am fost cândva și care încă trăiește undeva în mine. Asta e ceea ce fac.” Așadar, prin scris, Myers găsește un fel de alinare, de echilibru, un fel de „exorcizare”, dacă nu e prea deplasat spus. Găsește acea liniște viscerală spre care, zic eu, cu toții tindem. Și-și integrează viața, evident, într-o manieră fictivă și literară, împărtășind cu noi ceea ce are el mai de preț: povești de viață, povești cu viață și cu suflet. Și, după părerea mea, asta contează extrem de mult la un scriitor. Referitor la stilul de a scris al lui Walter Dean Myers, vă pot spune că autorul are un stil de a povesti care pur și simplu te-aproprie de poveste: pe mine nu m-a plictisit în niciun moment (așa cum, de obicei, tind majoritatea romanelor polițiste pe care le citesc să o facă), pentru că am avut parte de suspans, am avut parte de încordare maximă, dar și de momente emoționante, fericite & triste, pline de bucurie și lacrimi. Da, am avut parte și de profunzime, și de psihologie, și de acțiune, și de dramă. Cu un singur cuvânt, am avut parte de tot ce era nevoie pentru a fi citit un roman chiar bun, pe care-l recomand cu drag tuturor! 

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

„Teama de zbor”, de Erica Jong- Recenzie


 
Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 384
Traducere din limba engleză: Monica Vlad
Anul apariției: 2016

În 1973, Erica Jong a revoluționat felul în care ne raportam la dragoste, căsnicie și sex. Bestsellerul său mondial Teama de zbor a deschis drumul pentru nenumărate scriitoare, de la Jennifer Weiner la Lena Dunham. Acum Erica Jong ne uimește iarăși, oferindu-ne o perspectivă nouă și convingătoare asupra unei etape dificile din viața unei femei. Scrisă cu un umor subtil, înțelepciune și cuprinzând observații pertinente – toate acestea regăsindu-se și în poezia, ficțiunea și eseurile Ericăi Jong – Teama de moarte e o poveste pentru toți cei care au cunoscut dragostea adevărată și au fost transformați de ea. În cei 43 de ani de la apariția romanului Teama de zbor, Erica Jong a publicat peste 25 de cărți, traduse în 43 de limbi, cuprinzând nouă opere de ficțiune (bestsellerul New York Times Fear of Fifty: A Midlife Memoir fiind una dintre ele), precum și câteva de non-ficțiune, foarte apreciate, printre care: What Do Women Want, Seducing the Demon: Writing for My Life, o antologie despre sex numită Sugar in My Bowl: Real Women Write About Real Sex, editată de ea însăși, și, în 2012, un Kindle Single, A Letter to the President, care analizează cu îndrăzneală problemele cu care se confruntă astăzi femeile din Statele Unite ale Americii. De asemenea, Erica Jong este autoarea a șapte volume de poezie premiate. Cel mai recent, Love Comes First, a apărut în 2009. Erica Jong a câștigat numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și ficțiune. Printre acestea se numără Premiul Fernanda Pivano și Premiul Sigmund Freud în Italia, Premiul Deauville în Franța și Premiul Națiunilor Unite pentru excelență în literatură. La Editura Trei, de aceeași autoare a apărut Teama de moarte.

În Isadora Wing, alter-ego-ul său ficțional, Erica Jong a întruchipat fiecare femeie – dar nu așacum apărea ea în viața publică din anii ’70, ci așa cum o definește imaginația feminină. Nu problema sexualității în sine a făcut-o pe Erica Jong una dintre vocile literare de referință din întreaga lume, ci faptul că a ironizat cu subtilitate stereotipiile, ajungând să vorbească fățiș și necosmetizat – dar fără să dea dovadă nici de voyeurism, nici de puritanism – despre intimitatea cea mai profundă. A devenit astfel una dintre promotoarele revoluției sexuale și un icon pentru milioane de femei, câștigând totodată admirația unor nume importante din literatură, cum ar fi John Updike, Henry Miller, Anthony Burgess sau Jennifer Weiner.

Mie îmi place tare, tare mult cum scrie Erica Jong. Recunosc, sau, de fapt, aș putea spune că această carte, pe alocuri, ar putea părea deranjantă pentru anumite persoane. Dar, de altfel, această carte este adresată efectiv oricui, pentru că dincolo de toate, dincolo de anumite întâmplări care provoacă dezinteresul cititorului, se află viața, viața în starea ei pură, autentică, în starea ei cea mai primitivă și instinctuală. Dacă în cealaltă carte, Teama de moarte, autoarea Erica Jong trata problematica timpului care trece și, nepăsător & egal, ne măsoară viețile și ne aproprie de acel moment implacabil, în această carte, Teama de zbor, putem întâlni într-o măsură aceeași temă, dar tratată altfel: aici sentimentul live to the fullest se face des întâlnit, iar dictonul călăuzitor al Isadorei Wing, personajul principal, ar putea fi „trăiește ficare clipă ca și cum ar fi ultima”. Și Erica Jong a reușit să scrie o carte delicioasă, presărată cu multe scene frumoase, profunde și pline de viață.

Nu știu, am să vă vorbesc la general despre această autoare: chiar am avut așteptări mari de la cele două cărți ale ei și, sincer, mi-au fost întrecute toate așteptările cu brio. Pentru că mi-am dat seama că Erica Jong este acel fel de om de la care ai ce învăța, care-ți povestește propria-i viață având certitudinea că, de fapt, din toate acele povești cu siguranță ai să înveți multe, multe lucruri. Se poate vedea experiența de viață prin ceea ce scrie, se pot vedea inteligența și studiul și durerea și emoția și sentimentele și toate trăirile care te fac să arzi în răscolirile pe care ți le oferă cărțile ei. Păstrând un permanent puseu al refulării interioare, viscerale, Erica Jong redă viața exact așa cum este ea: frumoasă, urâtă, crudă, binecuvântată, de neprețuit, dar, dincolo de acestea, nedreaptă și finită. Poate omul tinde să fie infinit, dar, în limitarea sa, tocmai de aici îi vine propria dramă: incapacitatea de a atinge imposibilul, dar permanenta încercare de a o face.

Nu știu ce-aș mai putea spune despre Teama de zbor. Mi-e teamă, haha, să nu stric magia cărții, pentru că știți prea bine că mie, când fac o recenzie, și, mai ales, când îmi place o carte, nu prea vorbesc despre ea decât sumar. Această carte este una care trebuie trăiă, recitită, lăsată la păstrare, în suflet. Pentru mine a avut cam totul pentru a fi o carte perfectă, pentru că mi-a oferit câte puțin (sau mai mult) din fiecare. Am spus-o și-n recenzia celeilalte cărți, dar pot relua și aici: Teama de zbor este o carte actuală, este o carte inspirată, documentată din viața autoarei - iar pentru mine, vă pot spune cu sinceritate, a fost una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Nu știu dacă Erica Jong are și o pregătire psihologică în spate, dar știe cum să trateze anumite aspecte, știe cum să le integreze în propria-i viață, redându-le într-un mod stilistic viabil cu laurii pe care i-a cules din urma literaturii. Stilul autoarei este unul care convinge cititorul, este un stil cald care te-aproprie de ceea ce citești: nu plictisitor, nu cu înflorituri stilistice, ci totul sincer, sincer și atât de simplu. 

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

joi, 24 august 2017

„Teama de moarte”, de Erica Jong- Recenzie



Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 250
Anul apariției: 2016
Traducere din limba engleză (și note): Bogdan Perdivară 

În 1973, Erica Jong a revoluționat felul în care ne raportam la dragoste, căsnicie și sex. Bestsellerul său mondial Teama de zbor a deschis drumul pentru nenumărate scriitoare, de la Jennifer Weiner la Lena Dunham. Acum Erica Jong ne uimește iarăși, oferindu-ne o perspectivă nouă și convingătoare asupra unei etape dificile din viața unei femei. Scrisă cu un umor subtil, înțelepciune și cuprinzând observații pertinente – toate acestea regăsindu-se și în poezia, ficțiunea și eseurile Ericăi Jong – Teama de moarte e o poveste pentru toți cei care au cunoscut dragostea adevărată și au fost transformați de ea. În cei 43 de ani de la apariția romanului Teama de zbor, Erica Jong a publicat peste 25 de cărți, traduse în 43 de limbi, cuprinzând nouă opere de ficțiune (bestsellerul New York Times Fear of Fifty: A Midlife Memoir fiind una dintre ele), precum și câteva de non-ficțiune, foarte apreciate, printre care: What Do Women Want, Seducing the Demon: Writing for My Life, o antologie despre sex numită Sugar in My Bowl: Real Women Write About Real Sex, editată de ea însăși, și, în 2012, un Kindle Single, A Letter to the President, care analizează cu îndrăzneală problemele cu care se confruntă astăzi femeile din Statele Unite ale Americii. De asemenea, Erica Jong este autoarea a șapte volume de poezie premiate. Cel mai recent, Love Comes First, a apărut în 2009. Erica Jong a câștigat numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și ficțiune. Printre acestea se numără Premiul Fernanda Pivano și Premiul Sigmund Freud în Italia, Premiul Deauville în Franța și Premiul Națiunilor Unite pentru excelență în literatură. La Editura Trei, de aceeași autoare a apărut Teama de zbor.

În vreme ce amurgul vieții se profilează amenințător la orizont, Vanessa Wonderman își privește neputincioasă părinții îmbătrânind, o însoțește la controale pe fiica ei însărcinată și îl veghează pe soțul ei Asher, cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, aflat pe patul de spital.Anii ei de glorie, când era o actriță de succes, au rămas în urmă și Vanessa descoperă că începuturile sunt ușoare, dar că sfârșiturile pot fi dureroase.Ar fi oare posibil ca fanteziile sale, menite să-i ofere elixirul tinereții, să fie împlinite cu ajutorul site-ului faraoprelisti.com?

Ce știam despre această carte înainte să încep să o citesc? Nimic, efectiv nimic - bine, doar titlul și faptul că-mi plăcea coperta enorm de mult. Și-am zis, încă de când am văzut-o pe rafturile din Librarium, că trebuie s-o citesc numaidecât. Ei bine, am tot amânat, pentru că eu sunt genul de cititor care, atunci când merge într-o librărie, își ia orice altă carte decât cea pe care avea în plan să și-o cumpere. Și s-a ivit ocazia să am cele două cărți ale Ericăi Jong, două cărți care mi-au plăcut enorm de mult și care, pentru mine, au adus liniște, sensibilitate, regăsire și puritate. Nu știu cum aș putea vorbi despre cărțile acestei autoare fără să simt niște emoții în piept. E ciudat ce simt chiar și acum când încerc să fac recenzia, la mult timp după ce am citit cartea - pentru că nu prea am avut perioade libere în ultima lună, să mă ocup de blog exact așa cum trebuie, dar simt că nu pot vorbi despre această carte la modul propriu, pentru că pur și simplu încă o simt arzând undeva, acolo, adânc în sufletul meu. Să vă spun de ce.

Poate, sincer, nu a fost la măsura așteptărilor mele. Nu știu, eu, după titlu, mă așteptam să citesc o dramă, ceva dureros, nu știu, ceva care să mă facă să lăcrimez. Dar nu, să spun așa, nu a fost o carte de acest gen, ci a fost mai mult decât atât. Zic că nu a fost o carte la măsura așteptărilor mele pentru că, bineînțeles, mi le-a întrecut. Teama de moarte este o carte a durerii, este o luptă împotriva timpului nemilos, crunt, nepăsător, care, cu egalitate, ne măsoară viețile și ne ține pe traiectoria sfârșitului. Este despre omul care trece prin viață și acumulează amintiri, cunoaște oameni, iubește, simte, trăiește, plânge, râde, urăște, este încercat de tot felul de lucruri posibile și imposibile - dar, dincolo de toate acestea, el are certitudinea morții implacabile. Este un resentiment al conservării, o grijă a propriului timp; omul trebuie să trăiască fiecare zi ca și cum ar fi ultima, și să învețe să se bucure ca și cum, deopotrivă, ar trăi veșnic. Autoarea nu se resemnează având gândul morții, dar, în Teama de moarte, eu am regăsit mai mult o teamă de îmbătrânire, de lucruri care, odată cu timpul, din normale devin anormale, din obiceiuri devin mofturi. Am găsit multe pasaje care mi-au transmis această stare, această refulare a autoarei. Și poate-mi voi da seama, la vârsta potrivită, de unde atâta mâhnire. Momentan mă bucur că sunt tânăr, deși mulți dintre noi râvnesc la liniștea pletelor albe. Teama de moarte este o carte care trebuie citită de către toată lumea, nu doar în a înțelege cât mai bine imensitatea timpului și, de altfel, importanța lui, ci pentru a înțelege firea omenirii, dorința noastră de a rămâne tineri, puternici, frumoși și cu pielea întinsă - și de unde această dorință primitivă, mereu eternă și prezentă

Teama de moarte este o carte actuală, este o carte inspirată, documentată din viața autoarei - iar pentru mine, vă pot spune cu sinceritate, a fost una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Nu știu dacă Erica Jong are și o pregătire psihologică în spate, dar știe cum să trateze anumite aspecte, știe cum să le integreze în propria-i viață, redându-le într-un mod stilistic viabil cu laurii pe care i-a cules din urma literaturii. Stilul autoarei este unul care convinge cititorul, este un stil cald care te-aproprie de ceea ce citești: nu plictisitor, nu cu înflorituri stilistice, ci totul sincer, sincer și atât de simplu, exact cum trebuie să fie o carte despre teama de moarte. Și, Doamne, cât de frumoasă și sensibilă este această carte!

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

sâmbătă, 19 august 2017

„Zăpada mieilor”, de Jenny Hubbard- Recenzie



Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 240
Anul apariției: 2017
Traducere din limba engleză: Ionela Chirilă

Jenny Hubbard a predat engleza la liceu și colegiu timp de șaptesprezece ani, iar acum lucrează la biblioteca publică din Slisbury, Carolina de Nord. Conduce și compania de teatru St. Thomas Players și, din când în când, practică actoria. Într-o zi obișnuită, o găsiți pe Jenny la biroul ei sau stând pe verandă împreună cu soțul ei, profesor de matematică la liceu, și Oliver, câinele lor salvator. Emily Dickinson, cu poemele ei speciale, este una dintre scriitoarele care o inspiră. Prima carte a lui Jenny Hubbard, Paper Covers Rock, a fost finalistă la Morris Award în 2012. În prezent, Jenny lucrează la cel de-al treilea roman al său. 

Paul Wagoner, elev în ultimul an de liceu, intră în școală cu o armă furată, își amenință iubita, pe Emily Beam, apoi își ia viața. Emily, furioasă și copleșită de vină, este trimisă la școala cu internat Amherst, unde două colege ciudate și spiritul lui Emily Dickinson îi sar în ajutor. Dar Emily trebuie să găsească în ea însăși forța de a-și vindeca sufletul rănit, de a afla binele din spatele răului, speranța din spatele disperării și promisiunea primăverii, odată cu ultima zăpadă.

Ce mi-a plăcut mult la această carte? Am să-ncep prin a spune: coperta. Ce-i drept, dragi cititori, nu am avut așteptări prea mari, nu am zis că „o să-mi placă enorm această carte”, iar apoi m-am pus pe citit. Nu, dimpotrivă, am intrat în universul cărții având în minte doar coperta care, după părerea mea, este foarte inspirată și relevă, într-o măsură, ideea cărții. Dar am știut de la început că o să am de-a face cu o carte, să spun așa, light, adică, na, dintr-aia pe care o citim doar de dragul de a citi, care nu e nici prost scrisă, nici rău dezvoltată, dar care nici nu te dă peste cap. Și chiar așa a fost. Vă spun de la început, nu am citit o carte genială, superbă, dar nici o carte care să mă plictisească și care să mă facă, la sfârșitul lecturii, să-mi pară rău că mi-am pierdut timpul cu ea. Nu. Zăpada mieilor, după părerea mea, are cititorii ei avizați. Eu, sincer, nu sunt unul dintre ei, dar mi-a plăcut enorm, enorm de mult să descopăr emoționanta & trista poveste a lui Emily, zbuciumul ei interior, rupt de întrebări și incertitudini. Da, de altfel, cred că Emily Beam este un personaj extrem de puternic, în sufletul căruia nu doar că ajungi cu greu, dar și când ajungi, este imposibil să mai ieși. Și nu-ți mai rămâne decât să trăiești cu personajul său, cu emoțiile, cu trăirile sale, cu nefirescul caracterului său până la sfârșitul romanului.

De ce? Pentru că Emily dorește să se regăsească după o tragedie care i-a marcat viața? De altfel, eu cred că această carte este „ca o terapie”, este ca o hartă spre un „altcineva”, spre cea care a fost cândva, înainte ca Paul să se sinucidă - vorbesc, aici, de regăsirea pe care Emily o urmărește. Romanul conturează experiența vindecării în urma unei tragedii marcante, care, după cum vă puteți da seama, nu este una tocmai ușoară. Emily este un spirit taciturn, meditativ, ea nu este ca ceilalți, chiar dacă, aparent, se comportă ca un adolescent normal, care se închide în sine, se retrage sub propria-i carapace în care doar ea are acces. Dar este un personaj puternic, complex, alcătuit din lumini și umbre, și sunt sigur că Jenny Hubbard a pus mult și din propriul ei caracter în Emily, cu bune și mai puțin bune. Știți prea bine că nu-mi place să vorbesc despre ce se întâmplă în roman, pentru că pur și simplu nu are rost. Vreau să-mi spun părerea despre emoțiile pe care mi le-a transmis cartea Zăpada mieilor, despre trăirile care m-au încercat și atitudinile pe care, de-a lungul lecturii, le-am adoptat. Vă pot spune, în prima parte, că am avut un resentiment de tristețe, de nostalgie, citind-o. Nu știu dacă o fi datorită (sau din cauza) poeziilor pe care Emily, la fiecare sfârșit de capitol, le insera, în care-și surprindea toate „complexitățile”, durerile, vocile interioare, sau doar atmosfera cărții, cu adolescenta care abia știe ce înseamnă viața, dar a trecut prin acel crunt incident cu prietenul ei. Și totuși m-am gândit dacă această carte este chiar una despre adolescenți, însă mi-am dat seama că este adresată oricui: în cele din urmă, despre viață este vorba, despre puterea & tăria de a trece peste anumite incidente din viața noastră, este despre a lăsa trecutul în urmă și despre a urmări viitorul, trăind prezenta clipă. Abia atunci vom putea trage cortina amintirilor peste acele întâmplări din viața noastră care nu au fost tocmai cele mai frumoase.

Am apreciat enorm la Jenny Hubbard faptul că îmbină proza și poezia într-un mod atât de armonios, rezultând o efervescență stilistică aparte. Ce-i drept, autoarea nu plictisește prin stilul ei, ok, poate în anumite locuri, dar vă pot spune că fiecare replică are rolul ei în Zăpada mieilor, și anumite întâmplări are, aparent, sunt banale, în sufletul lui Emily cresc înzecit în intensitate, toate emoțiile find potențate la maximum și trăite nefiresc. Emily este un personaj sensibil, este un personaj firav, fragil, dar care poartă măști pentru a nu deveni naiv în ochii celorlalți - într-o lume rea, întotdeauna trebuie să te conformezi și să știi cum să lupți. Iar Emily, dragul nostru personaj, intră în carte cu această lecție deja învățată (deși, ca orice om, la un moment dat clachează).

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

vineri, 18 august 2017

Bunătățuri de la bunicel.ro!


Salutare,

cred că acum, după ce m-am întors de la mare, e momentul cel mai oportun să-mi fac, din punct de vedere „culinar”, mofturile. Și știu prea bine cu ce să încep! Acum ceva timp am găsit, căutând produse cât mai naturale, pentru că în ziua de astăzi cam orice ba conține nu știu ce, ba are prea mult din x și prea puțin din y, și tot așa.

Și știți ce-am descoperit? I-am descoperit pe cel de la bunicel.ro, și nu am descoperit doar un site serios, de unde pot cumpăra orice dulcețuri și gemuri, de tot soiul, făcute cu grijă și, știm cu toții cu ce, anume cu dragoste și seriozitate în calitate. De ce spun asta? Pentru că am gustat cam din toate, și vă pot spune că sunt printre cele mai gustoase dulcețuri, și nu doar gustul primează, ci și faptul că cei de la bunicel.ro nu folosesc aditivi sintetici, conservanți și gelifianți, iar gemurile sunt preparate manual, în mod tradițional. Vreți să aflați mai multe despre minunații oameni de la bunicel.ro? Ei bine, vă invit pe pagina lor, nu doar să-i cunoașteți, dar și să alegeți dintr-o variată și colorată gamă de produse.


Nu știu ce să vă spun, dulceața merge foarte bine în toate combinațiile posibile și imposibile (recunosc, am mâncat-o cu clătite, dar merge și așa, goală, direct din borcănel, cu lingurița). Mama a folosit-o pe cea de prune, struguri și anason pentru prăjiturele, iar gustul și savoarea a fost incomparabilă. Domle, ce-i drept, se vede și se poate face diferența între un produs din supermarket și unul natural. Cel din urmează primează fără comentarii și comparații.


Prin bunăvoința lor, cei de la bunicel.ro mi-au trimis câte un borcănel din aproape fiecare preparat. Pe site-ul lor găsiți următoarele:
  • dulceață de lapte cu ciocolată neagră (vă spun, cu mâna pe inimă, că atunci când este rece are un gust divin și răcoritor)- dulceața de lapte cu ciocolată neagră este o dulceață artizanală ce conține ingrediente naturale locale. Este produsă într-un spațiu avizat sanitar (Costești, Județul Argeș). Gusturile de caramel, lapte și ciocolată se potrivesc peeeeerfect!
  • gem de prune, struguri și anason stelat (un trio care atentează la papilele gustative ale fiecărui iubitor de dulcețuri).
  • dulceață de nuci verzi - recunosc, mereu mi-a plăcut dulceața de nuci verzi, nu doar pentru gust, ci și pentru numeroasele beneficii pe care consumul său îl aduce.
  • dulceață de căpșuni, zmeură și ghimbir - o combinație care nu m-am gândit că, într-adevăr, o să meargă atât de bine, dar are un gust interesant și super bun.
  • dulceață de piersici, corcodușe și cardamom - un gust care, într-adevăr, duce a vară.
  • dulceață de ardei iute - ei, bine, pe aceasta chiar nu am încercat-o (însă nici mult nu mai am), dar am înțeles că este foarte, foarte bună.
 Și știți ce mai apreciez la cei de la bunicel.ro? Grija pentru cumpărător și atenția față de el. Toate borcănelele au înscrise, pe spate, valorile nutrivite, valoarea energetică, tabelul cu conținutul de glucide, proteine șamd, astfel încât cumpărătorul să aibă la cunoștință tot ce ține de produsul pe care îl comandă. Toată stima!

Le mulțumesc tare mult celor de la bunicel.ro, cu siguranță pot fi siguri că și-au câștigat, de-acum înainte, un cumpărător fidel și un fan al dulcețurilor și gemurilor lor! Numai bine și spor în toate, dragi cititori!

duminică, 13 august 2017

„Supraviețuitoarea”, de Alexandra Oliva- Recenzie


 
Editura: Litera
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 338
Anul apariției: 2017
Colecția: Buzz Books
Traducere din limba engleză: Graal Soft/ Manuela Bulat

Și-a dorit o aventură. Dar nu și-a imaginat că va ajunge atât de departe. Totul începe cu un reality-show. Doisprezece concurenți sunt trimiși în pădure pentru a fi supuși unor provocări extrem de dure. În răstimp, lumea e devastată de o catastrofă, despre care, izolați de societate, concurenții nu știu nimic. Când dă întâmplător peste anumite indicii, tânăra Zoo, una dintre participante, își imaginează că totul face parte din joc. Singură și dezorientată, ea refuză totuși să se dea bătută. Pătrunzând tot mai adânc într-un teritoriu necunoscut, Zoo își testează toate abilitățile de supraviețuire. Dar, pe măsură ce puterile îi scad, ea începe să înțeleagă că lumea reală s-a schimbat în mod neașteptat și că viața ei depinde acum de capacitatea de a dezlega această enigmă. Sofisticat și provocator, Supraviețuitoarea pune în discuție rolul jucat de mass-media în mecanismul prin care despărțim realitatea de închipuire: cât de pripit emitem judecăți de valoare și cât de ușor ne lăsăm manipulați. 

Un roman care mi-a întrecut toate așteptările, deși mă așteptam să fie acel gen de carte pe care o citești, te antrenează în acțiune, urmărești personajele, dezvoltarea (și/sau regresul) lor, apoi aștepți suspansul ăla care-ți place super mult - și, de fapt, cam atât. Dar nu, dimpotrivă, Alexandra Oliva nu mi-a oferit doar atât. Am găsit un roman foarte bine scris, în care profundul situațiilor, al gândurilor, emoțiile personajelor, s-au întrepătruns armonios cu acțiune foarte bine conturată și curat scrisă, plasată într-un cadru care, bineînțeles, aduce cu sine mult suspans, teroare, frică, într-un joc al sorții care, simbolic, este numit „În întuneric”. Deși scenariul ar putea părea basic, mie, unul, aducându-mi aminte de acea emisiune, Survivor, cu Jeff Probst (drept care, în paralel cu cititul cărții, m-am apucat iarăși de el, începând cu sezonul I - și deja sunt cu aproximativ două episoade peste jumătatea sezonului), personajele fac din carte un adevărat deliciu: nu ai cum să nu-ți alegi un personaj favorit, fie el bun, fie el rău, slab sau puternic. Toate personajele te surprind la un moment dat, fie prin gândirea lor, fie prin modul în care, în situații limită, critice, acționează, dominate de instinctul conservării. Da, pentru că fiecare vrea să câștige, fiecare ține la viața și la onoarea sa. Dar când anumite lucruri sunt inevitabile, oare ce ne mai rămâne de făcut? 

Nu vreau să fac o recenzie prin care să dau spoilere, să spun de înainte ce urmează să se întâmple și chestii de acest gen, pentru că nu-mi place să fac acest lucru: aș strica tot misterul, nu-i așa? Vă pot spune că personajul principal, Zoo, este într-adevăr o supraviețuitoare, un adevărat caracter puternic, care dovedește o stăpânire de sine inumană, un spirit justițiar acut și șlefuit. Cred că, într-adevăr, Alexandra Oliva a reușit să construiască o figură deosebită în această carte, nu știu de unde s-a inspirat, cum a reușit, dar modul în care Zoo a reușit să depășească anumite situații limită, înfruntându-și fricile și mușcând din întunericul dens, răzbind foametea și setea, o face o adevărată eroină demnă de toate meritele. Și, drept vă spun, n-are cum să nu vă placă de Zoo. Și de mulți alți concurenți, pe bune!

Mare parte reiterează și conturează psihicul uman sub acțiunea stresului, modul de a acționa în situații limită, de dead-end, uneori irațional și fără a ne gândi la consecințe, dominați de instinctul conservării, de apărare. Fiecare pentru sine pare a fi dictonul acestui roman, prin care sunt călăuzite personajele, dar asta nu înseamnă că nu avem de-a face cu alianțe, cu preferințe și prietenii. Apoi, pe de altă parte, dincolo de natura sălbatică și neprimitoare, în care moartea pare a fi ceva de o clipă, întregul show al morții este difuzat persoanelor dornice să-l urmărească, care se hrănesc, parcă, cu violență, cu dorința de a avea un câștigător, indiferent de prețurile ce trebuie plătite pentru a se ajunge la un singur supraviețuitor. Adrenalină, teamă și frică, stres, toate acestea sunt adunate la un loc și fac din romanul Alexandrei Oliva un debut convingător, care promite multe.

Mi-a plăcut mult stilul autoarei care nu mi-a oferit doar un thriller bun, de suspans și plin de mister, ci și un roman psihologic la fel de bine consolidat, în care grija pentru propriile-i personaje este una prioritară. Fiecare personaj conturează un anumit tip de om, chiar după toponimie îți poți da seama, iar fiecare are, în el, focul dorinței care, de-a lungul cărții, arde la fel de mocnit, indiferent de circumstanțele în care acesta se află. Alexandra Oliva nu este un scriitor plastic, al metaforei, al efervescenței stilistice. Dar are ea ceva aparte, ceva el ei, ce nu am mai găsit, deopotrivă, la alți scriitori. Iar asta mi-a plăcut tare, tare mult - și-abia aștept să mai citesc ceva de la ea.  

Vreau să mulțumesc enorm celor de la Editura Litera pentru cartea de față, Supraviețuitoarea, o puteți achiziționa de pe site-ul lor, unde găsiți o mulțime de cărți frumoase, în colecții diferite, pentru toate gusturile. S-aveți parte de lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori, și bine v-am regăsit!
 

vineri, 11 august 2017

„cele mai mici proze”, de Doina Ioanid- Recenzie



Editura: Nemira
Rating: 5 din 5 steluțe
Colecția: Vorpal
Număr de pagini: 88
Anul apariției: 2017

Pe Doina Ioanid am cunoscut-o în persoană, la Iași, când a avut lansarea volumului de față la Librăria Humanitas, din Piața Unirii, autoarea fiind venită la Iași în cadrul rezidențelor FILIT. Vă pot spune că este un om cald, surescitat de emoții și de bucuria de a-și întâlni cititorii. Cel puțin, așa am văzut-o eu. Nu-i place să vorbească despre ce a scris (Doina Ioanid având, de fapt, un palmares excepțional în spate), dar îi place să citească, cu sentiment și trăire, propriile sale gânduri așternute pe hârtie.

Eu am citit cele mai mici proze într-o singură oră, pentru că este acel gen de carte pe care-o citești și pe care o trăiești, fără a-ți antrena mea prea mult atenția. cele mai mici proze, de fapt, poezii epice de mărimi aproape infime (unele sunt de câteva cuvinte), sumează o efervescență stilistică aparte: metafore, epitete, comparații, hiperbole chiar, o țară inventată, Papucia, care pare a fi o istorie a femeii, femei de toate felurile, casnice, necăjite, ascunse, femei în rochii și fuste și papuci, mulți papuci. Pentru mine, Doina Ioanid a însemnat o relaxare, o scriere parcă unsă cu cataif însiropat, în care cele mai mici locuri devin un loc al păcii, iar o cabină telefonică, aparent banală, este culcușul a doi îndrăgostiți care își împart visurile & visele.

„Plouă. Stăm amândoi într-o cabină telefonică. E din cea veche, dintre cele puține câte au mai rămas.”

Autoarea metabolizează realitatea, o închide în niște cuvinte - ea face din orice, din scaune, din broderii, din pahare, un loc al emoției și al sentimentelor. N-am putut să nu mă gândesc la Nora Iuga, una dintre poetele mele preferate, și la stilul ei inconfundabil de a scrie. Ei, bine, dacă la Nora Iuga mai găsești și zeflemea & aciditate, cu un stil incisiv, Doina Ioanid aș spune că este la polul opus, ea mizând pe o latură romantică, emoțională, sufletească. Spre exemplu: (...) Sare și piper, drumul pașilor tăi pe podeaua albă. O paletă a culorilor, a formelor și dimensiunilor, iar Doina Ioanid plasează totul în realitatea cititorului care, după cum ea spune, în a opta zi, ar putea interpreta cartea exact așa cum el își dorește. De asemenea, am observat în carte o simetrie aparte, o simetrie care mie, unul, mi-a oferit o stare de confort și de relaxare - exact ce căutam într-o perioadă atât încinsă ca aceasta. 

„Lemn dulce. Odată, un bărbat m-a pus sub limbă ca pe un lemn dulce.”

Se observă în carte și un joc al cuvintelor, al locurilor și al chipurilor care se caută și se caută și spre caută. Emoțiile sunt surprinse cu o evidentă trăire, imaginile frumoase sunt presărate la fiecare pagină (dacă ar fi fost să folosesc stickere dintr-alea colorate, cred că aș fi lipit unul câte unul pe toate cele aproape nouăzeci de pagini ale cărții). Dar emoția, viața, un reflex al amintirilor, asta este ceea ce primează și, de altfel, contează în proza mică a Doinei Ioanid. Așa bine-mi pare că am putut lua parte la lansare, nu aveți idee ce mult mi-a potențat emoțiile pe care le-am avut atunci când am citit cartea.

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!
 

joi, 10 august 2017

„Parada de Paște”, de Richard Yates- Recenzie


 
Editura: Litera
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 240
Traducere din limba engleză: Irina Negrea
Anul apariției: 2016

Încă de mici, Sarah şi Emily Grimes se deosebesc foarte mult între ele. Emily o admiră pe sora ei mai mare, mai înţeleaptă şi mai statornică, şi îi invidiază relaţia cu tatăl lor absent, iar, mai târziu, căsătoria aparent perfectă. Calea pe care Emily o alege în viaţă este mai puţin sigură şi convenţională, iar aventurile ei amoroase nu o satisfac cu adevărat. Deşi legătura dintre cele două surori rezistă de-a lungul timpului, treptat, distanţa dintre ele creşte, până când un eveniment tragic le aduce pentru ultima dată împreună, într-o încercare de apropiere.

N-am crezut c-o să trec vreodată prin perioada aia de, cum se numește, reading-slump, habar n-am, pe scurt, atunci când nu poți să citești nimic, deși ai în plan o groază de cărți. Și te-apuci de una, te lungești cu ea, apoi îți dai seama că n-ai înțeles nimic din ea și-o lași baltă. Ei, bine, așa s-a întâmplat și cu cartea de față, Parada de Paște. Am început-o în tren spre mare, acum vreo două săptămâni, dar n-am citit decât vreo treizeci de pagini în zece zile. N-am putut, pur și simplu, să mă concentrez, să înțeleg povestea câtuși de puțin. Ieri, în drum spre Iași, m-am apucat de ea și vreau să vă spun că am citit-o pe distanța Iași-Brașov fără să mă opresc. Pur și simplu am fost acaparat de scriitura lui Yates, de modul lui de a crea, de a distruge, de a așterne pe hârtie viață, da, viață simplă, curată și adevărată, adevărata viață a lumii. Pentru că, drept să vă spun, această carte nu e despre ceva anume, nu uimește prin compoziție, prin poveste, ci prin viață, uimește prin veridicul situațiilor și prin simplitatea atât de clară și atât de frumoasă, atât de dureroasă și, Doamne, cât de frumos a fost acest roman, cât de mult mi-au plăcut personajele și cât am ars alături de ele, de trăirile și alegerile lor, potrivite firii fiecăruia dintre ele. Pentru că totuși, dincolo de pagini, de litere, dincolo de toate acestea, viața este inspirația autorului, viața pură, cu bune și rele, cu zâmbete și lacrimi, cu fericiri și tristețe. Cu lumini și umbre.

Și după ce-am terminat cartea, m-am întrebat, ok, acum, despre ce să scriu în recenzie? La o adică, despre ce a fost această carte, când, citind-o, am avut impresia că citesc ceva despre nimic...? Ei, bine, vă spun: am citit o carte despre tot ce înseamnă această viață. De fapt, o carte despre familie, să spun așa, iar începutul romanului pot să spun că sumează întreaga atitudine a romanului lui Richard Yates, Parada de Paște: „Nici una dintre surorile Grimes nu avea să fie fericită în viață (...)”. Fiecare având o viață ca oricare alta, banală la prima vedere, dar importantă în prisma fiecărui personaj: sora cea mare, Sarah, singura soră care se căsătorește și duce o viață normală, alături de soțul ei, o viață contemporană anilor surprinși în carte, o viață cu bune și rele, ca oricare alta, cu suișuri și coborâșuri, care nu are nimic special și-și duce traiul cotidian. Cea mai mică, Emily, după numeroase încercări, rămâne necăsătorită, rupe legătura cu sora ei, naște trei copii în care-și adună toate visurile și în care are toată baza, morală și financiară. Cu toate acestea, fiecare viață, atât cea a lui Emily, cât și cea a lui Sarah, sunt marcate de fiecare care, în esență, sunt normale în viața oricărui om: despărțiri, moartea părinților, dorința de a prospera și de a avea ceva mai bun, chestii de acest gen. Cu toată acestea, Yates are talentul de a face ca din fiecare eveniment, în aparență banal, destinul personajelor să devină altul: Sarah, spre exemplu, trăiește cu un bărbat căruia trebuie să-i suporte bătăile, certurile, și totuși, după cum trace concluzia Emily la un moment dat, aceasta pare să se fi obișnuit, de fapt, cu un asemenea trai. Aici apare întrebarea, cât de mult ești capabil să plătești, să spun așa, pentru iubire, de fapt, nu pentru iubire, cât pentru dorința de a păstra un tot, un complex unitar, de a avea o familie? Or, o fi Sarah atât de neîncrezătoare a fi capabilă să-și întemeieze o altă familie, cu un soț mai iubitor? Și, aici, altă chestie: chiar fiul lui Sarah îi ia, la un moment dat, apărerea tatălui său violent, spunându-i lui Emily, când un eveniment îi readuce împreună, că „... încerca și el (soțul lui Sarah) să se comporte cât de bine poate”. Nu știu ce-am înțeles de aici, dar eu am rămas cu un gust destul de amărui - și, cu toate acestea, parcă n-o pot judeca sau învinui pe Sarah pentru că nu a acționat înainte de a fi mult prea târziu.

Scriitura lui Richard Yates este una adevărată. Autorul se ferește de metafore, de lirism, de efervescențe stilistice: la el, una și bună - spune totul exact așa cum trebuie spus, fără a se ascunde și fără a trage perdelele. Își pune personajele în scenă, le integrează, le dă complexitate și autenticitate, le scrie scenariul și le dictează după tonul său. Astfel, în Sarah, Emily, în Pookie ne sunt relevate adevărate tipologii umane, caractere și sentimente și emoții și trăiri, atitudini pe care le-am putea găsi în oricare dintre noi, în profunzimea ființei noastre și în cotloanele propriilor noastre minți. Asta am apreciat enorm la orice autor, anume modul în care își tratează personajele - iar Yates le respectă, le plasează pe primul loc; frustrările, atitudinile, toate acestea sunt surprize cu o minuțioasă plăcere pentru detaliul semnificativ, pentru firescul situațiilor, al evenimentelor. Nu știu ce să mai spun despre Parada de Paște, pentru că totul e, cum am spus, nesemnificativ: este o carte care trebuie citită, trăită de către fiecare dintre noi, pentru că este imposibil să nu te regăsești măcar într-o mică măsură. Are Yates acest talent de-a scrie despre oameni, de-a le descrie poveștile pentru a le împărtăși celorlalți nu neapărat într-o manieră ficțională, la modul s-a-ntâmplat și asta este, o poveste banală șamd, ba, dimpotrivă, proza lui are un substrat profund, emoționant; un sensus literalis desăvârșit, dar înscris într-un sensus moralis aparte, pentru un filolog desăvârșit, ca Richard Yates. Abia aștept să citesc și cartea Revolutionary Road, am citit doar câteva capitole PDF, dar vreau s-o citesc în format fizic - filmul l-am văzut și mi-a plăcut enorm de mult, Leonardo & Kate Winslet fac, iarăși, o pereche genială.

Vreau să mulțumesc enorm celor de la Editura Litera pentru volumul de față, Parada de Paște, îl puteți achiziționa de pe site-ul lor, unde găsiți o mulțime de cărți frumoase, în colecții diferite, pentru toate gusturile. S-aveți parte de lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori, și bine v-am regăsit!