miercuri, 3 august 2016

„Până și asta o să treacă”, de Milena Busquets- Recenzie



Editura: Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 168 

„(...) Iubirea e lucrul cel mai puțin statornic de pe lume.”  

Milena Busquets, născută la Barcelona în 1972, este o scriitoare și traducătoare spaniolă de succes. Fiică a celebrei editoare Esther Tusquets, a absolvit Lycee Français de Barcelone, apoi a studiat la Institutul de Arheologie din cadrul University College London. A lucrat vreme de mai mulți ani la Editorial Lumen, prestigioasa editură catalană condusă de mama sa. În 2008 a debutat cu romanul Hoy he conocido a alguien, urmat în 2015 de También esto pasară (Până și asta o să treacă), ce avea să se dovedească un fenomen editorial internațional, fiind deja tradus ori în curs de traducere în peste treizeci de țări.

„Sunt acoperită de sudoarea nopții trecute și a bărbatului-taur cu care am dormit, bag nasul în gulerul tricoului și recunosc mirosul srăin, urmele invizibile ale invaziei fericite a trupului meu de către un alt trup, a pielii mele - atât de docile și de permeabile - de către o altă piele, a sudorii mele de către o sudoare străină (...).”

După ce, la șaptesprezece ani, Blanca își pierde tatăl, ca s-o ajute să-și uite suferința, mamă îi spune o veche poveste din folclorul chinez: un împărat și-a adunat toți înțelepții din împărăție și le-a cerut să născocească niște vorbe care să poată fi rostite în orice împrejurare, fie ea cât de rea. După o îndelungă chibzuință, înțelepții îi dau răspunsul... Au trecut mai bine de douăzeci de ani de când Blanca știe povestea, mama a părăsit-o și ea, iar vorbele magice, până și asta o să treacă, nu-i păr fiicei de mare folos. Rămasă fără sprijin, trebuie să învețe să-și îmblânzească durerea. Hotărăște să petreacă un timp la casa de vacanță a familiei împreună cu copiii, câțiva prieteni și cei doi foști soți. În plus, în apropiere ajunge și amantul. La Cadaques, sub soarele Mediteranei, Blanca redescoperă anatomia relației complexe și pasionale pe care a avut-o cu mama sa, dar și puterea terapeutică a sexului, a iubirii, a prieteniei și a maternității. Numit Bonjour tristesse al secolului XXI, acest roman al durității și tandreței, al umorului și melancoliei a fost declarat de Bookseller cartea Târgului de la Frankfurt 2014. 

„(...) aproape că am uitat cum e harababura primelor sărutări, graba haotică și mușcăturile de înainte să învățăm lentoarea și imobilitatea, gesturile precise, chirurgicale, care vin când nu ne-o mai tragem doar cu corpul, ci și cu capul (...) cred că-i mai bine să știi cât mai puține lucruri despre oameni.”

Mi-am dat seama că gusturile nu se discută; de fapt, mi-am dat seama de acest lucru de ceva vreme. Multora nu le-a plăcut această carte, se poate vedea după rating-ul de pe Goodreads, însă, pentru mine, a fost pur și simplu ceea ce caut de la un roman: o fantezie de cuvinte, o efervescență aproape lirică a prozei, a emoției, a trăirii. Deși mi-am luat, iarăși, aceast carte doar pentru că m-a atras enorm de mult coperta - Doamne, cei de la Polirom au niște titluri și coperți geniale -, am avut certitudinea că acest roman are să-mi placă. Și, sincer, mi-a depășit așteptările. Nu am să vă spun despre ce este vorba în el, nici nu-mi dau seama dacă este vorba despre ceva anume, pe cât contează faptul că Milena Busquets scrie extraordinar - în esență, nu complicat, nu greoi, ci simplu, simplu, așa cum este, de fapt, viața, ea scrie despre oameni, folosindu-se într-un mod tandru de oameni. Și de ceea ce ei, în adâncurile lor, înseamnă. :) Pentru că acolo unde cartea se sfârșește, începe magia și pulsația vieții.

„Fiecare dintre noi are un laitmotiv, un fir conducător, un refren, un parfum propriu care să-l învăluie, o muzică de fundal care-l însoțește peste tot, imuabilă, uneori redusă la minimum, dar stăruitoare și de neînlăturat.”

Până și asta o să treacă a fost, pentru mine, ca un respiro, ca o călătorie frumoasă într-un univers în care aș vrea să mă închid. Autoarea își conturează stilul într-un lirism care, pe mine unul, mereu m-a atras. Ador proza lirica, ce curge precum un râu, care-și adună emoția mascată în figuri de stil, în plasticitate, în mister. Și urăsc, dimpotrivă, acele cărți care-mi oferă totul pe tavă, fără pic de expresivitate. Știu, știu, sper să nu jignesc pe nimeni, dar mi se par deprisos: la o adică, e ca și cum te-ai uita la un film. Zău! Nu spun că nu citesc cărți de genul, dar plăcerea mea se naște din cărți precum aceasta. E o chestie de perspectivă și, probabil, n-ar trebui să mă mai lungesc. Milena Busquets are o pasiune pentru cuvântul expresiv, pentru imaginile artistice care să atragă cititorul și să-l facă să simtă, să iubească, să vrea din ce în ce mai mult. Sincer, citeam și voiam ca această carte să nu se mai termine; sunt acele cărți pe care, pur și simplu, știi că vrei să le termini cât mai rapid (pentru că-ți place ce citești), dar, în același timp, parcă nu ai vrea acest lucru - pentru că, evident, îți place ce citești și ai vrea să citești în continuare. Nu?

„Îți dai seama dacă îi plac cuiva cărțile cu adevărat din cum le privește, cum le deschide și le închide, din cum dă paginile.”

Am citit romanul acesta în vreo două ore, ceva de genul. Mi-a plăcut groaznic de mult, aș spune, habar n-am dacă și vouă o să vă placă, în caz că vă hotărâți să-l citiți. Tocmai acesta este misterul lecturii: modul în care fiecare privește romanul într-un anume fel. Totul este subiectiv, de la început până la sfârșit. Spre exemplu, i-am dat această carte vecinei mele - cum avem aceleași plăceri în ale lecturii și suntem coordonați de aceiași autori frumoși, ei i-a plăcut foarte mult. Am citit păreri ale unor persoane care nu au văzut în această carte decât o dovadă proastă, ușoară și slabă de chick-lit feminin. Ei, bine, eu o număr printre cărțile mele preferate, și nu spun asta doar pentru că-s eu prea darnic și cred că orice carte trebuie apreciată, oricât de mult nu mi-ar fi plăcut! :) 

„Când lumea începe să fie sărăcită de oamenii care ne iubesc, ne transformăm, încet-încet, în ritmul morților, în niște necunoscuți.”

Până și asta o să treacă m-a atras prin emoție, prin trăirea reiterată în imagini artistice, prin figuri de stil. Aproape că am citit cartea precum o poezie, cu intonație, cu patos. În esență, acest roman este o căutare a cuvintelor potrivite să exprime o iubire complexă, ale cărei fire se împletesc fără încetare, într-un dialog între mamă și fiică. Așa s-a născut o carte remarcabilă, frumoasă, viscerală, care-și propune să treacă ori să se piardă, ci să dăinuie. Metoda Milenei Busquets este pe cât de simplă, pe atât de sigură: ea așterne o scrisoare postumă fără să facă risipă de persoane care au însemnat ceva pentru ea, echilibrând prin răceală și sobrietate, prin o linie imaginară care unește începutul și sfârșitul poveștii, o izbucnire aproape sălbatică a uor emoții. Milena Busquets a scris ceva dezarmant, jucăuș, palpitând de senzualitate, de dorință, e vitalitate, constituindu-se într-un roman - osmoză între eterogen (roman sentimental) și omogen (autoficțiune). O proză a nostalgiei umanității, durerea pierderii, regretul, care, până și el o să treacă. Ce rămâne, apoi, este viața pe care cu toții încercăm să o trăim cum știm mai bine! 

„Poate că toți rămânem cu câte o călătorie nefăcută, toți plănuim călătorii când sunt deja imposibile, de parcă am încerca să cumpărăm timp de datorie, deși știm că al nostru s-a terminat și că nimeni n-ar putea să ne mai dăruiască nici măcar un minut în plus. Trebuie să fie de nesuportat să ai încă ochii deschiși și să știi că există locuri pe care nu le vei mai vedea niciodată, că ți se închid toate mutările posibile, chiar sub ochii tăi.”

Vă recomand cu căldură acest roman! :) Mie mi-a plăcut mult, de asta am vrut să-mi împărtășesc experiența cu voi. De altfel, ce mai citiți, ce îmi recomandați? Lecturi frumoase și o zi de miercuri liniștită și pe placul vostru!

Anndrei 


Ce cărți am citit în iulie


Salutare,

Având în vedre că am scăpat de BAC, de admitere, și totul a mers de minune, am reintrat în forță și m-am reapucat - după o luuuuuuuungă absență, de citit și de blogging! :) Așadar, după cum vedeți, activitatea blogului a crescut și mă bucur nespus de prezența voastră! Să vă spun ce cărți, din ce îmi aduc eu minte, am citit în luna iulie - printre cele de chimie și biologie, hah:

  1. Patria mea A4”, de Ana Blandiana - 5 steluțe din 5;
  2. „Visele lui Mary”, de Alex Berindei - 5 din 5 steluțe;
  3. O iubire imposibilă”, de Christine Angot - 5 din 5 steluțe;
  4. „Orele”, de Michael Cunningham - 4 din 5 steluțe;
  5. „Jurnal de la Tescani”, de Andrei Pleșu - 3 din 5 steluțe;
  6. nu mă doare nimic doar lipsesc”, de Marius Lăzărescu - 2 din 5 steluțe;
  7. Frica. Scrisoare de la o necunoscută”, de Stefan Zweig - 5 din 5 steluțe; 
  8. Ultimii martori”, de Svetlana Aleksievici - 5 din 5 steluțe;
  9. Cronica unei despărțiri”, de Andreea Chiuaru - 4 din 5 steluțe;
  10. Billie”, de Anna Gavalda - 5 din 5 steluțe;
  11. Se numea Sarah”, de Tatiana de Rosnay - 4 din 5 steluțe; 
  12. „17”, de Kenzaburō Ōe - 2 din 5 steluțe;
  13. „Cititorul din peșteră”, de Rui Zink - 4 din 5 steluțe;
  14. „Poveștile Reginei Maria a României”, de Regina Maria - 5 din 5 steluțe;
  15. „Soția 22”, de Melanie Gideon - 3 din 5 steluțe.
Și probabil mai sunt două-trei, dar nu-mi amintesc. Majoritatea cărților au recenzii pe blog, iar la restul, urmează să apară! :) Lecturi frumoase, voi ce ați mai citit?

Anndrei

marți, 2 august 2016

„O iubire imposibilă”, de Christine Angot- Recenzie


Editura: Polirom
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 208

„Încetasem să-i mai spun mamă. S-a întâmplat pur și simplu, de la sine, fără intenție, fără o decizie. Încetul cu încetul. Nu fusese ceva premeditat. La început, frecvența cuvântului a scăzut. De parcă nu mai era necesar. Apoi a căpătat o tonalitate stânjenitoare. Devenise bizar, nepotrivit. Apoi a dispărut. Cu desăvârșire. Îmi devenise cu neputință să-l mai rostesc.”

Vă pot spune doar atât: nu o să vorbesc mult despre această carte, și că aceasta este una dintre acele cărți pe care am cumpărat-o pentru coperta ge-ni-a-lă, neștiind absolut nimic despre ea. Tadaaa! Citind-o, am ajuns la concluzia că dacă aș vorbi despre ea, despre ce surprinde această carte, despre ideea care subjugă paginile, cred că aș anihila toată plăcerea lecturii. Toată. Știți cum funcționează lucrurile? Trebuie să descoperiți, să citiți și să descoeperiți. Câtă realitate închide coperțile acestei cărți, cât zbucium, câtă durere, necesitatea găsirii echilibrului, câte lacrimi, dezechilibre, dorințe de regăsire. Doamne, deci am adorat această carte până la ultima pagină. Mi-a părut rău că am terminat-o, am tras să o citesc cât mai incet. Dar înaintam, înaintam, și nu din dorința de a afla ce se întâmplă cu personajele, cu viața lor, ci din dorința de a descoperi cât mai multă viață, trăire. Christine Angot are așa un stil, are așa o pasiune pentru personajele ei, încât îți este imposibil să nu te îndrăgostești de ceea ce scrie - dacă îți place Alice Munro, dacă îți place ficțiunea omului (oh, Doamne, omul, cât de fictiv poate fi), cu siguranță îți va plăcea și Christine Angot. Literatura franceză debordează de suavitate, de sensibilitate, de... nu știu cum să-l numesc, dar este un sentiment al frumosului vieții care este relevat în niște întâmplări, în genere, care poae n-ar trebui să se întâmple. Literatura franceză redă realitatea în meandre de catifea, în parfumuri, în melodii subtile. Mi-a plăcut ideea cărți, vai, vai, cât mi-a plăcut!

„(...) Cineva pe care îl iubești și care te iubește, e acolo cu prezența, cu vorba, asta înseamnă viața. Bine, poate-ți povestesc numai aiureli, dar îmi doream să-ți spun.”

La sfârșitul anilor 1950, în Chateauroux, Pierre și Rachel se trezesc prinși într-o legătură fugară, însă foarte intensă. El, tânăr de familie bună, erudit, lucrând temporar în provincie, o cucerește pe Rachel, angajată la Casa de Contribuții Sociale, o evreică fermecătoare, dar săracă. Și din acest motiv, și din pricina celibatatului care-i asigură libertatea, Pierre îi spune de la bun început că niciodată nu o va lua de soție, deși își doresc un copil împreună. Chiar înainte ca micuța Christine (având același nume ca și autoarea, ceea ce conferă mister scriiturii) să se nască, Pierre părăsește Chateauroux și va fi doar o prezență episodică în viața propriului său copil, însă nu mai puțin marcantă. Un sentiment de vinovăție o sfâșie pe Rachel, căci inima ei adăpostește deopotrivă iubirea fără margini pentru Christine și pasiunea pentru un bărbat pe care, de fapt, nici ea nu știe sigur dacă-l cunoaște.

 „O iubire imposibilă este romanul unei eliberări. E vorba despre o emancipare atât de abruptă, încât până și textul sfârșește prin a-și câștiga independența față de autoare. Acolo unde ea conchide asupra blestemului social care îngrădește destinul lui Rachel Schwartz, cititorii închid cartea cu un sentiment cu totul diferit. Sub ochii noștri, Rachel nu e eternă victimă a celor dominanți, nu este nici ființă fragilă care se zdrobește de zidul societății burgheze. Pagină după pagină, Christine Angot i-a redat puterea de a trăi și de a luă hotărâri. Iată splendida generozitate a acestei scriitoare: creează texte mai puternice chiar decât ea însăși.”  
 O iubire imposibilă este romanul unei eliberări. E vorba despre o emancipare atât de abruptă, încât până și textul sfârșește prin a-și câștiga independența față de autoare. Acolo unde ea conchide asupra blestemului social care îngrădește destinul lui Rachel Schwartz, cititorii închid cartea cu un sentiment cu totul diferit. Sub ochii noștri, Rachel nu e eternă victimă a celor dominanți, nu este nici ființă fragilă care se zdrobește de zidul societății burgheze. Pagină după pagină, Christine Angot i-a redat puterea de a trăi și de a luă hotărâri. Iată splendida generozitate a acestei scriitoare: creează texte mai puternice chiar decât ea însăși.

„- Dar de ce-l iubeai, mamă?
- Îl iubrea. Oare știe cineva e ce iubește? Nu-ți pot spune de ce. Pur și simplu. Începând cu clipa în care a intrat în viața mea... nu l-am mai văzut ieșind. Îmi schimbase viața. N-o mai puteam concepe fără el.”

 „Pentru a înțelege pe cineva, fie el chiar și un personaj, nu este obligatorie empatia, antipatia e suficientă; perspicacitatea se dezvoltă și atunci când ură te înnebunește. Mama din roman simte o rămășiță de iubire pentru tatăl copilului ei, dar e o rămășiță, poate o relicvă. Rușinea care o covârșește vine din faptul că n-a știut să-și apere fiica. Societatea nu iartă femeilor așa ceva. Slăbiciunea unui bărbat emoționează. Lipsurile unei femei aduc rușine. Intervine clișeul mamei complice. Va spun, există un singur lucru, și-acela e literatura. Nu există adevăr în afară literaturii. În poliție, în educație există frinturi de adevăr. Așa cum se exprima Lacan: «Spun întotdeauna adevărul, nu tot...». Ei bine, noi, scriitorii, îl spunem, îl spunem tot.” - Christine Angot

„Mi-ar plăcea atât de mult să pot spune ce simt. Dar ce e adânc în suflet e cel mai greu de exprimat.”
 „O iubire imposibilă este romanul unei eliberări. E vorba despre o emancipare atât de abruptă, încât până și textul sfârșește prin a-și câștiga independența față de autoare. Acolo unde ea conchide asupra blestemului social care îngrădește destinul lui Rachel Schwartz, cititorii închid cartea cu un sentiment cu totul diferit. Sub ochii noștri, Rachel nu e eternă victimă a celor dominanți, nu este nici ființă fragilă care se zdrobește de zidul societății burgheze. Pagină după pagină, Christine Angot i-a redat puterea de a trăi și de a luă hotărâri. Iată splendida generozitate a acestei scriitoare: creează texte mai puternice chiar decât ea însăși.”  

Vinovăție, dorință de libertate. Viață.  Deja, cred că am spus prea multe. Și, totuși, poate întreaga viață este însumată în această replică: „ (...) dar gata cu nostalgia, e astăzi și acum”. Vă las pe voi să descoperiți acest roman care, într-adevăr, merită tot timpul! :) Lecturi minunate și cât mai plăcute!

„- Știi... uneori, când mă gândesc la trecut, mă întreb unde s-a dus toată lumea aceea. Și dacă a existat cu adevărat. Îmi spun: Unde e lumea pe care o știam eu?
- Ne iubeam mult, mamă.
- Doar asta aveam! Doar asta.” 

Anndrei

Lecții de magie, de Elizabeth Gilbert - Recenzie


Editura: Humanitas
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 236

Nimeni nu cunoaşte mai bine drumurile sinuoase ale creativităţii decât Elizabeth Gilbert, întruchiparea perfectă a propriei teorii: ca să creezi, fie în artă, fie în viaţa personală, nu trebuie decât să îndrăzneşti să te laşi inspirat, şi apoi să perseverezi pe calea pe care ţi-o deschide inspiraţia. Astfel se produce Marea Magie. Astfel se preschimbă banalul cotidian într-un tărâm al bucuriei şi al imprevizibilului.

„Și chiar dacă creativitatea diferă de la o persoană la alta, un lucru rămâne sigur: o viață creativă e o viață mai amplă, cu un orizont mai larg, o viață mai fericită și de o mie de ori mai interesantă. Să trăiești în felul acesta - dând la iveală necontenit și cu încăpățânare nestematele ascunse în tine - este o artă în sine.
Într-o astfel de viață își va găsi întotdeauna locul Marea Magie.”

După ce conferinţele sale motivaţionale TED s-au bucurat de mare succes, autoarea bestsellerului Mănâncă, roagă-te, iubeşte s-a simţit inspirată să scrie un ghid de creativitate pentru numeroşii ei cititori, şi nu numai. Cu stilul ei spumos, plin de umor, dar şi cu seriozitatea cuiva care s-a dăruit cu totul muncii creative, Elizabeth Gilbert ne adresează un îndemn esenţial: să scoatem la iveală comorile ascunse în noi şi să alegem cea mai bună dintre vieţile pe care le putem trăi. Cheia unei vieţi fericite este să ne lăsăm conduşi de curiozitate, nu de frică.

„(...) Și ar fi păcat, căci viața e scurtă, rară, uimitoare și miraculoasă, și îți dorești să faci lucruri cu adevărat interesante câtă vreme mai ești aici. Știu că îți dorești asta, pentru că, evident, și eu îmi doresc același lucru. (...) Iar tu porți în tine comori ascunse, comori extraordinare - la fel și eu, și toți cei din jur. Iar ca să scoți la lumină aceste comori este nevoie de muncă, de credință, de concentrare, de curaj și de mult timp, iar ceasul ticăie și lumea se învârte; iată de ce n-avem timp, pur și simplu, să ne gândim la lucruri mărunte.” 

Cine nu a auzit de Elizabeth Gilbert?! Cu toții cred că o cunoaștem pentru romanul ei (mai mult mai mai puțin spus), bestseller, Mănâncă, roagă-te, iubește, care a fost primul meu contact cu această autoare. Apoi, au urmat cărțile Și am spus da. O poveste de iubire, apoi Semnătura tuturor lucrurilor, un roman ficțional care pe mine m-a încântat foarte mult. De când am văzut anunțul cum că o să apară această carte, am știut că trebuie să pun mâna pe ea și să o citesc - ce-i drept, am primit-o acum vreun sfert de an, însă chiar nu am avut când să-i ofer atenția necesară, am fost prins cu învățatul pentru admitere, respectiv BAC, și abia am avut timp să respir. Zău! În schimb, de îndată ce am scăpat cu bine, am luat la păruit biblioteca și am selectat și această carte: o lectură ușoară, dorită, așteptată, iar cele două sute treizeci de pagini le-am citit într-o singură zi. Atât de mult mi-a plăcut! 

„Câteodată îți vine inspirația pură. Uneori, când mă cufund în scris, mă simt deodată ca și cum aș merge pe una dintre benzile acelea rulante din terminalele aeroporturilor mari; mai am încă mult până la poartă și bagajul este tot greu, dar sunt dusă încet înainte de o forță exterioară. Ceva mă poartă cu sine - ceva puternic și generos - și, hotărât lucru, acel ceva nu sunt eu. 

Despre ce este cartea? Nicidecum o carte dintr-aia motivațională, self-help, care îți promite că-ți va schimba viața după ce o vei fi citit, vei avea bani de să-i întorci cu lopata, vei avea încredere în tine încât să mergi dezbrăcat prin oraș, vei putea alerga treizeci de kilometri fără oprire. De fapt, este o carte care, mai mult, e un sfat, un sfat pe care îl asculți sau îi dai cu piciorul, asemenea unei idei. Cartea NU te învață cum să scrii cărți, cum să-ți folosești imaginația, creativitatea, ci te învață cum să îți accepți această creativitate pe care o ai - pentru că, e un adevăr general, cu toții suntem creativi. Nu există un om care să fie mai creativ decât altul: sunt doar oameni care își folosesc creativitatea și, în același timp, acceptă să nu și-o folosească. Sunt oameni care își acceptă ideile și, totuși, nu sunt dedicați întru totul acțiunii pe care o fac. De fapt, despre asta este: despre disponibilitatea și înclinația de a da viață lucrurilor care mișună în tine. Despre frică, despre acceptare, despre muncă, muncă și puțin mai mult vis. :) Cu toții avem un potențial creativ, și nu este o nesăbuință sau o dovadă de egoism să încercăm să valorificăm, să utilizăm, ba chiar să exhaustăm acest potențial în ceea ce face. Dimpotrivă, de fapt aceasta este calea cea mai sigură spre o carieră plină de satisfacții. În cartea Lecții de magie, Elizabeth Gilbert chiar afirmă: nu am scris această carte pentru voi, am scris-o pentru mine. Dacă veți citi romanul, veți înțelege că ceea ce a scris nu este o dovadă de egoism, ci este acțiunea a unui artist însăși, care-și caută drumul în această gloată. Sfaturi utile, pe tonul bine cunoscut al lui Gilbert, sfaturi pline de șarm, direct și glumeț, jucăuș, bonom. Ador stilul autoarei care-ți dă impresia că, de fapt, ar vorbi cu tine la o terasă, la o cafea - un stil pe care Elizabeth Gilbert îl stăpânește cu desăvârșire! :) Tare-mi place!

„Originea e într-un loc numit De ce nu?.
Pentru că totu-i trecător.”

Cartea îți dă curaj. Sincer, eu dacă am scris deja o carte, am văzut această carte ca pe un impuls de a o scrie pe a doua - de fapt, o scriu pe a doua (al doilea roman). Mă gândeam, în timp ce citeam, la o prietenă foarte dragă care scrie, însă îi este frică să-și exprime sinele. Să-l publice, să spun așa. Cred că această carte este primul pas spre a se scutura de inhibiții. Gilbert știe ce spune, și o spune într-o manieră familiară, accesibilă, încât să atingă cititorul. Știe cărui public se adresează, își cunoaște cititorii mai bine decât oricine. Nu face exces de zel, însă se vrea a fi scriitoare până la rădăcini, deși părinții ei n-aveau nicio treabă cu literatura. Ce-i drept, spune niște cuvinte pe care nu ai cum să le dai deoparte și, de asemenea, ideile ei sunt demne de luat în considerare. Și de ascultat. Și, în cele din urmă, de pus în practică. O alternativă la un clișeu bine-cunoscut: ca să fii fericit, încearcă să-ți urmezi curiozitatea, nu pasiunea. Ascultă-ți glasul interior, nu pe cele exterioare. Urmează-ți calea pe care nu a mai trecut nimeni și nu păși pe drumul deja bătătorit. Credeți-mă, asta va schimba totul. Totul, cu siguranță. 

„În sfârșit, ține minte ce a zis W.C. Fields: Nu contează cum te strigă ceilalți; contrează la ce numă răspunzi tu. 
De fapt nici nu te deranja să răspunzi.
Tu vezi-ți mai departe de treabă.”

Inspirația este parte integrantă din ființa noastră. Face parte din noi și din ceea ce însemnăm. Dacă accepți ceea ce gândești, dacă vei arde la prima licărire a unei idei, atunci este imposibil să dai greș. Vă spun din experiența mea: eu, spre exemplu, când am o idee, pur și simplu o trec pe o foaie, deschid un Notepad-ul din telefon și-mi trec gândul acolo. Citatul. Poezia. Pur și simplu. Oriunde aș fi. Mă sprijin de ceva, scot telefonul și încep să scriu. Apoi merg mai departe, pur și simplu eliberat parcă de o greutate care mă apăsa. Niciodată nu-mi uit visele. De multe ori, le-am scris undeva, și acum e o plăcere (și mă amuz groaznic) când le recitesc. În fiecare zi facem conexiuni, de aceea trebuie să epuizăm - într-o măsură - toată inspirația pe care o avem. Doar ca să facem loc alteia. Așa, dacă nu abuzăm, aș spune, de ceea ce avem, cu siguranță vor veni alții și vor face acest lucru. Lecții de magie te ajută să-ți accepți inspirația și să-i realizezi puterea care sălășluiește în însemnătatea acestui cuvânt. Ea este aproape ca o formă de energie care mișună pe lângă noi. Nu o vedem, dar se ciocnește de corpul nostru fizic: astfel, o putem accepta sau nu. Ea nu va fi supărată. Nu va plânge, ci își va continua drumul până va găsi pe cineva care s-o accepte. Și, dragii mei, în acel moment se produce magia. Magia la care cu toții sperăm! 

„Recunoașterea acestei realități - a faptului că reacția nu-ți aparține - e singura modalitate sănătoasă de a crea. Dacă lumea se delectează cu ceea ce ai creat - fantastic. Dacă lumea ignoră ceea ce ai creat - păcat. Dacă lumea înțelege greșit ceea ce ai creat, nu pune la lumea. Dar dacă lumea detestă categoric ce ai creat? Dacă te agresează cu invective turbate, îți insultă inteligențța, îți calomniază motivele și îți târăște bunul nume în noroi? 
Zâmbește-le galeș și sugerează-le tuturor - cât mai politicos - să-ți facă naibii arta care le place.
După care continuă cu încăpățânare să o faci pe a ta.” 

Le mulțumesc nespus prietenilor dragi de la Librex pentru această carte, Lecții de magie,  pe care o puteți comanda de pe site-ul lor, unde aveți reduceri grozave la numeroase cărți! :) Aruncați un ochi. Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și cu spoooor! 

Anndrei

Leapșa: Citesc literatură română


Salutare,

O leapșă despre cărți! De la Roxi Adina, de pe blogul Gânduri despre cărți! :) Dar inițiată de către draga de Simina! Citesc literatură română, recunosc, în ultimul timp am încercat să mă axez cât mai mult pe valorile noastre. Mă bucur să ă văd că există oameni care apreciază nu doar autorii in afară - deja overrated, să spun așa - și se axează pe ceea ce avem și noi mai de preț: cultura, sportivii, țara noastră frumoasă și demnă de a fi descoperită! Următoarele cărți sunt, fiecare, cu câte cinci steluțe pe Goodreads!

Într-o ordine, aș spune, aleatori, fiindcă pe toate cărțile pe care le voi prezenta le-aș pune la loc de seamă:

1. „Kinderland”, de Liliana Corobca

O carte pur și simplu sfâșietoare, o carte adevărată, veridică, ce ne vorbește despre viață, doar în maniera în care autoarea Liliana știe să o facă. Am citit-o cu inima cât un purice, pentru ca la sfârșit să am lacrimi în ochi. Ge-ni-a-lă! 

„Frații mei nu caută orizontul de pe prispă. Nici nu pot să le spun că acesta există. Probabil sunt încă mici. Există lucruri la care ajungi singur, fără sfaturi, indicații și tot felul de răspunsuri mură-n gură. Dacă nu vrei să-l vezi, dacă nu-l cauți și nu visezi la el, orizontul e o margine de drum și atât.”
 
La doisprezece ani, Cristina este nevoită să devină „mama“ celor doi frați mai mici atunci când părinții pleacă la muncă în străinătate, după „bani lungi”. Prin ochii fetiței descoperim universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii și bătrâni. Aici copiii învață singuri să supraviețuiască, în timp ce așteaptă să li se împlinească cel mai frumos vis: intoarcerea părinților acasă. Dar aceștia nu se lasă înduplecați nici atunci când sunt invocați prin ritualuri magice, păgâne. Părăsiți, copiii se alină cu amintirile vagi ale unei vieți normale de familie, imitând, înaintede vreme, gesturile adulților. Cristina povestește despre cruzime si tandrețe, despre durere și mângâiere, disperare și speranță – despre țara copiilor maturi, ale căror glasuri nu sunt ascultate de nimeni. 
 
2. „Cerul din burtă”, de Ioana Nicolaie
 
Această carte a fost primul contact cu autoarea Ioana Nicolaie. Și m-a făcut să mă îndrăgostesc de ceea ce aceasta scrie. Pur și simplu nu pot vorbi despre lirismul autoarei, despre modul de a alege cuvintele, de a le îmbina. Vă pot spune doar că am recomandat această carte tuturor, și toți s-au îndrăgostit de ea. Doamnișoara profesoară de limba română mi-a spus, după ce i-am împrumutat cartea, că pur și simplu n-a mai citit vreodată ceva așa de expresiv, plastic. :) V-o recomand cu drag!
 
„Camerele acelea sînt din stern bandajat. Le ghicesc magice, calc înăuntru ca un zodiac. (...) E un geam emolient și palme nervoase. Sînt pumniori îngroziți zbătîndu-se-n burtă. (...) În burta mea e și un bec de veioză. Mușchii întinși țiuie uneori de căldură. Arareori prin ei se-ntrevede lumina. Atunci ești treaz, ești muzică, pîndești fulgerarea. Și brusc îți întinzi trupușorul spre clanță. Cu nesfîrșite pupile te uiți spre încoace.”
 
 
3. „Oameni, îngeri și demoni”, de Lina Moacă:  
 
Mai mult decât a fi o scriitură impecabilă, colorată, firavă și sensibilă, romanul „Oameni, îngeri și demoni” este un fel de stare, este ca o pildă spusă în câteva sute de pagini, este o acumulare de principii de viață și valori. În altă instanță, autoarea ne vorbește despre răutatea care împânzește sufletele oamenilor, despre provincialitate, minciună, teroare și dușmănie - la o adică, despre problemele muritorilor limitați care, în dezacord cu efemeritatea lor, au uitat că viața nu presupune numai o adunătură de lucruri materiale, de bani și înavuțire, condamnați de voracitatea în care sufletul li se scaldă, ci viața presupune iubire și spiriualitate, linște și pace. Astfel, societatea în care trăim pare a fi subjugată de credința banului, departe de a fi înclinată spre realizarea spirituală a sinelui, de oportunitatea de afirmare, care, mai apoi, împinge scopul existenței către realizarea materială proprie, reflectată în bani, în afaceri necurate, minciuni și grosimea portofelului. Dând la o parte toate aceastea, autoarea Lina Moacă ne înfățișează o lume în care banii distrug esența infinită a visului omenesc, distrug ceea ce este nobil în principiile de viață ale personajelor, reliefând o lume a non-valorilor, o lume tragică în care conștința răutății, a fățărniciei rezonează cu tot ceea ce era bun, cândva, dar s-a pierdut.
 
4. „De zece ori pe buze”, de Adina Rosetti:  

În acest volum, Adina Rosetti schimbă genul și, de data aceasta, romanul ei se constituie în mai multe povestiri de proză scurtă, și anume opt, a căror subiect se învârte în jurul unuia dintre cele mai dificile lucruri de abordat, după părerea mea, în literatură: copiii. Cu toate acestea, nu poți să nu rămâi pur și simplu surprins de ușurința cu care autoarea, cunoscând perfect această lume dominată de joc, de umor, nostalgie, de-a v-ați ascunselea, șotron, reușește să creeze lumi în care simți acea reverbare a copilăriei poate demult apuse, acel suflu cald, prietenos ca după ce ai scăpat urma, acea lume plină de magie și de posibilități, cu pudoarea copilărească și sentimentul unei iubiri pătimașe, puterile; și, totodată, autoarea creează întotdeauna un decor propice desfășurării copilăriei, uneori fantastic în sensul surprinderii unor aspecte ca un intro într-un stil al realismului-magic, un decor departe de civilizația plină de nebunie, agitată, în goana după material și lucruri firești și simple. 

„Uneori, oamenii... După aia vine explicația. Uneori oamenii nu se mai înțeleg. Și atât. Dar de ce? De ce nu se mai înțeleg? Pentru că nu se mai iubesc? Dar de ce? Pentru că așa se-ntâmplă uneori cu oamenii? Dar de ce? Mami se enervează. Pentru că asta e. Apoi o întreb pe mama lu' și mama lu' Sonia începe la fel. Uneori oamenii... Aceeași chestie. Uneori oamenii nu se mai înțeleg. Dar de ce? Pentru că se ceartă? Dar de ce? Pentru că așa se-ntâmplă uneori cu oamenii. Dar de ce: Și tot așa. Nu aflu niciodată nimic. Probabil pur și simplu uneori oamenii di-vor-țea-ză. Este ceva ce se poate întâmpla oricând.”
 
5. „20 de ani în Siberia”, de Anița Nandriș-Cudla

„Cartea aceasta nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie așezată prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul dintre cele mai cumplite destine. Totuși e generoasă capacitatea noastră de a suporta grozăvia. Nu ascunzând faptele (dimpotrivă, descrierea e minuțios-concretă), ci tratându-le ca pe nefericiri ce trebuie suportate cu credință în Dumnezeu, rânduindu-le într-un fel în lume, la locul lor- loc de întuneric și nefericire, pe care, dacă nu-l poți ocoli, trebuie să-l străbați cu demnitate”, spune Monica Lovinescu (14 martie 1992) și nu pot decât să suțin aceste cuvinte pline de adevăr și înțelepciune.
 
Următoarele afirmații sunt făcute tocmai când Anița și familia ei erau ridicați de către soldați: „Așa tremurând am îmbrăcat copiii, m-am îmbrăcat și eu, pe urmă am început să o îmbrac pe mama. (...) Ei mă întriabă de ce o îmbrac eu și nu se îmbracă ea singură. Eu li-am spus că ea e bolnavă. (...) Pe urmă ei îmi spune mie: lasă, nu o mai îmbrăca, ea rămâne. (...) Adinioară mă zbuciumam ce am să fac cu ea la drum, că i-a fi sărmana ei tare greu, dar acum mi-i și mai greu în suflet și inimă cum să o las eu pe mama mea scumpă, bolnavă, fără nime lângă dânsa. (...) Eu m-am întors peste el,  am cuprins-o pe mama strâns și am sărutat-o cu lacrimi. Și iarăși m-a luat unu și m-a împins spre ușă și m-a scos până în tindă. Am eșit afară, și m-am uitat o dată pe feriastră, căci ardia lampa în casă, s-o mai văd pe scumpa mea mamă. Am zărit-o oliacă, cum plângia sărmana, rămasă singură, bolnavă, fără nime lângă dânsa. (...) Cred că cine are suflet de creștin și simț de copil pentru mamă mă va înțelege. Căci mama noastră ne-a crescut pe noi (...).”
 
Mai sunt, dar mă limitez la cinci. Am ținut să vorbesc despre autori contemporani nouă (mai puțin ultima carte), pentru că vreau să promovez asemenea valori! Bineînțeles, citesc Ibrăileanu, Nina Cassian, Hortensia Papadat, Drumeș, Holban, Stănescu. Dar despre ei voi vorbi într-o altă postare! :) S-aveți lecturi frumoase și un august plin de cărți.
 
Anndrei