vineri, 10 februarie 2017

„Arta visării”, de Lucy Keating- Recenzie


Editura: Trei
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 328
Traducător: Ana Dragomirescu

„Viața e un vis.
Apoi te trezești.”

De când se știe, Alice îl visează pe Max, un băiat pe care nu l-a întâlnit niciodată. Împreună au călătorit prin toată lumea, au călărit elefanți roz, s-au bătutu cu biscuiți în Muzeul Metropolitan de Artă și s-au îndrăgostit nebunește, iremediabil, unul de celălalt. Max e băiatul viselor ei (și doar al viselor ei) până în dimineața în care îl descoperă stându-i alături la oră, cât se poate de viu. Dar el habar nu are cine e Alice. 

„Acum toată clasa e tăcută și se uită fix la mine. Inclusiv băiatu viselor 
mele, care tocmai a devenit realitate.”

Când te îndrăgostești în vis, mai poate realitatea să-ți fie de ajuns?

Am citit acest roman într-o zi, alaltăieri, și-am spus să las o zi ca lucrurile să se așeze, înainte de a face recenzia. Voiam să citesc Arta visării încă de când a apărut, însă nu am avut prilejul decât acum. Știam că ascunde o poveste drăguță, ce trebuie descoperită, explorată, ascultată. Totuși, de ceva vreme am început să fiu reticent cu privire la cărțile Young Adult, nu știu, parcă nu mă mai atrag, deși sunt lecturi pe care simți nevoia să le ai: de altfel, lecturi ușoare, oarecum simple, light, care nu îți solicită prea mult fantezia și atenția - nu cred că mi s-a întâmplat vreodată să citesc o carte YA care să mă facă să mă opresc din lectură și să meditez asupra a ceea ce am citit. Cred că doar Marile minciuni nevinovate de Liane Moriarty și Lungul drum spre casă de Louise Penny mi-au dat mai mult de gândit. Dar nu pot spune că romanul de față mi-a displăcut, știam, la o adică, faptul că nu va fi genul de roman care să mă dea pe spate. Am vrut să-l citesc doar din dorința de a-l fi citit; nu știu, am eu așa un fix.

„Reală. Ultimul cuvânt rămâne între noi, iar eu clatin din cap, rușinată. Are dreptate. Indiferent ce sentimente aș avea față de Max, rămâne o problemă. Noaptea petrecută în Muzeul Metropolitan a fost un vis. De când mă știu, fiecare noapte petrecută cu Max a fost un vis. Pentru că Max e băiatul viselor mele... și doar al viselor mele.
Pentru că el nu există în realitate.”

Povestea romanul este drăguță, drept să vă spun, autentică, într-o măsură: doi tineri se îndrăgostesc în vis, motivul e necunoscut - până într-un punct, se aventurează în lumea nemărginită a viselor, tralalala, dar, na, uite că într-o zi se dovedește că Max nu era doar un băiat-perfect-sensibil-singuratic imaginar, ci e real, palpabil, concret, moment în care viața lui Alice devine o confuzie permanentă: oare o va recunoaște, oare cum să reacționeze, oare ce va spune; oare Max se va comporta în continuare precum băiatul din vis? Răspunsul nu are rost să vi-l dau, e de prisos, vă las să descoperiți voi. Însă ideea de bază a romanului este aceasta: când realitatea și visele se combină, ce are să iasă? Visul exclude sau, dimpotrivă, completează realitatea? Iar întrebarea reciprocă e valabilă. 

„Și-a amintit de alergia mea la migdală.
Pentru că își amintește toul.
Pentru că a fost acolo.
Pentru că, până la urmă, el e Max din visele.” 

Legat de stilul autoarei, pot spune doar că acesta curge de la sine, este ușor, limpede și clar, nu știu, mie-mi place genul acesta de cărți, sunt lecturi pe care simt uneori nevoia să le am, fiindcă nu sunt genul de lecturi care mă epuizează (și care totuși îmi plac). E ca și cum aș da play unui film sau unui serial, unei melodii pe care am pus-o pe repeat. De asemenea, mi-au plăcut mult și ideile pe care autorea le-a exprimat din prisma personajelor - adică, vreau să spun, după ce citesc o carte vreau să rămân cu niște idei drăguțe referitoare la viață, la prietenie, chestii dintr-astea, le-nțelegeți voi. Ei bine, citind Arta visării mi-am dat seama că autoarea, Lucy Keating, a reușit să facă într-adevăr artă din scris. E un roman reușit, chiar frumos scris, se vede că Keating știe să lucreze prin cuvinte, creând oameni, atmosfere frumoase, legând prietenii și născând idei eterne.

„De parcă n-aș mai fi fost sărutată niciodată până acum. De parcă aș vrea să-l devorez. De parcă am fi ultimii doi oameni rămași pe planetă, iar sărutul ar fi singurul lucru care ne poate ține în viață.”

Prietenie, iubire, dezamăgire, lacrimi, adolescență și dorință, așa aș putea descrie acest roman fascinant al lui Lucy Keating. Nu mă înțelegeți greșit, i-am dat trei steluțe pentru că genul de lectură YA nu e tocmai tagma mea literară, la o adică, cred că e printre cele mai bune romane din acest gen pe care l-am citit. E un roman jucăuș, care îți dă de gândit, te face să trăiești alături de personaje, să le simți cuvintele, ideile, să pulsezi la acțiunile lor, la fanteziile și aspirațiile pe care le au. Cu siguranță nu am pierdut timpul citind Arta visării, dar la fel de bine pot spune că este doar o altă carte pe care am citit-o, lăsându-și totuși o amprentă frumoasă asupra mea. Eu vi-l recomand cu drag, mai ales dacă sunteți fanii acestui gen de lectură.

„- Încă nu vreau să vă alarmez, răspunde doctorul. Dar mă tem că acum, după ce v-ați cunoscut în viața reală, e posibil ca mințile voastre să nu mai fie în stare să deosebească realitatea de vise. Cu cât povestea asta durează mai mult, e posibil ca, dacă nu reușim să vă împiedicăm să vă visați unul pe altul, vouă să vă fie imposibil să faceți diferența dintre momentele în care sunteți treji și vise.”

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!

„Și nu am priceput că, odată cu pierderea viselor, nu te voi pierde și pe tine.”

2 comentarii:

  1. Foarte tentant. Am cartea si am tot amânat sa o citesc...nu știu nici eu de ce...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Geo, pentru vizită! Sper s-o citești și să-ți placă! Lecturi frumoase!

      Ștergere